Filosoful francez Jean-Jacques Wunenburger, profesor emerit de filosofie generală la Universitatea Jean Moulin, Lyon, este specialist în studiul imaginarului şi al sacrului, fiind autor al mai multor lucrări din arealul acestor domenii. Este Doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii din Craiova.Opt dintre cărţile sale au fost traduse în limba română şi editate în România, printre care: Viaţa imaginilor (Cluj, 1998), Sacrul (Cluj, 2000), Utopia sau criza imaginarului (Cluj, 2002), Filosofia imaginii (Iaşi, 2005), Imaginarul politic (Bucureşti, 2006), după cum ne informează Ionel Buşe, în „Cuvântul înainte” al cărţii Imaginarul, tradusă în limba română şi republicată la Editura Aius, Craiova, 2022, după ce a apărut în prima ediţie la editura Dacia din Cluj în 2009. Acelaşi prefaţator a scris despre carte şi în revista Ramuri (nr.1 / 2010). (Profesorul universitar şi scriitorul Ionel Buşe, îngrijitorul ediţiei actuale, este şi unul dintre traducătorii unora dintre cărţi).

Am citit această ultimă apariţie nu cu puţină dificultate, dar cu mare câştig intelectual, după ce am primit-o cu autograf de la autor, la lansarea de la Craiova, nu cu mult timp în urmă. Impozanta carte, Imaginarul, este structurată astfel: „Introducere” şi şase capitole, fiecare cu mai multe subcapitole: „I – Definiţie şi istoric”, „II – Metode, structuri, transformări”, „III – Funcţiile şi valorile imaginarului”, „IV – Explorări de imaginarii”, „V – Mito-foria: formele şi transformările mitului”, „VI – Contribuţie la o logică paradoxală a simbolului”, „Bibliografie”.

Din Introducere reţinem, pentru început, una dintre valenţele conceptului de imaginar, care este „mai puţin un set de reprezentări fictive, false sau iluzorii, pe care le-am putea identifica, stăpâni, combate sau accepta cu rezerve, în anumite împrejurări, cât mai ales, un limbaj simbolic universal prin care dăm formă emoţiilor, imaginilor, ideilor, acţiunilor, prin folosirea precisă a caracteristicilor sale”. Ca să ne introducă şi mai profund în magma conceptului, ne mai spune că imaginarul reprezintă prima structură psihică şi cognitivă care ne ajută să percepem, să ne amintim trecutul şi să anticipăm viitorul prin raportarea la ceilalţi ca să ne clarificăm originea şi sfârşitul tuturor lucrurilor în scopul „exorcizării morţii prin înălţarea sensului”.

Această primă definire a imaginarului este dezvoltată în capitolul intitulat Definiţie şi istoric şi ni-l putem reprezenta prin elementele: fantasmă, amintire, reverie, vis, credinţă, mit, roman, ficţiune, expresii aparţinând unui om sau unei culturi. Ţin de imaginar: concepţiile preştiinţifice, literatura ştiinţifico-fantastică, credinţele religioase, producţiile artistice, pictură non-realistă, roman, ficţiunile politice, stereotipurile, prejudecăţile sociale. ş.a.

Pentru confirmarea aserţiunilor sale, în relaţia cu imaginaţia şi imaginarul, Jean-Jacques Wunenburger analizează detaliat teoriile unor filosofi renumiţi: Gaston Bachelard, Gilbert Durand, Paul Ricoeur, Henry Corbin, aici fiindcă trimiterile la alţi filosofi sau gânditori sunt numeroase.

În acord cu accepţiunile lor sau în mod personal, autorul, referitor la lexic, arată că termenii de imaginaţie sau imaginal au fost preluaţi într-un fel de modernul imaginar, de origine, franceză, deosebindu-l de imagerie, care desemnează un ansamblu de imagini ilustrative ale realităţii concrete sau ideale, pe când imaginarul implică „o oarecare independenţă în raport cu o determinare anume, presupunând inventarea unui conţinut nou, decalat, care introduce dimensiunea simbolică”.

Într-un alt subcapitol, al Capitolului al II-lea (vezi consemnarea anterioară), ne informează despre dimensiunea iconică a imaginarului, care reflectă, diferit de la un imaginar la altul, dimensiuni lingvistice (povestiri mitice, imagini poetice), care însă pot releva şi expresii vizuale (icoane religioase, alegorii politice, hărţi geografice, clişee etc.). Astfel, imaginarul derivă din „dezvoltarea gândirii verbale printr-o vizualizare iconică”, iar icoana şi scriitura se îmbină în mod armonios pentru a realiza „legătura profundă dintre vizibil şi lizibil”.

