| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Toma GrigorieTrec pe lângă mine Trec pe lângă mine ca pe lângă un străin Niciun semn că m-aş recunoaşte într-un anume fel de mişcare a capului când dau bună ziua Nici măcar când sorb din cafea cu zgomot că n-am răbdare să se răcească nu mă recunosc Mă simt mai străin decât străinul lui Camus Nici nu mai ştiu când s-a întâmplat prima dată să mă uit în oglindă şi să-l văd pe tata Nimeni nu mi-a zis vreodată că aş semăna cu el Pare că mă strigă la masă şi eu sunt dus cu copiii la joacă şi am uitat de foame Speranţa sare-ntr-un picior În sunetul fanfarelor de artificii am sărit în barca lui 2016 Mi-am abandonat toate mizeriile şi mizericordiile în epava anului expirat Am făcut bine oare să nu mai păstrez nimic Îmi va da destul Noul An Greu de răspuns Speranţa sare-ntr-un picior prin cameră Se bucură ca un câine la întoarcerea acasă a stăpânului Deziluziile tac chitic în sertarele bibliotecii Cărţile scrise se citesc singure la îndemnul speranţei Cele nescrise scormonesc în cenuşă după vreun tăciune nestins Fără intenţie Sinceritatea pare a fi un blestem ce toarnă minciuni în pâlnia florilor de crin Scrierea pe dosul palmei închise nu mi-a fost la îndemână Pe cerul limpede ei inventează nori mânioşi adună ceaţa dintre două picături de rouă cristalină M-am ferit să-l fac prieten pe cel care mă priveşte prin sticla afumată Las cuvintele în rostul propriu al lor să nu se joace de-a baba oarba cu sensurile Poate mai calc uneori strâmb la aşezarea vorbelor în stup O fac fără intenţia de a stoarce de miere muştele Întâmplările n-au viitor Numai aici numai acum îmi pot elibera pânzele în rafala vântoaselor Dincolo rămâne doar austrul surd la orice chemare Oricâte încercări de scufundare în apele învolburate sunt sortite eşecului acolo Da pentru că aici este tărâmul tuturor poveştilor al tuturor basmelor adevărate al tuturor războaielor pierdute Numai aici numai acum rugina roade oasele cuvintelor în voie Dincolo cenuşa tăcerii e aruncată în mare Peştilor hulpavi le plac vieţile nescrise amintirile apocrife Numai acolo numai atunci întâmplările n-au viitor A plecat cu capul plecat Cu chip de sulfină o floare de iarbă chemată să vină la ora de ceai la fiveo clock într-un club din Norfolk unde fumul cu cuţitul îl tai Poate vreo pană de curent tramvaiul a oprit prefăcându-l în schit unde un călugăr se roagă atent la cei doi care se sărută fără derută rupţi de lume chemându-se în şoaptă pe nume Stă stingheră Sulfina a-ntârziat şi-i e teamă nu bagă de seamă că s-a aprins lumina şi roţile-au început să-şi vadă de route Nu ştie că el a plecat cu capul plecat învins ca un miel |