S-a născut în mahalaua Precupeţii Noi din Bucureşti, la 14 martie 1854, ca fiu al generalului Alexandru Macedonski, fost ministru de război, şi al mamei, Maria Fisenţa, provenind dintr-o familie de boieri olteni, cu care a avut 5 băieţi şi o fată. Şi-a petrecut copilăria pe meleaguri olteneşti, la moşiile părinţilor, pe valea Amaradiei, la Pometeşti, Adâncata şi la Craiova, unde a urmat şcoala elementară şi o parte din liceu, pe care l-a abandonat din cauza precarităţii sănătăţii, plecând în străinătate, unde se pare că îşi continuă studiile. Întors în Bucureşti, este admis la Facultatea de Litere ale cărei cursuri le frecventează sporadic.

Alexandru Macedonski, unul dintre marii scriitori ai literaturii române, egalul lui Eminescu „în cel mai înalt punct atins”, ca poet, aşa cum decreta G. Călinescu, a fost un om cu excepţionale calităţi intelectuale, literare, familiale, obşteşti, fondator de ziare şi reviste, îndrumător literar cunoscut prin revista şi cenaclul Literatorul, inovator în domeniul creaţiei literare, teoretician şi propagator al simbolismului, într-un cuvânt, fondator al modernismului literar românesc.

Pe lângă aceste calităţi indeniabile, omul Macedonski a fost receptat şi ca un spirit greu adaptabil, veşnic nemulţumit de aprecierile şi recunoaşterea societăţii, cât şi ale tagmei scriitoriceşti din care făcea parte. Pentru o mai reală imagine a poetului, să recurgem la câteva amintiri ale contemporanilor lui, a celor apropiaţi sau mai puţin adiacenţi, care ne vor transmite direct, în cele mai multe cazuri, percepţia lor nedisimulată asupra controversatului, impenitentului şi importantului personaj.

Unul dintre aceştia, prieten şi colaborator, şi la scrierea piesei de teatru în versuri, Saul, este poetul şi epigramistul Cincinat Pavelescu, cel care ne-a remis un portret semnificativ al scriitorului, de unde ne putem confecţiona un profil mult mai complex, decât dacă i-am analiza doar fotografiile rămase: „Sub o frunte largă şi orgolioasă purta pe nasul său acvilin ochelari de aur. Părul rar era despărţit în două printr-o cărare în mijlocul frunţii lărgite de o calviţie precoce. Împrejurul urechilor armonioase, părul învolt era întărit cu fierul. Mustaţa scurtă şi deasă avea vârfurile ascuţite şi drepte. Întrebuinţa, pentru ţinuta lor marţială, un cosmetic de ceară neagră. La gât îi flutura o lavalieră sumbră, iar jobenul înalt (de mătase) era pălăria sa de predilecţie. Redingota, cu reveruri de mătase, butonată până sus, îi da aer, ca şi lui Duiliu Zamfirescu, de militar îmbrăcat civil. Mergea pe stradă cu picioarele puţin încovoiate, legănându-şi capul, cu ochii vii, mari şi visători, absenţi din larma şi mişcarea de stup a Capitalei, şi pierdut într-o viaţă lăuntrică, adâncă şi concentrată” (Cincinat Pavelescu, Amintiri literare).

Cunoscut fiind ca poet şi publicist orgolios şi arţăgos, sever critic al administraţiei, al politicienilor, al conservatorismului unor societăţi literare şi culturale (al junimismului, în speţă), al celor care nu privesc cu ochi buni inovarea în domeniul creaţiei, dar şi ca un polemist temut în relaţia cu colegii de breaslă (vezi polemicile cu Alecsandri, Eminescu, Caragiale), în relaţiile cu apropiaţii este perceput ca om bun şi generos, precum şi-l aminteşte acelaşi Pavelescu: „Surâsul ironic al buzelor groase şi senzuale era îndulcit deseori de francheţea expresiei sale binevoitoare şi călduroase. Firea sa era mai mult distantă, dar expansivă şi generoasă în intimitate. Vorbea franţuzeşte cu facilitate şi eleganţă, şi era cu toată lumea de o politeţe plină de tact. Soţia sa, dna Ana Macedonski, născută Ralet-Slătineanu, micuţă, subţire, delicată, cu ochi mari şi negri, semăna la cap cu contesa Ana de Noailles, era sora prietenului meu, George Slătineanu, preşedinte la Consiliul legislativ, şi a distinsului avocat Manolache Slătineanu ” (Idem).