Despre imaginarul poporului român, Jean-Jacques Wunenburger ne dezvăluie concepţia sa în subcapitolul Imageria unor popoare: România şi Statele Unite (Cap. IV), recurgând la teoria filosofică a lui Lucian Blaga despre conformaţia deal-vale a spaţiului mioritic românesc, cu referire la eseul blagian (Spaţiul mioritic, 1936), dar şi la muzica baladei populare Mioriţa. Punctând teoria despre originile culturale ale României din străvechiul fond indo-european, conclude că s-a realizat un imaginar foarte bine conturat de Lucian Blaga într-o stilistică românească cu particularităţi spaţio-temporale impregnate „în ansamblul creaţiilor populare de la habitat până la conţinutul visurilor colective”.

Capitole de mare interes, opinez, sunt şi V, şi VI, care dezvoltă teorii şi revelaţii referitoare la două concepte fundamentale încorporate în sfera semantică largă a imageriei: mitul şi, respectiv, simbolul. Prin sintagma mito-foria, autorul devoalează şi analizează formele şi transformările mitului, în scopul frânării devalorizării cantitative şi de durată a mitului „sub presiunea raţionalismului pozitivist”. Militează pentru declişeizarea conceptului şi pentru deschiderea câmpului semnificant, care se caracterizează, de fapt, „prin mobilitate şi posibilitate de adaptare la date noi”, care să determine „progresul conţinuturilor gândirii”. Jean-Jacques Wunenburger refuză ideea că mitul poate fi reductibil la un text închis, trebuind să fie dimpotrivă o operă deschisă (sintagma lui Umberto Eco), fiindcă este inseparabil de creaţia colectivă, de cultura vie, de dinamismul vieţii religioase, rezistând timpului şi rămânând viu, creator şi imaginativ.

Pe lângă faptul că mitul este considerat un discurs deschis, are şi alte proprietăţi: oralitatea, inventivitatea, operând ca joc, oferind posibilitatea de rescriere şi reactualizare, permiţând închiderea şi deschiderea, bricolajul mitic, istoricitatea, transfigurarea barocă, ritmicitatea.

Dincolo de limitele disciplinelor umaniste, s-a reconfigurat în sânul lui Anthopros „un loc pentru mithos ca fondator al sensului”.

În Capitolul VI, din final, luăm cunoştinţă de contribuţia autorului la o logică paradoxală a simbolicului. Referindu-se la oponenţa dintre simbolic şi non-simbolic, filosoful relevă diferenţa dintre aceste concepte, stipulând că non-simbolicul se diferenţiază de simbolic precum „manifestul de latent, directul de indirect, vizibilul de invizibil, univocul de echivoc”. Simbolicul are în mod esenţial relaţie cu reprezentări mediate care necesită permanent o interpretare. Pentru delimitare, simbolicul poate desemna, în sens larg, ansamblul semnelor lingvistice, iar în sens foarte restrâns, o varietate de reprezentări figurate.

Desigur că aserţiunile autorului sunt analizate şi corelate cu cele ale unui întreg cortegiu de filosofi de cel mai înalt rang ştiinţific, citaţi în josul paginii, la momentul oportun şi incluşi, cu operele lor fundamentale, în segmentul final de Bibliografie. Între contribuitorii la configurarea acestui studiu amplu şi meticulos întocmit îi regăsim şi pe Mircea Eliade, cu Traité d’histoire des religions sau Le sacré et le profane şi Le mythe de l’éternel retour, amintiţi fiind şi Emil Cioran, sau contemporanul Lucian Boia.

Ca literat şi nu ca specialist, apreciez studiul Imaginarul, semnat de Jean-Jeacques Wunenburger pentru rigurozitatea ştiinţifică, dar şi pentru stilul elevat, expresiv, dar şi accesibil, în mare măsură, şi lectorului mai puţin iniţiat şi avizat. O contribuţie ineluctabilă la introducerea acestui concept relativ mai nou, în această formulare, în hermeneutica extinsă a domeniului ce ţine, putem spune, de metafizica existenţială a umanităţii.