Fără a intenţiona realizarea unui istoric al genului epistolar, credem necesară o schiţă introductivă. Originea e relevabilă în epistolele Noului Testament de provenienţe greco-romane şi evreieşti. Apoi, scrisorile îşi fac apariţia în spaţiul laic cuprinzând mesajele stăpânului către slujbaşi transmise pe cale orală, care mai târziu au adoptat limbajul scris şi s-au extins şi la diferitele documente de ordin politic, guvernamental, comercial, militar, pe lângă cele de interes personal.

Cu timpul, în cultura elenistică s-au diferenţiat oarecum scrisorile de epistole. Scrisorile rămânând familiale, neliterare, iar epistolele dobândind caracter artistic, literar. Acest lucru s-ar fi întâmplat în secolul al IV-lea, înainte de Hristos. Contribuţii substanţiale în evoluţia genului epistolar le-au avut, deci, aşa cum relatează documentele, Antichitatea, zorii Creştinătăţii, Evul Mediu, Renaşterea.

Pe această succintă bază informatică asupra genului epistolar universal putem releva câteva aspecte ale evoluţiei genului epistolar românesc. Scrise de regulă în chirilice, scrisorile româneşti dinainte de secolul al XVI-lea şi după sunt emise de domnitorii români, de cler, de dregători, dar şi de oameni simpli. În preajma secolului al XVII-lea, genul epistolar românesc cunoaşte o anume consolidare. Dar abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se poate spune că scrisul epistolar românesc ia amploare sub influenţa modelului francez.

Ca să concretizăm unul dintre momentele evoluţiei genului în spaţiul românesc, ne-am oprit la ingenioasa construcţie narativă având ca piloni arhitecturali un număr de scrisori din secolul al XVII-lea asamblate de cunoscutul scriitor, istoric şi profesor universitar clujean Ovidiu Pecican. Scriitor inspirat şi prolific, a publicat de la debutul cu romanul Eu şi maimuţa mea (1990) vreo 60 de cărţi: de istorie, de publicistică, romane, proză scurtă, critică şi istorie literară, teatru, traduceri.

Cartea la care ne-am oprit este scrisă sub egida unui titlu oximoronic: Lumea care n-a fost, şi sub titulatura de roman, prezentat cu subtitlu: O odisee în scrisori şi documente moldoveneşti din prima parte a secolului al XVII-lea. Inventivul autor dezleagă puzzle-ul epistolar construind o poveste impresionantă şi emoţionantă a vieţii româneşti, recte moldoveneşti, din această perioadă. Titlul ne sugerează că va fi prezentată lumea vie a acestor meleaguri, necunoscută de noi, din scrierile istorice de multe ori subiective şi dependente politic. Fiind scrise în chirilice, a trebuit să fie transcrise în alfabetul latin, desigur.

Această odisee epistolară ne antamează simţurile la timpurile vieţii bunilor şi străbunilor noştri, prin culoarea şi parfumul epocii revolute de acum aproximativ patru veacuri. Istoric şi cercetător în domeniu, Ovidiu Pecican, răscolind arhivele, ne spune că în cursul unei explorări istorice s-a trezit „pe neaşteptate în faţa unui stoc destul de consistent de scrisori, acte şi înscrisuri din Moldova începutului de secol al XVII-lea”, reprezentând epoca de după „epopeea lui Mihai Viteazul în Moldova, cu dezvoltările ei imprevizibile şi contradictorii”, care au beneficiat, până astăzi, „mai curând de aprecieri aulice, oarecum generalizante, şi de prea puţine coborâri la litera documentului”(p. 6).

Sunt surprinse direct faptele moldovenilor, prinşi în luptele cu atacatorii (turci, tătari, leşi, unguri), sub sceptrul lui Vodă (nu se precizează care, dar cercetând lista domnitorilor din acea vreme se pare că ar fi vorba de Ştefan Vodă al IX-lea,Tomşa, a cărui domnie e pusă în pericol de tânărul pretendent trimis de turci, Grigoraşcu Vodă). Nu intenţionăm să rescriem vreo pagină de istorie documentară, aşa cum nu a voit nici autorul, ci să relevăm viaţa reală a oamenilor timpului, prezentată de ei înşişi ca autori de scrisori de acută sensibilitate. „În romanul său epistolar, se scrie pe coperta a patra, o mostră de istorie contrafactuală, Ovidiu Pecican reuşeşte să reconstruiască (...) o altă lume” prin aceste „scrisori din focul luptei, solicitări oficiale la domnie, dar şi corespondenţă personală, din care nu lipsesc ibovnice, tămăduitoare, hatmani, cronicari, stareţi şi multe alte personaje ce devin nemuritoare prin răvaşe”.

