Aşa cum îi stă bine unui poet înzestrat, Teodor Preda (n.1948) nu s-a precipitat să-şi publice creaţiile nici în presă (debut publicistic în 1998), nici editorial (debut în 2005, cu volumul Oasele timpului). Încă de la început îl preocupă relaţia existenţială cu timpul biologic destinat, cu propriul loc în lumea şi în vremea aceasta.

Studiind şi practicând medicina veterinară, a trebuit să facă din noapte zi, precum insomniacii, ca să-şi procure timp pentru cea de a doua pasiune, acest joc secund, poezia. Debutul întârziat este semn de maximă atenţie şi îngrijire pentru cultivarea, decantarea şi maturarea înclinaţiilor sale lirice.

Până la volumul despre care voi scrie aici, Insomniace imagini, Teodor Preda a încredinţat tiparului, după cel de debut, volumele: Crinul galben (2006), Copacul firii noastre (2007), 60 poeme de popas (2008), Exilul lăuntric (2010), Dincolo de transparenţe (2014) şi Simplităţi subiective (2016), suficiente pentru a se impune drept un poet de luat în seamă. Din lecturarea titlurilor acestor volume enunţate, dar mai ales al celui recent, se poate contura pecetea unei poezii de introspecţie sublimată a adâncului propriu fiinţial în relaţie cu timpul vârstelor, a cercurilor din trupul arborelui predestinat, mereu bătut de vânturile marii treceri spre neant.

Cele exprimate în această privire panoramică se regăsesc diversificate şi în cartea recent apărută, despre imaginile insomniace distribuite în două compartimente: „Cap. I Ce rămâne aici” şi „Cap. II Dintre oglinzi paralele”. În Capitolul II, poetul probează transvazarea unor poeme ale sale şi în câmpul semantic al limbilor engleză şi franceză, ţintind, într-o exprimare cvasi-ludică, un crâmpei de universalizare. Era necesară aici şi numirea traducătorilor. Temele opţionale sunt: obsesia existenţială, singurătatea, viaţa şi moartea (în tandem), iubirea, destinul şi sfârşitul, de preferat perfect.

În Insomniace imagini, constatăm că Teodor Preda, ingenuu ca orice poet, îşi pune întrebări, îşi oferă răspunsuri în relaţie cu sinea, ca parte infimă a oceanului cosmic. Se bucură precum un copil de Fericirea cuantică, de Fericirile cuantice, în cele două poeme cu aceste titluri, cu aluzie la cantitatea de energie emisă sau absorbită de sistemul atomic personal. Aceste dimensiuni terminologice ale fizicii sunt transformate în emoţie poetică personală, în tentativa de dumirire, de deprindere dificilă cu „definiţiile/ despre timp şi trecerea lui/ sau despre frica de moarte”, dar şi cu efemeritatea stărilor necunoscute, a iluziilor situate „acolo unde se cuibăreşte fericirea/ cuantică”, din primul poem. În cel de-al doilea îşi face curaj să declare, conştient de statuarea destinului umanităţii, că „nu-mi este frică/ de timp şi de moarte/ pentru că-mi aparţin de la naştere”, conform, spunem, sintagmei, nascentes morimur, a poetului latin Marcus Manilius, numele probabil al autorului poemului Astronomica. Prefaţatorul, Gabriel Coşoveanu, observă prob că poetul pune în pagină „«Obsesia» şi exorcizarea ei, laolaltă” (titlul prefeţei) şi apreciază „sufletul de pictor impresionist al lui Teodor Preda”, care viază „într-unele dintre cele mai curate versuri din peisajul liric de la noi”. O taxonomie corectă şi din punctul meu de vedere.

Încă din textul liminal, Sfârşitul perfect, poetul cu o exprimare francă ne induce calea principală a orientării tematice a volumului, devoalându-şi preocuparea pentru determinarea imaginii despre viaţă şi despre moarte care-i încorsetează parcursul până la un sfârşit conturat ca perfect. Această decizie îl îndeamnă să viziteze în realitate „spaţiile mele intime/ locuri pline de moviliţele/ blajine ale liniştii/ pe acolo pe unde începe/ sfârşitul perfect”. Frumoasă şi idilică alegorie a locului destinat părăsirii vieţii între moviliţele de pământ înconjurate de clasica verdeaţă. Îl preocupă constant şi persuasiv conformaţia profilului personal pentru a ajunge în momentul când „va trebui să te caţeri/ pe întunericul fără sfârşit”. Nu-i este indiferent nici parcursul existenţial şi nici trecerea în nefiinţă întrebându-se mereu şi apăsat: Cum trebuie să fii, titlul poemului din care am citat.

Nu agreează trecerea prin viaţă fără să atingă vârful pasiuni (Spre vârful pasiunii). Tenta defetistă a poeziei sale este contrabalansată de aceste pusee de încredere în destin. Astfel, îşi prezervă inocenţa copilăriei iscodind, cu înţelegere şi calm, fatalitatea, descoperind basmul vieţii cu ochii „larg deschişi ai uimirii” (Prin ochii larg deschişi ai uimirii). Este aici relevată una dintre calităţile fundamentale ale percepţiei artistice: uimirea. Cu minunare ingenuă învaţă şi ne învaţă „cum ia naştere naivitatea clipei prezente/ din nesăbuinţa luminii” (Din nesăbuinţa luminii). O subtilă reflexivitate poetică întâlnită rar în poezia actuală. Mereu surprinzător, Teodor Preda ne transportă cu acelaşi target al exprimării lirice originale în sfera numeroaselor insularităţi de intuiţie remarcabilă a unor statuări personale în arealul uman senzorial: „singurătatea este o lampă roşie/ în fereastra sufletului”, precum şi ochiul „o altă singurătate/ ce prefigurează şi ne povesteşte/ despre suferinţele ce vor urma/ din toate plăcerile” (Când soarele mă primeşte în singurătatea lui). Denunţă aici oximoronic existenţa duală şi incontestabilă a prezenţei suferinţei în orice plăcere, ca două feţe antinomice ale aceleiaşi medalii.

Balanţa poeziei sale apasă mai mult talerul cu stările sufleteşti melancolice, deprimante, fără să-l descurajeze însă irefutabil pe poet. O ivire neaşteptată printre norii negri a unei suliţe de soare înveseleşte gândurile întunecate constituindu-se în pavăză împotriva puterilor oneroase ale firii. Pentru că mintea, ne spune autorul, „ne ajută cu puterile sale (...) să trecem de la întuneric la lumină”, oferindu-ne „gânduri luminoase” ce ne ascund „în secundele mici/ să nu ne recunoască/ nicio putere” (Gânduri luminoase). Şi de această dată am aflat şi am excerptat cu surprindere din text alte eşantioane constituind unele dintre cele mai originale şi expresive exprimări poetice ale lui Teodor Preda.

Sunt de acord cu Gabriel Coşoveanu care îl situează pe acest poet, singular şi neapreciat după merit, în habitatul unui „locuitor în disconfortul sertarelor existenţei”, care nu poate „să nu-ţi trezească, prin Insomniace imagini, emoţia intensă a întâlnirii cu un talent perfect indiferent la adulare”.

Cuvinte de apreciere a operei poetice a lui Teodor Preda au exprimat, alături de prefaţatorul acestui volum, Ionel Buşe, Gheorghe Grigurcu, Ion Hirghiduş, Constantin M. Popa, George Popescu ş.a.