Conform concepţiei unanim acceptate, încă de la Introducţia lui Mihail Kogălniceanu din Dacia literară (1840), că trebuie criticată opera şi nu autorul, putem eluda, într-un fel, numeroasele contestări ale scriitorului G. Călinescu pentru colaboraţionism cu orânduirea de esenţă comunistă din România şi putem considera, în acest sens, că profesorul, academicianul, omul de direcţie şi de cultură universală rămâne unul dintre cei mai redutabili critici literari, alături de Titu Maiorescu şi E. Lovinescu, dar şi un important poet, prozator, publicist, cu contribuţii relevante şi în domeniul dramaturgiei.

După accepţiunea sa că scriitorul trebuie să rateze cel puţin un gen literar înainte de a ajunge critic, G. Călinescu debutează în 1926 cu versuri în Universul literar, publicând primul volum de Poezii în 1937. N-a excelat în genul liric, dar a avut succese importante cu romanele sale: Cartea nunţii (1933), Enigma Otiliei (1938), Bietul Ioanide (1953), Scrinul negru (1965). De mare importanţă teoretică sunt studiile lui de estetică: Principii de estetică (1939), Sensul clasicismului (1946) ş.a. Opera sa fundamentală, care l-a îndrituit ca mare critic literar este Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), alături de studiile despre Eminescu, Creangă, Alecsandri, Filimon, Alexandrescu. În teatrul său sunt remarcabile piesele: Şun sau Calea neturburată, mit mongol (1943) şi Ludovic al XIX-lea (1964). În cartea Teatru (1965) sunt publicate şi alte piese scurte pentru teatrul de păpuşi, parodii, divertismente folclorice, printre care Phedra (teatru abstracţionist), Basmul cu minciunile, Napoleon şi Sfânta Elena, Răzbunarea lui Voltaire, Tragedia regelui Otakar şi a prinţului Dalibor, Fluturele, Irod împărat şi altele câteva. Ne vom referi în principal la cele două piese relevante, consemnate mai sus, pentru autorul interesat de mit şi istorie.

Din consemnările teatrologului George Banu, despre teatrul lui G. Călinescu, apreciem aserţiunea că unele dintre intenţiile clasiciste ale criticului din romane se continuă şi în formele de teatru, în care dramaturgul „refuză originalitatea, preluând modele şi scheme străvechi a căror rigoare îi permite, îi impune «moderarea lirismului» şi surprinderea inefabilului” (George Banu, Gânditorul ca dramaturg. Însemnări despre teatrul lui George Călinescu, în Teatrul, nr. 5/ 1965).

Oprindu-ne la drama Şun sau Calea neturburată, devoalăm câteva dintre propriile confesiuni ale autorului despre motivul şi conjunctura inspiraţiei. „Când în 1943 am scris Şun, apărut cu mari dificultăţi, în acelaşi an, războiul stârnit de Hitler şi Mussolini, cei doi dictatori imperialişti, era în toi, iar liniile mişcătoare ale reflectoarelor şi ciorchinii de lumină de o sinistră frumuseţe (oximoronul liricului, n.m.) ai proiectoarelor caligrafia în fiecare seară cerul”. Ne mărturiseşte, dincolo de aceste fragmente poetizante ale învrăjbirii războinice, că, citind cărţile vechi din care lipseşte poporul, dar şi cărţile clasice ale Chinei, se închegase în mintea sa figura lui Şun, împăratul ridicat din mulţime ca simbol al onoarei şi dreptăţii („Cuvânt înainte” la cartea Şun sau Calea neturburată, Mit mongol, Editura Minerva, Bucureşti, 1976).

Călinescu consultă cărţile antice, printre care credem că şi Analectele lui Confucius, şi află, în arealul Asiei orientale din jurul anului 2250 înainte de era creştină, un personaj mitic ridicat din popor, prin care să-şi exprime propriile idei despre rolul personalităţii în istorie. În împărăţia lui Yao se distinge „un bărbat de ispravă”, Şun (filozof, poet, cântăreţ, plugar, olar), pe care şi-l face ginere şi care va deveni al treilea împărat al dinastiei Qing şi primul împărat care va domni peste China, aşa cum citim în didascaliile de început ale piesei.