Sub pecetea localizării temporale, de la debutul romanului „Leat 71... de la facerea lumii, iară de la naşterea Mântuitorului 16...”, încep să curgă scrisorile bine asamblate în magma prezentului roman cu inserţii de viaţă personală sentimentală, dar şi de relaţii administrative.

Costandachi vel pitar, „ot Dăbeşti, Coviltireasă, Catalandeşti şi Prigor pe Crasna” îi scrie „Preacinstitei Doamne, Domniei sale Mărioara. A logofătului Ilie preacredincioasă soaţă şi fată bună Juraşcului, biv vel vornic, închinăciune” (p. 13). Am transcris în întregime aceste adresări iniţiale pentru a ne da seama cât de politicoşi şi orgolioşi puteau fi oamenii de atunci în scrisorile lor. Aici este o poveste cu cântec. Logofătul Ilie, soţul Mărioarei, este plecat cu sarcini domneşti şi nu se mai ştie nimic despre el. Se naşte astfel o idilă pasională între vel pitarul Costandachi şi logofeteasa dezmierdată Măriuca. Iată, deci, un debut de roman de dragoste în istorica vreme. Informând-o despre luptele oştilor domneşti cu atacatorii amintiţi mai sus, îi trimite: „bineţe domniei tale doamnei Măriuca şi poftesc a afla care şi în ce fel ţi-ar mai fi nădejdea”, adică speranţa întoarcerii soţului. Îi promite un mânz „învolburat foarte”, căruia i-ar sta bine „în grajdurile măriei tale” (p. 14). Ca dovadă că doamna îi acceptă avansul, îi reproşează boierului, în altă scrisoare, că n-a văzut încă mânzul: „Iar mânz negru, ce spui Domnia Ta, n-am văzut să vină” (p. 15). Nu obosesc niciodată autorii de scrisori să fie extrem de simandicoşi.

Vel pitarul Costandachi continuă diligenţele romantice şi îi promite din nou că mânzul va să vină împreună cu el: „... ţi l-aş mâna io, de-a dreapta, de-ar hi, până ce nu mi-ar trece vremea în zădar, că om şi robul Celui de Sus oi fi şi io, nu stană” (p. 18). Se conturează, deci, întâlnirea cu ibovnica odată cu înmânarea darului promis. Doamna mai trage nădejde sau vrea să se asigure de întoarcerea soţului şi îi scrie o epistolă prin fratele său, „Vasilie sân Timofte, cămăraş de-al triilea”, în care îi aminteşte sentimentele ei faţă de soţ, logofătul Ilie, rugându-l pe frate să-l găsească neapărat că „inema me se topeşte de dor” (p. 19). Treburi şi pricini amoroase atemporale.

Şi „Maria, după Ilie logofeteasă” îi scrie vel pitarului Costandachi. După ce îi urează Sănătate, îi reproşează că ar fi păcălit-o cu vestea că „dumnealui Ilie s-a învârtejit după o leahă” şi purtând-o cu „vorba mieroasă şi învăluită, şuguind cu amorţiş de n-aş mai şti ce e părelnic şi ce e cu adeverire deplină” (p. 23).

Rostul acestei prezentări este şi acela de a face cunoscută valoarea literară şi stilistică a acestor scrieri ale trecutului acestei naţiuni române, prin citarea cât mai încăpătoare şi convingătoare.

