Dimensiunea lumii lui Tudor Arghezi trebuie raportată şi la longevitatea vieţii lui (1880-1967), pe lângă notorietatea şi invazivitatea scrierilor sale literare şi publicistice, în mare parte cu caracter polemic şi pamfletistic.

Într-o epocă de confuzie gravă a valorilor naţionale se impune, cu stringenţă, întoarcerea la pilonii majori, susţinători ai spiritualităţii româneşti. Unul dintre aceşti contraforţi ai arhitecturii noastre culturale este, cu certitudine, inimitabilul şi indeniabilul scriitor de stirpe oltenească Tudor Arghezi, care a fost denumit cel mai mare poet român după Eminescu.

Recunoaşterea valorii operei lui de către cei mai importanţi oameni ai vremii este de necontestat, aşa cum se va reflecta şi în consemnările următoare. Inter-relaţionarea sa cu aceştia este inconturnabilă şi uneori conflictuală. În pofida faptului că poetul s-a autoclaustrat oarecum în lumea Mărţişorului său, în livada lui de vişini, putem spune (cu aluzia respectivă) că a cunoscut neintermediat, în multe cazuri, întreaga societate intelectuală, chiar şi politică a timpului său, din perioada tinereţii aparţinătoare secolului al XIX-lea şi, în mare parte, secolului al XX-lea.

O contribuţie însemnată a devoalării intersectării lui Arghezi cu lumea lui o dovedeşte impresionantul op al scriitorului gorjean Zenovie Cârlugea, Tudor Arghezi – Dicţionar esenţial – Oameni din viaţa lui (Tipo Moldova, Iaşi, 2019). El fiind autor, după o trudă sisifică, şi al Dicţionarelor dedicate, anterior, lui Lucian Blaga (în două volume: I, 2017, şi II, 2018) şi, recent, lui Eminescu.

Dicţionarul consacrat lui Arghezi, la care ne referim, cuprinde, în 807 pagini, prezentarea biobibliografică, unde este cazul, a unui număr aproximativ de 240 de nume, înscrise alfabetic, dintre cunoscuţii lui din epocă, şi relaţionarea cu ei direct sau scriptic în varii ipostaze. Cei mai mulţi sunt scriitori, dar şi oameni politici, printre care şi câţiva de tristă amintire: Vladimir Ilici Lenin, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Ana Pauker, pe care îi vom pune să stea la coadă, cum ne-au pus ei, şi mai ales Ceauşeştii.

Aşa că voi începe cu Everestul culturii noastre (că nu ştiu să-l fi denumit aşa până acum cineva pe Mihai Eminescu, doar Petre Pandrea pe Brâncuşi ), chit că voi fi amendat precum cei care i-au spus: Luceafărul poeziei române (numit astfel pentru prima dată de Constantin B. Stamatin,18 iunie 1889, cu ocazia înmormântării marelui poet Mihai Eminescu, în ziarul Adevărul, nr. 252), poet naţional (prim autor nedepistat), „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga), „poetul nepereche a cărui operă învinge timpul” (G. Călinescu), „omul deplin al culturii româneşti” (Constantin Noica) ş.a.m.d. Sunt de acord că aceste taxonomii s-au demonetizat prin folosire supranormativă, dar nu sunt exagerate.

Tudor Arghezi, cu mândrie nedisimulată, ne spune că l-a cunoscut pe Eminescu, la vârsta de 9 ani: „Mă numesc unul dintre oamenii în viaţă care l-a văzut pe Eminescu (...). L-am zărit pe Calea Victoriei... Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos” (Vremea, 1943). În siajul celor inserate mai sus despre exagerata uzitare a calificativelor superlative adresate lui Eminescu oricând şi de oricine, Arghezi nota cu verbul lui caustic: „Numeroase au fost moliile şi numeroşi gândacii care au căutat în Eminescu o pricină de celebritate şi s-au pudrat pe aripi şi pe labe cu polen din tezaurul lui” (Admiratorii, 1914). Îl venerează şi el de mai multe ori pe Eminescu, dar cu vorbele lui: „Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat (...). Fiind foarte român, Eminescu e universal” (Vatra, 1943).