Un alt admirator al poetului, scriitorul Victor Eftimiu, apreciază, dincolo de contrastele comportamentale, vituperate de neprietenii săi, „darurile poetice ale lui Macedonski şi sufletul său cald, vibrant, (...) dragostea lui de artă şi camaraderia cu care primea pe un debutant – prin contrast cu ceilalţi mari scriitori ai vremii, egoişti, egocentrici, închişi la orice vibraţie a celor tineri.” (Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965). Cu regrete prieteneşti devoalează şi partea umbroasă a caracterului său, aspectul imprevizibil şi necugetat, cu care poetul îşi crea singur imaginea de hirsut greu acceptat de contemporani. „... făcea gafe peste gafe, şi, de câte ori noi, tinerii săi admiratori, profitând de lipsa lui din Bucureşti, căutăm să-l reabilităm, să dăm numelui său strălucirea cuvenită, maestrul pica asemenea muştei în lapte şi ne zădărnicea imaculatele pânze albe cu care îi înveleam statuia”. Şi, fiindcă avea nevoie de bani pentru a-şi întreţine familia numeroasă şi pentru călătorii, îşi învingea orgoliul şi „nu se sfia să trimită bileţele emfatice puternicilor zilei, mecenaţilor, negustorilor bogaţi, linguşind pe unii, ameninţând pe alţii. Însura sau numai împerechea pe unii discipoli cu femei mature şi bogate şi le estorca pecuniar”. Şi, ca să nu fie de ajuns, şi aspectul fizic şi vestimentar îi atrăgea se pare antipatia şi hula contemporanilor, de care mereu se plângea, ca fiind nedreptăţit, cum şi era de altfel. Este resimţită dificultatea de comunicare cu care Eftimiu etalează în amintirile sale şi ceea ce, de fapt, e real şi nu impietează în niciun fel, credem, valoroasei opere macedonskiane. Poate că nu-l va avantaja acel aspect de bunăstare pe care-l afişa poetul, despre care ne spune admiratorul său cu strângere de inimă: „Costumele mirobolante ale maestrului, redingota şi jobenul cenuşiu, jiletcile, cravatele de mătase grea şi multicoloră petrecute de câteva ori în jurul gâtului, ţigaretul de chihlimbar, inelele mari, bastoanele de fildeş, mustaţa răsucită, unsă şi ţepoasă ca un spin, dinţii stricaţi, râsul său sardonic, polemicile sale, tot acest aparat exterior impresiona pe cei care, în loc să-i cerceteze opera, se agăţau de aspectul fizic şi de tribulaţiile fanteziste ale poetului damnat” (Idem). E corect observată această incongruenţă între aparenţă şi esenţă, acest contrast între luxul afişat şi umilinţa de a solicita mereu ajutor financiar pentru realele nevoi ale unei numeroase familii.

Craioveanul Traian Demetrescu, discipolul lui Macedonski, putem spune, publicat de acesta în Literatorul, consemnează şi el câteva Amintiri personale despre mentor, prin 1888: „Aproape o vară întreagă am stat în aceeaşi curte cu poetul” şi în salonul acestuia convorbeau pe teme literare şi filozofice, ascultându-i cu evlavie lecturile: „Îmi citea cu felul lui de a citi, parcă era o muzică”, asemănându-l cu Lamartine.

Un succint portret al lui Macedonski regăsim şi în volumul poetului I. Peltz, Cum i-am cunoscut (1964), admirându-i salonul literar şi modul cum îi încuraja pe cei care citeau versuri. Îl priveşte cu simpatie putând vedea bine „faţa palidă a Maestrului, ochii lui frumoşi, sub sticlele ochelarilor, şi mustaţa cavalerească, cu ascuţişurile ei îndreptate în sus“. Conducându-l acasă după întâlnirea de la cafeneaua High-Life, îi ascultă cu îngăduinţă dezvinovăţirea prin care se dezice cumva de adresarea buclucaşei epigrame lui Eminescu, scuzându-se convenţional că n-a ştiut de accidentul poetului, iar epigrama a publicat-o Dimitrie Teleor.