Exemplele sunt numeroase, urmărind chiar şi numai corespondenţa celor doi înamoraţi. Constandachi îi scrie de la locul luptelor Mariei, îngrijorat pentru motivul nemaiprimirii de veşti de la dânsa din cauza vreunei supărări. „Ci noaptea supărările împresoară mai bine, ştie ele de ce, pân ce nu mai desluşeşti alta, şi creşte iale şi să umflă ca pânza caicului pe Dunăre la vreme de vânt” (p. 27). Iată şi consideraţii reflexive şi o comparaţie demnă de pană scriitoricească. Iubirea celor doi fiind împlinită, Costandachi devine „rob la tine şi tare ca peatra la gândul buzelor tale” (p. 50), iar Măriuca nu mai poate pune „pleoapă peste pleoapă, (...) când omul tău porneşte spre tăişul spăngii, neştiutoriu de a mai fi întors” (p. 51). E uşor de observat cum aceşti moldoveni ai secolului al XVII-lea se exprimă în parabole, în parafraze ce cuprind sensuri şi înţelesuri ascunse decodate cu surprindere şi satisfacţie.

Mai sunt şi alte idile de acest fel, dar şi multe scrisori dedicate acestor vremuri tulburi în care Vodă şi oştile sale luptă pentru neatârnarea Ţării Moldovei, transformată în câmp de luptă: „când bat ungurii calea după nohai, iar nohaii după unguri, şi toţi şăd în vânătoarea lui Vodă ce aud că acum ar fi bine cu leşii, că nu mai ştiu az ce-a fi mâne, eară de ieri am uitat deja” (p. 52). Oştenii luptă, dar îşi găsesc vreme să se şi distreze aşa cum îi apostrofează cei de acasă: „Se-aude vorbă pen părţile aistea că la voi cole în codru mai multă zarvă făce-re-ar viinul şi muiarăle, decât scârşna armelor “(p. 80). În încrâncenarea luptelor, se pare că este nevoie de elemente întăritoare pentru trup şi suflet.

Reiese din scrisori şi vinovata luptă pentru domnie care îi determină pe pretendenţi la încheierea cu turcii a unor tratate înrobitoare. Iată una dintre acele scrisori linguşitoare. Subsemnatul Grigorie Vodă se adresează „Mării Sale, Împăratul lumii, soltan preste soltani, carele soare a apune pre ceriu nu vede, de câtă lărgime împărăţia Sa are, mărit padişah al Semilunii”. Îi comunică sultanului că l-a învins „pre Vodă cel Hainit Ştefan” şi-i promite „Că azi am să trimet peşcheşurile cuvenite şi daruri multe şi frumoase” şi că are să înceapă strângerea tributului „că nu-i vreme de pierdut”. Cere să i se trimită degrabă „încă pe atâtea oşti” (p.87). Tristă soartă a Ţărilor Române cu viteji destoinici, dar şi cu trădători care înrobesc ţara pentru setea lor de mărire şi de înavuţire. Păcat de astfel de „locuri de blagosloveniia ca aiaste eu pă lume nu cunoscu”, aşa cum scrie Pan Ian Prizarovschii (p. 123), deşi mulţi săteni săraci locuiesc în bordeie „săpati în earbă şi coperite cu flioştioriţă, ici şi colea căte un fum galben” (p. 140).

Dincolo de poveste, de realităţile gingaşe şi dure ale trecutului, este de mare interes limbajul arhaic, în „dulcele grai moldovenesc”, cum se spune, în formare, cu vorbele de atunci cu mare încărcătură patriotică şi sentimentală, cu reminiscenţe lingvistice slave, cum este: i-ul pentru şi, cuvintele de origine slavă: voroavă, liubov, istov, ceaslov, zarvă, blagoslovenie ş.a. Ca şi alte cuvinte din limbile turcă, maghiară, ucraineană...

Întâlnim şi elemente de tranziţie de la limba latină populară la limba română, cum este trecerea de la d la z, prin faza intermediară, dz, în cuvintele: dzâce (de la latinescul dicere), dzile, dzimbri, adzi, păstreadză ş.a. Precum şi neînlăturarea încă a vocalei terminale u: audzâtu, şedzându, vinitu, cându, cunoscutu etc.

Rostul unei prezentări de carte nefiind acela de epuizare a complexităţii tematice, compoziţionale şi formale a ei, concluzionez că această scriere istorică neconvenţională, incitantă şi valoroasă, semnată de impenitentul scriitor Ovidiu Pecican, şi numită provocator Lumea care n-a fost, implică, pe lângă informaţii istorice transmise direct de oameni de la „talpa ţării”, şi mari desfătări estetice, stilistice şi lingvistice.