Pe Titu Maiorescu l-a cunoscut Arghezi în vremea când era tânăr călugăr la Mănăstirea Cernica. Criticul venea discret, aproape de miezul nopţii, împreună cu doamna, la Biserica Sfântul Nicolae. „Stătea la biserică treizeci, patruzeci de minute”, cu o lumânare luată de la stareţul Vissarion, „rămânând totdeauna în întuneric, lângă uşa din dreapta, spre marea mâhnire a stareţului care voia să-l scoată mai la... lumină”. Poetul îl găsea cuvios şi impunător şi, mai târziu, îl aprecia ca politician şi ca scriitor. Mentorul Junimii „e unul dintre oamenii politici cei mai încercaţi pentru posteritate” şi „el lasă posterităţii o activitate scrisă (...) ce îl pune deasupra oamenilor politici lipsiţi de pană” (Gazeta Bucureştilor, an I, nr. 197, 2 iulie 1917).

În tabletele sale, poetul venerează arta rafinată a lui Brâncuşi, care descinde „din regnul fantastic al imaginilor” şi confundă „definitiv într-un punct materia cu ideea”. Trăieşte la Paris, că aici nu ar face decât să enerveze „cioclovina naţională”, pe sculptorii obişnuiţi cu „platitudinea tradiţională”, fiind „vrăşmaşi ai puterii în artă”. Regretă că statuile lui Brâncuşi nu găsesc loc pe pământ românesc, pentru că ospitalitatea este acordată „acestor flaşnetari şi zarzavagii ai artei (...) primiţi ca nişte profeţi”, care şi-au câştigat „punga cu aur cu preţul şalelor încovoiate şi-a unei metodice linguşiri” (Seara, nr. 1590, 1914).

Pe Ioan Slavici, Arghezi l-a întâlnit la Închisoarea Văcăreşti, unde fusese arestat împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori acuzaţi de trădare, în 1919. Slavici îi face poetului un portret sugestiv: „Dincolo, se afla Teodorescu-Arghezi, un om singur în felul său, fost călugăr în timpul tinereţilor, iar acum ziarist mult lăudat (...), un om scurt şi cam gros, oacheş, cu mustaţă tunsă chipeş (...), vorbeşte piţigăiat şi cântăreşte fiecare cuvânt mai-nainte de a-l fi rostit rar şi răspicat (...), cu deosebire cuviincios şi oarecum umilit (...), om de o modestie escesivă” (Ioan Slavici, Închisorile mele,1920, p. 196).

Un subiect al atitudinii polemice şi pamfletistice a lui Arghezi este fără îndoială cel cu profesorul, scriitorul, politicianul, academicianul, prim-ministrul Nicole Iorga. Îl critică pentru antisemitismul lui. Într-o Scrisoare deschisă Domnului N. Iorga, (Facla, an II, nr. 24, 1911) îi reproşează că de mai multe ori acesta: „în avântul nemăsurat de a-i boteza cu numele de jidan pe oricine vă contrazice (...), mă rog fierbinte pentru dumneavoastră, citind molitvele cele duhovniceşti de cuviinţă”. Îi contestă calitatea de politician: „domnul Iorga ar putea fi curelar, nu numai poet ori cugetător etc., şi tot mai bun ar fi curelar decât om politic”. Îi reproşează că a ordonat ca numele lui să fie scos din „programul radiofonic al Postului Bucureşti”; că este împotriva poeziei noi şi multe altele. De mirare este că îl şi laudă pentru o declaraţie despre starea ţării din timpul neutralităţii: „Seriozitate, linişte, cumpătare, încredere şi disciplină rezumă declaraţia domnului Iorga”. Asta înseamnă, din partea poetului, probitate jurnalistică şi civică.

