Reiterez afirmaţia că suntem datori să nu acceptăm stingerea flăcării de pe comorile noastre culturale. „Misiunea istorică a unui popor se judecă după creaţiunile lui spirituale. Singure valorile culturale justifică existenţa şi misiunea unui popor. Istoria nu ţine seamă de popoare sterile din fire” (Mircea Eliade).

Dincolo de idiosincraziile pe care şi le-a atras, Marin Sorescu rămâne unul dintre reperele de altitudine ale literaturii româneşti, dar şi europene, după alegaţiile cunoscuţilor şi susţinătorilor lui externi. Încă din 1964, în Contemporanul, G. Călinescu releva la Marin Sorescu „capacitatea excepională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune”. O imagine completă a scriitorului o realizează Nicolae Manolescu: „Marin Sorescu reprezintă pentru literatura noastră şi, după aprecierea de care s-a bucurat în străinătate, chiar pentru cea universală, un moment unic, reprezentativ, polifonic şi totuşi unitar, fantezist şi ironic, realist şi prozaizant, expresia duală a comediei şi tragediei pe aceeaşi faţă a monedei”, iar Eugen Simion afirmă că Marin Sorescu „meditează la ceea ce scrie şi scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a ironiei”.

Despre opiniile străinilor vom afla mai multe în continuare. Transcriem aici un titlu din revista italiană Il Tempo: Marin Sorescu, un poeta rumano en la antisala del Nobel. Pe această afirmaţie îşi construieşte, în general, Ion Jianu, cunoscutul publicist craiovean, cartea Marin Sorescu în anticamera Nobel. Conversaţii cu şi despre Sorescu, având o prefaţă de Eugen Simion şi o postfaţă de George Sorescu, iar pe copertă, un autoportret al poetului şi dedesubt sigla, Gracious light, New York. Cartea a fost tipărită în condiţii grafice remarcabile la Tipografia Revers, Craiova, 2018.

Scriitor total, Marin Sorescu (poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, traducător) este conştient de asumarea acestui deziderat, despre care afirmă cu modestie, într-un interviu: „Eu nu sunt la urma urmei poet dramaturg şi eseist, ci mă consider scriitor, scrisul este profesia mea, şi un scriitor trebuie să tindă, măcar, a fi cât mai complet”.

Cartea enunţată, elegantă, la propriu, şi compozită în structurarea internă, însumează două părţi de bază: „Partea I: Întâlniri şi conversaţii prin timp cu Marin Sorescu”, urmată de „Picturi de Marin Sorescu”; „Partea a II-a: interviuri cu câţiva «spectatori» ai fenomenului sorescian”, încheindu-se cu un „Album fotografic”.

Dacă întoarcem cartea, pe coperta a patra citim în engleză Conversations with Marin Sorescu, cu un portret fotografic al poetului, având în cuprins: Notes from the author, Addenda, Foreword by Eugen Simion, Encounters and conversations through time with Marin Sorescu (Partea I), în traducerea Oanei Olaru-Deget, cu fotografii de Dieter Roth Germany. Cartea debutează cu „O biografie Marin Sorescu” care cuprinde date despre activitatea scriitorului şi despre premiile obţinute de-a lungul anilor. Ion Jianu ne lămureşte că volumul de faţă este o investigaţie jurnalistică şi nu una ştiinţifică, subliniind informaţia pe care vrea s-o pună în discuţie despre candidatura lui Marin Sorescu la premiul Nobel, afirmând tranşant: „Marin Sorescu nu a fost sprijinit pentru a primi premiul Nobel, ci a fost «lucrat» de anumiţi colegi de breaslă din propria ţară, «încondeiat» să nu primească o distincţie de mare recunoaştere internaţională, care ar fi fost, în fond, un mare succes al literaturii române”. Poetul a fost propus în mai multe rânduri la premiul Nobel, în anii 1982, 1983, 1992, 1996. Se vorbeşte de unele scrisori şi memorii trimise din ţară Academiei Suedeze, dar nu se deconspiră numele semnatarilor, pe care jurnalistul nu le-a depistat prin ancheta sa. La pagina 17 sunt facsimilate mai multe note din presa suedeză despre candidaturile din 1982 şi 1983, dar nu sunt traduse. George Sorescu declară că Ambasadorul Suediei la Bucureşti i-ar fi spus scriitorului: „Domnule Sorescu... vi s-a trimis din România la Comitetul pentru acordarea Premiului Nobel pentru Literatură un memoriu distructiv”. Este nedrept şi ar trebui clarificat ceea ce i s-a întâmplat lui Marin Sorescu. Se presupune că şi Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu şi, acum, Mircea Cărtărescu n-ar fi fost sprijiniţi puternic şi loial din ţară.

