O carte frumos editată şi original construită am primit de curând de la prietenul şi poetul maramureşean cunoscut, George Vulturescu, sub titlul incitant, César Vallejo urcă pe Machu Picchu. Poet prin/ de excelenţă, dar şi eseist şi publicist remarcabil prin îndelungata sa activitate de principal realizator al cunoscutei reviste Poesis din Satu Mare.

Considerându-le un sigiliu sau un totem personalizat, pietrelor din arealul său nordic existenţial le dedică mai multe volume de versuri cu motivul acesta metaforic, printre care: Stânci nupţiale (2003), Monograme pe pietrele Nordului (2005), Nordul, o gnoză a pietrelor (antologie, 2011), Sigiliul Nordului (2018) ş.a., precum şi această recentă carte, enunţată mai sus, în care caută sigilii mumificate şi în Peru. Magii au citit în stele despre naşterea lui Iisus, George Vulturescu citeşte în pietre monogramele nupţiale ale omenirii!

În volumul César Vallejo urcă pe Machu Picchu, tot la pietre se închină şi se minunează precum în faţa megaliţilor (moai) din Insula Paştelui, de exemplu. Structura cărţii însumează două capitole semnificative pentru preocuparea sa perenă de decodor al cifrurilor, codurilor încapsulate în rocă. Capitolul I – Pietre obosite, dedicat aceleiaşi teme, cuprinde vreo duzină şi jumătate de poeme, câteva reluând titlurile volumelor anterioare, ca să nu putem spune că poetul nu este fidel total dragelor sale de-o viaţă, statui naturale, care acum par extenuate şi ele într-un fel ca şi adoratorul lor.

Capitolul al II-lea, sub titlul César Vallejo urcă pe Machu Picchu, este dedicat, într-un poem extins pe opt pagini, poetului clasic peruvian. César Vallejo (n. Santiago de Chuco, Peru, 1892, d. Paris, 1938), deşi a publicat doar patru cărţi: Heralzii negri/ Los heraldos negros (1919); Trilce (de la ciripituri) (1922), poezie; Escale monografiate/ Escalos melografiadas (1923), povestiri, şi Tungsten/ El tungsteno (1931), roman, a fost considerat unul dintre marii inovatori ai poeticii secolului XX. Poetul a fost tradus exemplar în limba română de Dinu Flămând: César Vallejo, A murit eternitatea mea, Opera poetică (Editura Pandora M., 2022).

Întorcându-ne la pietrele obosite ale Nordului maramureşean şi la poemul liminar La marginea Europei sau psalmul, în accepţiunea autorului, constatăm implicarea senzitivă a sa invocându-l pe marele filosof Nietzsche în motto-ul poemului: „…Hai picură-ţi suava rouă, tu, miere a inimii…”. Ţinându-şi martorii inerţi şi muţi alături de inimă, George Vulturescu le aminteşte noilor cârmuitori despre starea deplorabilă a ţării, izolată la marginea unei Europe care nici ea nu mai e aceeaşi ca în vechime, „nu se mai întinde de la un turn la altul/ ci de la un gorgan al fricii la alt gorgan –/ până la glezne duhneşte lutul ei…”. Şi, pentru trezirea europenilor, apelează la interjecţia maramureşeană din cântec şi joc: „– Ţurai! Nu-i aprinsă nicio lampă!” (doar turuială după etimologia interjecţiei), subliniind desigur mistificarea democraţiei în una pur lucrativă şi întunecarea civilizaţiei şi culturii ţării şi a continentului. Într-o altă ţipuritură atitudinală ultimativă, afirmă: „– Ţurai! Dau de pământ cu lumea asta care nu-i a mea!”, adică a celor însetaţi de dreptate, de onestitate, de politică justă şi dedicată intereselor naţiunii, nu ale flecarilor şi ale brigandajelor! Se pot citi şi decoda, în poemul extins, mai multe mâhniri ale poetului patriot, precum această semnificativă, simbolică referinţă la decreştinarea iniţiată de comunism şi continuată azi: „În biserica Europei rugăciunile se izbesc de vitralii/ ca păsările oarbe” (La marginea Europei).

Revoltele şi anatemele poetului sunt total fondate pe adevărul social cras pe care potentaţii vor să-l ascundă sub preşul pletorei de vorbe triumfale, demagogice, golite de conţinut obiectiv şi le reia sub alte forme metaforice, pamfletare, şi în celelalte poeme ale volumului: Întunericul obscen şi călduţ din teaca sabiei, Monograme pe pietrele Nordului, Vânătoare cu bârna din ochiul celuilalt, Osana in excelsis, Altare abandonate, Piatra va naşte vulturi, ca în toate, de altfel.