Între Arghezi şi Blaga, marii poeţi ai interbelicului românesc, se derulau complimente, aprecieri, dar şi numeroase săgetături. Într-o vizită făcută la Mărţişor, în 1953, Bazil Gruia îşi aminteşte că Blaga i-a transmis prin el cuvinte de apreciere: „Eu şi Arghezi suntem doi poli ai poeziei româneşti, lumea noastră reprezintă acest gol şi o linie mediană dintre noi ar însemna o amplificare a orizontului poetic românesc”. Însă cu zece ani înainte, Blaga ar fi dezavuat limbajul suburban din pamfletul Baroane: „L-a îngropat pe Killinger sub un torent de ocări, ca ţaţa cea mai rea de gură, cu poalele suflecate în brâu...” (1943). Mai târziu (1956), îi face o recomandare tânărului poet Şerban Cioculescu: „Fereşte-te de ticuri argheziene (...). Cuvinte «potrivite» scrie numai unul, a cărui problematică nu depăşeşte pe aceea a «cuvintelor încrucişate»”. Atac cam dur. Poate este o replică la ce a scris Arghezi în 1943, despre creaţia blagiană, susţinând că-i lipseşte „suflu, la propriu şi la figurat. (...) Singuratice, cuvintele sunt nişte mangal, împărecheate iau foc: sufli şi iese jar. Suflul şi scânteia!...Nu e de ajuns chibritul”. Polemica celor doi mari poeţi este mai complexă şi ne ajută să le percepem mai bine opera.

E absent din dicţionar celălalt mare poet interbelic: Ion Barbu, cu care Arghezi a avut câteva înfruntări scandaloase. Se spune că Barbu a avut reacţii dure la apariţia târzie a volumului Cuvinte potrivite, considerându-l pe poet ca refuzat de Idee. Iar odată, la Capşa, l-a înjurat pentru că nu-i plăcea poezia aia a lui. După un timp, Barbu uită că l-a înjurat şi acesta a aflat şi se duce la Mărţişor să-i ceară un volum de poezii. Arghezi l-a înjurat şi el de mamă şi l-a dat afară. Desigur că polemica a durat şi merită cercetată.

Credem că ar fi interesant de aflat şi despre relaţia interesată şi contradictorie a lui Arghezi cu potentaţii comunişti, fiind integrat şi el printre scriitorii colaboraţionişti. Deşi îl considera pe Lenin „mare intelectual” (1934), mai târziu (1941) constată că „bolşevismul” nu e atât o doctrină, cât o „îngustime şi strâmtoare” de „socialism particular”, iar comunismul politic e un plagiat vulgar şi materialist al comunităţii religioase. Cu toate acestea, va publica în 1955 volumul de poezii Cântare omului, cu ode la adresa „democraţiei” şi „binefacerilor” noii orânduiri. Deşi noul regim îl stigmatizase prin articolul din Scânteia al lui A. Toma, Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei, prin care este acuzat că opera sa ar constitui ilustrarea clasei burgheze şi a decadenţei, fiind apoi interzis. Opresiunea asupra poetului s-a extins şi asupra familiei. Baruţiu a fot arestat la începutul anului 1950, dar l-a scăpat tatăl: „Uite aşa, dragă, am vorbit cu Ana Pauker. O ştiu de când era împachetatoare la Facla”. Abia pe la jumătatea anului 1950, Dej îl va reabilita cu preţul acceptului de a colabora cu regimul. Şi Nicolae Ceauşescu recunoaşte meritele susţinerii lui Arghezi, acum academician şi poet-naţional. Împreună cu prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer îl vizitează la Mărţişor, la împlinirea a 85 de ani, ciocnind un pahar de vin.

Acestea sunt unele dintre meandrele vieţii şi activităţii marelui poet interbelic, interrelaţiile cu lumea lui. A fost apreciat de multe personalităţi ale epocii. G. Călinescu îl considera „cel mai mare poet român contemporan”, iar Mihail Ralea: „cel mai mare poet de la Eminescu încoace”. Şi lista aprecierilor superlative poate continua.