Doi poeţi de cert talent şi de elevaţie spirituală, Elsa Dorval Tofan şi Julien Caragea, întreţin un dialog liric incitant, în online, de la distanţă, din Montreal, Canada, şi, respectiv, Piscu Vechi, Dolj, România, fără să se cunoască face ŕ face. Nu numai că îşi transmit salutări, sentimente, meditaţii, atitudini, dar îşi trimit mai ales poezii, conturând astfel un volum scris la două mâini, cu un titlu ubuiesc, semnificativ pentru aşa-zisa gratuitate a artei, nimic, nimicuri, insomnii (după un poem al Elsei), apărut la Editura Eikon (2022).

Câteva date identitare sunt necesare pentru cunoaşterea celor doi coautori ai volumului: Elsa Dorval Tofan este originară din Braşov, stabilită în Canada din 2003, unde lucrează în sectorul medical. Este scriitoare şi jurnalistă, reprezentând Canada francofonă pentru International Writers Journal Magazine, S.U.A. A publicat în edituri din Braşov volumele: Cernoziom la hectar (reportaj, Ed. Geoloq, 2005), Lansare de promisiuni (poezie, Ed. Kron Art, 2018), Antimetafore (poezie, Ed. Creator, Libris, 2020), Pozitiv la pătrat (proză, Ed. Creator, Libris, 2020).

Julien Caragea, poet şi eseist, s-a născut în Băileşti, dar este profesor de limba franceză la Piscu Vechi, Dolj, unde şi locuieşte. A publicat volumele de poezie: Aria clopotarului nebun (Ed. Genessa, 2002), Biciclistul sălbatic (Ed. Tracus Arte, 2012), Poveste de adormit maturii (Ed. Diacritic, 2015), Duminici post-restant (Ed. Paveon, 2021), prezent şi în antologia: Carte în cinci: O mână de poeţi: Paul Aretzu, Julien Caragea, Nicolae Coande, Anton Jurebie, Lazăr Popescu (Ed. Măiastra, 2019).

Prin recursul succint la referinţele critice, propunem un prim contact cu profilul literar al celor doi poeţi. Eugenia Ţarălungă o prezintă pe Elsa Dorval Tofan ca fiind „Năvalnică în rostire (şi rostuire), ca talazurile oceanului pe care a ales a-l pune barieră – taluz – între ea şi ea însăşi. Elsa Dorval Tofan este o scriitoare care ne obligă să vedem şi celălalt mal al oceanului, al Atlanticului. (…) Ecorşeul este la vedere, chiar dacă locuitorul deocamdată se preface că se uită în altă parte”. Iar despre Julien Caragea, Al Cistelecan notează, printre altele, că poetul ia lumea în răspăr şi vorbind „cu eliptice contorsionează topica şi se joacă de-a vocabularul învechit ori rafinat culturaliceşte. Versurile demonstrează imediat că de un literat este vorba”.

Volumul comun nimic, nimicuri, insomnii este prefaţat de poetul şi criticul literar Ioan Lascu, cel care relevă la Elsa rectitudinea şi perseverenţa confruntate „cu incredulitatea unei lumi decăzute şi cu absenţa cronică a sensurilor majore”, iar la Julien observă caracterul ludic al poeziei sale, care e „şi un descriptiv (ne)motivat cu plonjări neaşteptate în memoria îndepărtată”, dar şi în cotidianul umil.

Poezia celor doi autori în tandem, din volumul bi-auctorial, a fost bine primită de critică, în aprecierile de până acum. Într-un Breviar editorial se remarcă sensibilitatea celor doi care îşi exhibă „apăsarea acelor nimicuri care ne macină timpul şi somnul”, contând pe butaforie şi bufonerie. Gela Enea, în cronica sa, relevă cele două registre proprii fiecăruia: unul „grav, sobru”, altul „amar-ironic, arareori cu iz de pamflet”.

