| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Toma GrigorieScrisori din Granada Trec prin sită zilele buiestre tot mai puţine şi mai flasce Se priveşte în oglindă şi se-ntreabă maestre de unde-ţi parvin vocabulele basce N-ai hălăduit pe plaiuri andaluze să te îmbete parfumuri de ambre poate doar gândul călare pe buburuze a trecut zidurile fortăreţei alhambre Se petrece împresurat de vise din odaia lui priveşte strada aşteaptă înfrigurat să i se trimită scrisori din Granada O mătuşă culege căpşune de pe întinsele culturi basce dar vai cu regret el ne spune pân-ajung aici sunt de tot flasce Zăpada de aur În clipele grele poezia trenează în ciorchinii negri de struguri acri Şi totuşi în sânul ei generos încap toate sentimentele Îi poţi pune pe umeri toate poverile de tristeţe şi nu se întristează Nu se veseleşte nici când îţi bate în geam cu aripa rara avis a fericirii E înţeleaptă poezia precum Pallas Atena tot atât de temerară de marţială E bună de pus pe rănile tuturor sufletelor săgetate de sindromul anxietăţii Poezia poate provoca aşa cum a făcut-o zeiţa o zăpadă de aur peste simţurile ruginii Ca şi când Ca şi când soarele ar muri pe un pat insalubru de spital sătesc Ca şi când luna ar sta la capul lui cu o lumânare stinsă Ca şi când dimineaţa s-ar trezi cerul în întuneric beznă Ce s-ar întâmpla atunci cu geana de lumină pe care am surprins-o clipind în ochii pisicii Corpul este doar cuvânt Pleacă păsările călătoare rămân închis într-o întrebare de ce mi s-a dat o singură plecare Pleacă frunzele şi revin Rămân sechestrat în chin rob destinului divin Mi s-a dat un singur dat efemer şi încifrat să mă-ntorc doar aerat Corpul este doar cuvânt eliberat dintr-un gând al Dumnezeului sfânt Hârtoapele drumului Deşi Domnul încă nu mi-a luminat capătul de drum îl presimt conturat în emisfera cerebrală dreaptă responsabilă se spune cu abilităţile spaţiale cu sensurile imaginilor Văd capătul ca pe o Fata Morgana nu-l pot verbaliza nici chiar cu ajutorul limbajului din atribuţia celeilalte emisfere Drumul fără întoarcere îl parcurg ca legat la ochi Nu pot să-i descifrez limitele deşi mă zguduie hârtoapele tot mai multe tot mai adânci Număr frunzele Stau la poveşti cu mine însumi alung norii de pe frunte cu câte o amintire puerilă Privesc pe fereastră cum trece viaţa pe strada pustie Vreau să alerg după ea dar ca în vis picioarele îmi sunt legate Ea merge înainte impasibilă nu are updatată calea de întoarcere Ar trebui să fiu trist să-mi plâng de milă Mă bucur de zorii care pictează pe geam fluturi de gheaţă Mă prefac că mă bucur Număr frunzele care au mai rămas încăpăţânate prinse de crengi Îngerului meu bun Îngerul bun îl simt îl presimt cum îmi mângâie viaţa pe creştet Se petrece ca un nor luminos peste prăpastia peste care stau aplecat gata să fiu împins de cel rău Deşi nu-mi răspunde îi vorbesc ca unui tată ceresc despre toate câte-mi stau împotrivă în lume Îmi strecoară în gând fără să ştiu cea mai bună cale spre niciunde Mâna sub cap o simt părintească somnul pluteşte pe apele calme Un gol în suflet simt când e chemat la Stăpânul de Sus din palatul de cleştar Mă ciucesc în mine şi-l strig degrabă fără el rătăcesc în păduri cu jivine Nu-l cert că m-a lăsat să mă lovesc furios de pragul de sus fiindcă mi-a luminat vederea să-l văd mai bine pe cel de jos Sub pleoapa poeziei Când mă încolţesc haitele vieţii mă ascund după pleoapa poeziei Ea mă îngăduie şi se străduieşte să nu clipească Stau acolo abstrus şi-mi torc caierul zilelor Ce m-aş face fără această pavăză Tot ei mă spovedesc şi simt cum clemenţa capătă formă materială Cuvintele devin pastile analgezice Nu ştiu cum reuşesc antipoeticii să-şi oblojească rănile sufletului Poate că au supapele lor de defulare Un singur festin poetic însă i-ar face dependenţi Sau poate e o iluzie subiectivă a celor care mânuiesc vorbele altfel decât felul acelora de a le potrivi în silabe ciunte Sigur nu e obligatoriu să gândim la fel să simţim la fel să iubim la fel vorba cântecului dar Se pare că am forţat pleoapa poeziei să se deschidă şi nu mai sunt protejat Mă reîntorc în habitatul ei catifelat să-mi leagăn angoasele în hamacul aninat între două cuvinte Răvăşiri Mă răvăşesc în gânduri putrezite precum pepitele printre firele de nisip Adun bob cu bob stropii de ploaie acidă de pe acoperişul umbrelei fermecate Adun bob cu bob zilele rostogolite pe toboganul orei de dimineaţă Nicio stea nu rămâne în sită toate se topesc în magma apolinică Doamna mă îndeamnă să-mi desprind fruntea dintre riduri să-i trimit bezele soarelui care nu oboseşte să se iţească iar şi iar de după coline Dar ce face el cu un zâmbet gol cu un gând putrezit Versul de început Pentru gimnastica de încălzire citesc poezii Dintre rânduri sare versul de început Îl prind de urechi ca pe un iepure sălbatic Îi şoptesc în auz vorbe liniştitoare Mai citesc câteva versuri şi-l scap Mă înarmez cu pacienţă ştiind că va cădea din nou în laţ Şi aşa dintr-o poezie în alta dintr-un tufiş în altul sare iepurele sare versul de început Abia când îl înşfac temeinic ştiu că va sta cuminte şi-şi va chema semenii în ajutor Sub soarele catalan Cu dor pe Costa Dorada Bravi pe Costa Brava WhatsApp-ul mă salută Hola! Închid ochii şi mă scufund în Mediterană să culeg fructe de mare de pe ramurile albastre Cabina mea de beton de la Rotonda cu care mă scufund devine străvezie Privesc cu jind muzeul din adâncuri Nu vă mai văd un hacker mi-a şters plajele unde vă prăjeaţi voi sub soarele catalan Hasta la vista! |