Ion Pillat, în amintirile sale publicate în volumul Tradiţie şi literatură (Casa Şcoalelor, 1943), relevă ideea că omul trebuie privit prin prisma operei sale şi îi admonestează pe cei care n-au văzut în Macedonski „decât omul exterior cu ciudăţeniile sale – voite de multe ori – “, pe care le afişa provocator pentru a-i impresiona pe contemporani ca să-i aprecieze opera. „Era îmbrăcat într-un mod extraordinar, pitoresc şi ridicol. Ca un actor – cam prost machiat – din bunăoară La vie de Bohčme (...) avea ceva heraldic în aspect – ceva de mumie tipificată“. Avea „ceva de Don Quichotte al poeziei pure, ceva ridicol şi sublim, un amestec bizar, o împerechere stranie, o disonană între suflet şi aspect“.

Tudor Vianu, publicat de Macedonski în revistele sale, îi dedică un studiu monografic important, referitor la viaţă şi operă, regăsit şi în Istoria literaturii române. Revelează la poet o voinţă ieşită din comun, de nivel magic şi cosmic: ,,Voinţa este pentru el un element cosmic, o putere magică. Purtată de receptacolul cuvântului, puterea voinţei este nelimitată”. Este cea care îi potenţează poezia. Vicisitudinile vieţii îl conduc pe poet spre stări defetiste. Cu timpul, observă Vianu, „omul de atâtea ori înfrânt, luptând cu adversitatea, îndurând lipsurile cele mai grele, s-a drapat într-o melancolie care alcătuia elementul poetic al caracterului său”. A reuşit să descifreze originea suferinţei sale, nu „din pricina oamenilor”, ci al destinului implacabil al omenirii, ceea ce îi provoacă „un grăunte de mizantropie” care se amesteca „aproape în toate vorbele sale, şi după chipul în care divulga viciul ascuns al condiţiei umane, convorbirea sa colora reflexele sarcasmului sau ale dezolării”.

Cu toate acestea, Macedosnski s-a realizat ca mare scriitor, cu urmaşi şi imitatori demni de moştenirea magistrului. ,,Originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinilor lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirei pe care o înstruna, nenumăratele iniţiative poetice (...) toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Idem).

Ilarie Chendi, unul dintre, să zicem, opozanţii lui Macedonski, îi face un portret totuşi cu mai mult alb decât negru, în care se arată impresionat de prolificitatea poetului în varii domenii de activitate: „De pe la 1870 încoace nu răsfoieşti reviste şi ziare din Capitală fără să dai de numele lui, când în josul unui lanţ de poezii sau articole politice, când amestecat în polemici şi idolatrizat de unii şi respins şi huiduit de alţii. Foarte fecund, a fost director de ziare politice şi reviste literare; a tipărit volume de poezii în româneşte şi franţuzeşte; a fost jucat, aplaudat şi judecat la teatru; a scris proză şi critici literare şi a avut un ideal suprem, acela de a întemeia o şcoală, atât în poezie cât şi în celelalte ramuri ale literaturii” (Portrete literare, 1911).

Şi, în fine, G. Călinescu, cel care l-a aşezat pe piedestalul poeziei româneşti în vecinătatea lui Eminescu, îi apreciază şi calităţile umane: „Este de remarcat că acest om orgolios peste marginile îngăduite, până acolo încât să pară un cabotin, n-are deloc egoismul indivizilor înrăiţi de insuccese. El este un soţ iubitor şi un părinte sentimental, un bărbat plin de candoare dispreţuind desfrâul şi ruşinându-se de indecenţe, care izbuteşte a converti la sublima lui cuminţenie toată familia”. Marele critic îl vede „pe o poziţie mai înaltă decât a timpului său” (Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

Putem spune, în finalul acestui excurs, că scriitorii craioveni, şi nu numai, îl omagiază pe marele poet cu origini olteneşti, în fiecare an, de trei ani încoace, prin organizarea, la iniţiativa Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, a Festivalului Naţional „Alexandru Macedonski”, desfăşurat la Craiova şi la Goieşti-Pometeşti. Intervenţiile şi comunicările sunt publicate în Caietele Macedonski, constituind astfel un bogat fond documentar asupra vieţii şi operei macedonskiene.