După dedicaţia de început, Ţie. prietenului meu, Elsa îi trimite lui Julien primul mesaj poetic, în Tandem 1, primul din cele 42 de Tandemuri. Îi mărturiseşte cu afecţiune pregătirea într-un fel a extinsei lor corespondenţe inedite: „Îmi spăl faţa în fântâna timpului curgător între mine şi tine/ Privesc în oglinda noastră, ramă din lemn în ramă vopsită” (Tonalitate). Încă din incipit ne este deci insuflată emoţional reprezentarea chipului confidentului său absent fizic privit într-o oglindă imaginară a timpului şi a distanţei separatoare. Julien îi răspunde cu O biografie a lipsei de speranţă, dând tonul uşor sau mai apăsat defetist, temător, cu exprimare esopică: „De frica soarelui, îmbrăţişez piatra. De frica vulturilor – isteria zăpezii./ Aş face orice – numai să nu vorbească piatra”.

Ei îşi semnează poemele cu iniţialele E şi J, pe care le preiau. E îi încredinţează prietenului îndepărtat starea şi cadrul meditaţiilor sale, „calea hipoxiei comune”, o cale secretă „ca un adăpost împotriva imediatului”, iar J îi răspunde în ton defetist, specific lui: „Dreptul meu la viaţă şi moarte – pe masa altora” (Din aceleaşi poeme de mai sus).

Un Vortex de ceaţă îi separă/ uneşte pe amândoi, care, în pofida acestui impediment al spaţialităţii diferite, se simt şi se descifrează consonant: „Tocmai te-ai ivit din vortexul de ceaţă, protagonistul apariţiilor şi dispariţiilor/ Te-am zărit eu singură în stare să înţeleagă”. În răspuns, o sclipire de speranţă a lui J: „Se rânduiesc în stânga şi-n dreapta instituţiile speranţei// Cotorul unui măr. Picioarele mari ale zilei” (Vortex II).

Şi, totuşi, fondul neîncrezător al poemelor nu se dezminte. Într-o existenţă fadă, nimic evidenţiabil într-o zi plată, fără senzori stimulatori: „nimic rotocoale parfumate de fum turcoaz în care/ amintirile plutesc în suspensie peste orarul zilei repetat – nimic, nimicuri, insomnii –” declară E. Stereotipia vieţii fără orizont este fixată în imagini poetice invazive. În acelaşi ton melancolic şi incriminator vine răspunsul lui J: „Există nişte reziduuri în mine pe care nu reuşesc să le distilez/ oglinzi de zaţ ce vor să-mi ghicească viitorul” (Eu nu ştiu citi mersul trenurilor). Pentru seismograful care este dintotdeauna poetul, orice mers împiedicat al societăţii îi frânge zborul.

Dintr-un Tandem în altul, cei doi poeţi, inspiraţi şi informaţi, grăiesc fiecare pre limba lui, de început, iar spre final, treptat, discursurile lor s-au imbricat, devenind un duet armonizat al celor două voci originale, păstrând diferenţele ideatice, dar mai ales stilistice. La fiecare se relevă interrelaţia literară şi culturală, intelectualitatea, forţa expresivă a metaforei şi a imaginii poetice. O poetică elaborată, filtrată prin grila existenţială care-i uneşte prin sentimentul acut al singurătăţii asimptomatice, într-o lume oscilantă în mersul ei sinuos şi insidios. Îi uneşte acelaşi spleen, aceeaşi dificilă tentă de integrare în societăţile lor depărtate geografic, dar apăsate de identice medii existenţiale improprii.

Ironia, ludicul, esopiile, cu insule de absurd, mai accentuate la Julien, transgresate sensibil şi Elsei, dar mai cu o tentă de sobrietate şi parcimonie, cuceresc cititorul moralizat în surdină. Decorul e la J. mai campestru, conform existenţei lui rustice, iar la E mai citadin. La ambii descrierile sunt ample, bogate în pictograme, în imagism pastelat cu încărcătură senzitivă, alegorică, din paleta curentelor şi direcţiilor moderne şi postmoderne: simbolism, expresionism, dar şi postmodernism cu oralitate, parodie, mixtură între narativitate şi lirism.

Volumul nimic, nimicuri, insomnii, semnat în tandem de Elsa Dorval Tofan şi Julien Caragea, este original şi bine scris, relevant prin abordare la distanţă, bine construit şi asamblat de doi poeţi buni, diferiţi ca stil, dar uniţi prin expresivitatea poetică de nivel ridicat. E cuceritor prin bogăţia ideilor, atitudinilor şi exprimărilor lirico-narative complexe despre societatea de astăzi şi despre lupta de adaptare/ inadaptare personală şi colectivă, în scopul corectării stereotipiilor frenative ale emancipării şi dezvoltării ei viitoare.