Se întreabă şi ne întreabă esopic asupra realităţii, precum se poate intui: „Vei putea scoate din foc roza arabescurilor ei/ sau o vei lăsa să-şi deşire nupţiile precum ghemul de aţă?” (De caligrafie se teme moartea). Dar de mult lor nu le mai pasă de caligrafia noastră! Şi o apostrofare directă: „Smintit încă vă spun: piatra nu ne vinde/ Smintiţii cei care-o sparg şi vând vagoane de piatră” (Poetul din nord). Ne mai atenţionează poetul cetăţii, George Vulturescu, asupra falsei priviri a politrucilor care ne radiografiază critic numai pe noi: „Între oameni e foarte periculos/ ca Ochiul tău Teafăr să nu vadă bârna/ din ochiul celuilalt./ nici cu Ochiul Orb nu e mai sigur –/ unii cred că e un uger/ din care putem să mulgem iluzii” (Vânătoarea cu bârna din ochiul celuilalt).

Pietrele Nordului, leit-motivul cărţii, sunt zeificate, închinându-li-se gânduri şi sentimente înălţătoare, sanctificante: „Osana nu este caligrafie mai desăvârşită decât/ a fulgerelor pe pietrele Nordului” (Osana in excelsis). Dedicare pioasă acestor martori muţi, dar ştiutori ai istoriei noastre. În poemul Săracii poeţi deplânge soarta acestor ţesători în cuvinte ale căror covoare înflorate cu simboluri existenţiale de mare profunzime şi frumuseţe rămân de cele mai multe ori aripi în bătaia vânturilor vremii nefaste, vieţii supuse banului, ochiului diavolesc: „Unul şi-a ridicat poemul nevolnic pe umeri/ crezând că e o cruce şi a ieşit pe străzi/ nimeni nu s-a apropiat de el să-i ia greutatea de pe umeri” (Săracii poeţi). Cât de expresiv şi de estetic exprimată această tângă a creatorilor de frumos marginalizaţi şi ignoraţi de societatea aşa-zis democratică, în care cultura tinde să fie exclusă, prin nefinanţare, prin lăsarea de izbelişte a patrimoniului cultural şi chiar închiderea muzeelor, caselor de cultură, librăriilor, aşezămintelor culturale de orice fel. Ofuri crase care îi macină pe creatorii cu pana, cu penelul, cu vocea sau cu instrumentul muzical. Aferim negativ!

Spiritul vremii, Zeitgeist-ul, devoalat, priponit în istorie de aceste Pietre ale Nordului vulturescian sunt martori mutuali, dar atât de grăitori imaginaţiei şi metaforei poetului.

În capitolul al II-lea, George Vulturescu îi dedică poetului peruvian un poem extins pe spaţiul celor 8 pagini, sub titlul care dă şi titlul cărţii: César Vallejo urcă pe Machu Picchu, precedat de un Prolog în care îi prezintă, în stil original, viaţa şi activitatea acestui mare poet al Americii de Sud. Machu Picchu fiind un oraş-templu incaş, situat în regiunea Curco din Peru, datând din secolul al XV-lea d. Hr şi munte vechi, venerat şi adorat ca loc sacru. Poemul este editat trilingv: română, spaniolă şi engleză.

La întoarcerea dintr-o călătorie împreună cu fiul său – Leonard Pop, George Vulturescu compune o rememorare poetică a locurilor vizitate şi a impresiilor care l-au captivat despre aceste tărâmuri de piatră în care sunt încrustate date şi fapte din existenţa fizică şi metafizică a lui César Vallejo.

Deschide „o altă cronologie”, descoperă o altă arheologie „în terasele sanctuarului liturgic de la Machu Picchu”, prin „dubla participare – a vântului şi a lui Dumnezeu”, însoţit desigur de umbra poetului peruvian, care se spune că n-a urcat niciodată, dar urcă acum cu autorul care apelează la o mărturie a acestuia din versurile sale: „Toate oasele mele sunt străine/ s-ar zice că eu însumi le-am furat…”. Urmele pe care merge George Vulturescu în dialog imaginar cu adoratul său au fost devansate de Victor Hugo, Mario Varga Llosa, Jose Maria Arguedas, Ernesto Cardenal ş.a. De Pablo Neruda care fredona „Mamă de piatră, spumă a condorilor”, scriind despre cel mai „înalt vas care a conţinut doar tăcerea”. Iar César Vallejo, spune autorul, „ne face cunoscut/ limbajul lui Dumnezeu, când ne cheamă pe nume/ la mierea de piatră cu care supravieţuiesc cetăţile”. Îşi aminteşte de Lucian Blaga care spunea despre rădăcini că ele „se luptă cu substanţele, aderând şi eliminând” la fel cum trupul nostru „se luptă cu zvâcnetul morţii din ţesuturile cărnii”. Cartea lui George Vulturescu, César Vallejo urcă pe Machu Picchu, ilustrată cu poze color ale locurilor şi ale celor doi călători, cu imaginea muntelui sacru pe coperta întâi şi cu statuia lui César Vallejo pe coperta a patra, este una de lecturat cu interes şi satisfacţie estetică de înalt nivel ideatic, imaginar şi liric.