Să parcurgem în continuare succint această carte importantă pentru configurarea şi rememorare personalităţii lui Marin Sorescu, deja cufundat în semi-uitare la peste 20 de ani de la deces. Trebuie să amintim că Marin Sorescu a fost bine integrat în activitatea literară şi culturală a Băniei. În decembrie 1978 a fost numit redactor şef al revistei Ramuri şi secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Craiova, iar din mai 1990 şi director al Editurii Scrisul Românesc de aici, fiind navetist (poate săptămânal) la Bucureşti, repartizându-i-se un apartament în Craiova.

În „Partea I” este prezentat Cenaclul Ramuri din anii ’80, condus de Marin Sorescu şi desfăşurat în Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă din impozantul Palat „Jean Mihail”. La şedinţe, alături de scriitorii craioveni, au fost invitaţi şi numeroşi scriitori bucureşteni, în special. La una din întâlniri a participat şi poetul Ioan Alexandru, care se lamenta că nu şi-a găsit pantofi pe măsura sa, căruia Marin Sorescu i-ar fi zis în stilul său mucalit şi subversiv: „Oltenia nu e cunoscută şi recunoscută prin pantofi. Ci printr-un mare... pantofar”, iar Ioan Alexandru a replicat: „N-am venit pentru pantofi la Craiova, ci pentru Marin, un om senzaţional”.

Ion Jianu a fost unul dintre intervievatorii apreciaţi de poet. La inaugurarea Studioului de Poezie al Teatrului Naţional craiovean, în 1986, Marin Sorescu a răspuns la o întrebare: „Încerci un sentiment ciudat participând la o lectură din opera ta, văzută din unghiuri diferite şi adunând laolaltă etape distanţate în timp”, lăudând selecţia propusă şi pe actorii interpreţi, numindu-i. La premiera piesei A treia ţeapă, (1979) spunea, în stilul său ludic şi ironic, printre altele: „Tudor Gheorghe (care-l interpretase pe Vlad Ţepeş) s-a dovedit un foarte autentic menestrel... în ţeapă”.

În acest comentariu mizez pe răspunsurile înţepate şi umoristice ale lui Marin Sorescu, care îşi confirmă inteligenţa recunoscută. După o călătorie în Olanda, în 1988, la un Festival de poezie, îi răspunde intervievatorului: „... mi-a rămas în memorie o plimbare pe dig într-un peisaj romantic lunar, existent... sub nivelul mării. Craiova am (re)găsit-o peste nivelul mării, evident!”. Dincolo de aceste ironii şugubeţe, Marin Sorescu aprecia Craiova, care „este un oraş cu apetit cultural, un oraş viu şi interesat în probleme de creaţie”. Îi plăcea să lucreze la revista Ramuri, care „este o revistă cu tradiţie (într-o vreme a fost condusă de Nicolae Iorga)”.

Întrebat despre cele două romane publicate, Trei dinţi din faţă şi Viziunea vizuinii, îşi etalează intenţiile concepute: „Primul am vrut să fie o frescă, al doilea un mic muzeu al geniului romanesc”. Prin cele două părţi: Viziunea vizuinii şi Vizuina viziunii, pe care „puţini le-au înţeles”, în care ţi se încurcă limba. Prin cel de-al treilea la care lucra, în 1988, Loc de veci cu faţa la soare, intenţiona să creeze „un roman realist şi parabolic în aceeaşi măsură”.

În legătură cu scrierile sale eseistice şi critice (Insomnii, Starea de destin, Uşor cu pianul pe scări) răspunde printr-o întrebare retorică, relevându-şi propria teorie şi ţinta programatică: „Este critica o ştiinţă? Critica altora o fi ştiinţă, a mea vreau să fie artă. Ştiinţa face progrese zi de zi, negându-se încontinuu, arta este mai lungă”.