Împăratul Yao se lamentează referitor la starea deplorabilă a împărăţiei, „prea multă mlaştină mocneşte pe ţarină”, şi are îndoieli asupra încercării sfetnicilor de a-i induce o situaţie înfloritoare, contrară realităţii: „Sunt bătrân şi am nevoie de o cârjă. Vreau un sfetnic să facă dreptate, să ajute pe nevoiaş şi să nu-l mai despoaie de avutul său, (...) un judecător care să nu dea judecată strâmbă pentru un rachiu de mei”. Negăsind între aceştia omul dreptăţii şi al acţiunii în slujba împărăţiei, se îndreaptă cu toată încrederea spre tânărul viteaz şi drept Şun, fiul lui Ku Seu, căruia îi dă de neveste pe cele două fiice ale sale, Ciuang şi Kiang, şi îl numeşte King, cel mai mare printre sfetnici. Şun, creat pe prototipul omului superior al antichităţii chineze, distins prin cele trei virtuţi esenţiale: inteligenţă, curaj şi generozitate, încadrate în codul normelor morale ale filosofiei confucianiste, va reuşi să rezolve problemele dificile ale împărăţiei şi să-l cucerească pe împărat. Onest, neţintind parvenitismul, îşi va exprima crezul: „N-am făcut minuni pentru a uimi lumea, ci am urmat calea cea dreaptă”. Şun, prototipul omului simplu, cu însuşiri deosebite, fizice şi psihice, prin integritatea sa în atingerea ţelului nobil care i s-a încredinţat, îşi face mulţi duşmani.

Tatăl şi Siang, fratele vitreg al lui Şun (instigaţi de mama vitregă, Siuan Siang), dar şi fiii împăratului Yao, care se tem de pierderea dreptului la domnie, în special Tan-Ciu, moştenitorul de drept al tronului, complotează împotriva lui Şun, cer chiar ajutorul demonilor. Prinţul Şun, imperturbabil în drumul său pe calea neturburată, se implică autoritar în rezolvarea corectă a treburilor împărăţiei. Ion Bălu relevă calitatea de conducător a lui Şun: „Împărat, Şun se dovedeşte a fi un desăvârşit păstor al noroadelor” (Ion Bălu, Opera lui G. Călinescu, Editura Libra, Bucureşti, 2001), evidenţiindu-i talentul organizatoric. Potrivnicii, pentru a-l pierde, îi întind mai multe capcane profitând de fidelitatea sa de fiu care îşi respectă cu sfinţenie îndatoririle filiale. Prin inteligenţa şi raţiunea lui exemplare reuşeşte să scape din încercări suprafireşti. Piesa se încadrează parţial în coordonatele realismului fantastic.

Şun sau Calea neturburată este o piesă moralizatoare, impunând calea necontroversată a vieţii unui supraom, curat la suflet, „pentru a pătrunde mai adânc în rostul faptelor omeneşti”, model de netăgăduit al moralei creştine, tinzând să desăvârşească cunoştinţele morale, deziderat ce, odată înfăptuit, face „gândurile să fie curate şi neprihănite, iar sufletul se face cinstit şi drept”.

Am remarcat, cu satisfacţie, savoarea unui limbaj suav, în bună relaţie cu cel al antichităţii, un stil de o poeticitate cuceritoare, complinit cu fragmente de poezie autentică. În sensul convingerii călinesciene: „Lirismul interior trebuie să meargă la sufletul spectatorului”.

Mi-a rămas foarte puţin spaţiu pentru drama istorică, în cinci acte, Ludovic al XIX-lea, piesă uşor tezistă, pe dictonul ideologiei comuniste de formare a omului nou, scrisă în cinstea anului 1964, când, aşa cum remarcă George Banu, „muncitorii întâmpină a douăzecea aniversare a eliberării patriei, lucrând, în acelaşi timp, la un tunel şi la un spectacol cu o piesă scrisă şi interpretată de ei”. Nu ştim exact intenţiile autorului, dar piesa este o farsă în care transpar subreptice ironii sociale, comicul de situaţie şi de caractere. Dintre toţi Ludovicii Franţei este ales al XIX-lea care a domnit doar 20 de minute. Nu cumva este o stratagemă subversivă a autorului pentru a ameţi vigilenţa cenzurii epocii? Personajele sunt caraghios repartizate: Ludovic al XIX-lea este şef-miner, Cardinalul-arhiepiscop, inginer, Mareşalul, artifiţier, Contele guvernator al Bastiliei, cimentar, Controlorul general, electrician, Secretarul de stat al Afacerilor Străine, şef de echipă, Prévótul de poliţie, responsabilul cu aerisirea (bine zis) ş.a.m.d. Dincolo de constructul ideologic interpretabil, versurile piesei sunt apreciabile, ca şi inspiraţia folclorică de bună factură prozodică.

N-am documentat cât şi cum au fost jucate piesele lui G. Călinescu, dar de citit merită şi astăzi pentru bogata pletoră de idei, intrigi şi artefacte dramatice, pentru poezie şi limbaj colorat şi expresiv, pentru creionarea de personaje puternice, bine reliefate între basm şi realitate, istorie şi mitologie.