Fost ministru al Culturii (25 nov. 1993-5 mai 1995), întrebat despre Minister, răspunde oarecum sofistic şi ironic: „Ministerul Culturii este (şi) un minister al... misterului culturii!”, dar fiind interesat sincer de soarta culturii române, consideră că „atacurile «Arcadiei» împotriva ministrului Sorescu au lovit, până la urmă, în scriitorii români contemporani şi în editurile de stat”. A intenţionat să ajute Uniunea Scriitorilor, chiar dacă o critica atunci, considerând că editurile trebuie să rezolve „situaţia grea a culturii”. Neînţeles şi criticat pe nedrept, şi-a prezentat demisia. E cert totuşi că nu avea apetenţă pentru activitatea administrativă. El trebuia să rămână scriitor, domeniul în care a strălucit. „Sunt două aspecte diferite – mai spunea el – creaţia artistică şi ministerială. Prima, cea artistică, este preferată de mine” şi „Eu nu sunt om politic şi nu vreau să fiu”.

Partea a II-a, „Interviuri cu câţiva «spectatori» ai fenomenului sorescian”, este cea mai consistentă şi incumbă opiniile unor scriitori români şi străini despre universul operei şi al omului Marin Sorescu. Cei intervievaţi beneficiază, alfabetic, precum într-un dicţionar, de o scurtă biografie, prefaţată de un citat semnificativ din biografia autorilor. Printre ei, descoperim următoarele personalităţi: George Banu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Nina Cassian, Mihai Cimpoi, Jean-Louis Courriol, Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Luminiţa Xenia Ambrozie-Fassel, Norman Manea, Constantin Noica, Justo Jorge Padrón, Dan Culcer, Dan Shafran, Matei Vişniec, Ovidiu Ghidirmic, Ion Munteanu, Cornel Ungureanu etc.

George Banu consideră esopic cu aluzii critice că „Sorescu îţi permite să respiri! Şi poate că azi nu sunt mulţi cei care resimt nevoia de aer proaspăt”, iar despre Nobel spune că „e un complex provincial”. Nina Cassian afirmă că „Râvnitul Premiu Nobel se acordă nu numai pentru talent, ci şi pentru «atitudine»”. Apreciază în special dramaturgia soresciană. Mihai Cimpoi susţine că „În Sorescu s-a manifestat graţia divină sub formă de inspiraţie” şi că el este „poetul reformator. A cărui marcă ontologică este deplinătatea”. Jean-Louis Courriol este de acord că „Mulţi intelectuali români, din invidie sau lipsă de luciditate, l-au defăimat şi uneori înjurat pe Sorescu”, iar criteriile de acordare a Premiului Nobel „sunt din cele mai misterioase”. În acest sens, Norman Manea aprecia că „Neacordarea Nobel-ului lui Sorescu, regretabilă, dar nu este de neînţeles”. Constantin Noica îl atenţiona pe Marin Sorescu în 1981: „Dacă stai cuminte, ai să iei premiul Nobel”, cu aluzie, desigur, la neînregimentarea lui politică. Dan Shafran prezintă aspecte ale presei suedeze legate de candidatura lui Sorescu. Se referă la cele şapte volume de poezii traduse şi impuse în Suedia şi la premiul „Marin Sorescu” înfiinţat în 2006 de ICR Stockolm. Cornel Ungureanu, mai tranşant, declară că „Dacă în 1988, în 1989 Sorescu ar fi dat o declaraţie Anti-Ceauşescu, dacă ar fi scris două-trei poeme pentru Europa Liberă şi ar fi ieşit cu ele prin străinătăţi, lua Nobelul”. Motive legate de spaţiu mă determină să mă opresc la Matei Vişniec, cel care susţine că „Sorescu este un fel de Brâncuşi al poeziei româneşti” şi ar fi luat Nobel-ul dacă ar fi fost tradus masiv în anii ’80.

Cartea lui Ion Jianu este una utilă pentru reconfirmarea personalităţii importantului scriitor român, Marin Sorescu, şi pentru repunerea în discuţie internaţională a problemei spinoase, legate de mult doritul Premiu Nobel pentru Literatură, care ne-a cam ocolit.