Marele poet din interbelicul literar românesc, Tudor Arghezi, se situează cu certitudine pe axa formării şi modernizării limbii române literare, Eminescu – Macedonski – Arghezi, fiind apreciată contribuţia sa la dezvoltarea poeziei române moderne, şi sub influenţa baudelairianismului.

Pompiliu Constantinescu apreciază la Arghezi „contrastul dintre nota gravă, severă şi îmbinarea cu nota graţioasă”. Iar E. Lovinescu relevă „noua limbă poetică prin putinţa scriitorului de a da o funcţie poetică unor cuvinte considerate până la dânsul nepoetice”. G. Călinescu spunea despre volumul Flori de mucigai că este „operă de rafinament, de subtilitate artistică”, presupunând „un cer al gurii dedat cu mirodeniile”. Nicolae Manolescu apreciază capacitatea lui Arghezi „de a folosi toate coardele instrumentului poetic”, iar „multiplicitatea este pe cât de radicală, pe atât de firească, fără nimic demonstrativ”.

După acest periplu printre aprecierile poetului de către marile voci ale criticii româneşti, vom observa din articolele sale că el era conştient de valorile artei sale poetice, elaborând teorii proprii despre domeniul artistic al literaturii şi în special al poeziei.

Se întreabă şi el ca mulţi alţii: Ce e Poezia? G. Călinescu, în Principii de estetică, spune că poezia nu se poate defini, doar se poate descrie. Cu toate acestea, toată lumea literară găseşte câte o definire aproximativă a poeziei, precum reuşeşte şi Arghezi să propună câteva definiţii poetice: „Poezia este însăşi viaţa: e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planeta lui în cer”. O definire/ descriere sentimentală, putem spune, închelbată printr-un şir de metafore contrase din sensul existenţial al acestui joc dintre lumini şi umbre. În acelaşi registru, mai devoalăm şi altă definire argheziană, de această dată, spirituală, care denumeşte poezia: „O stare religioasă a spiritului nostru; sentimentul care, indiferent de credinţă şi indiferent dacă crezi sau nu crezi şi pe deasupra dogmelor şi mărginirilor şi variaţiilor de credinţă, afirmă blând şi primeşte dulce prezenţa lui Dumnezeu”. Ne induce aici în acea tăgadă a psalmistului în relaţia cu insistenta căutare a prezenţei materiale a divinităţii: Vreau să te pipăi şi să urlu: Este! Arghezi leagă poezia şi de latura umană a existenţei, aflând-o „în floare, în pasăre, în bucurie, în entuziasm”, dar şi în „durere, dezamăgire, şi suferinţă”.

Şi încă o definiţie concluzivă, poezia este „ecoul vieţii noastre simţite şi nemărturisite. Confidenţa secretului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor şi al suspinelor noastre tăcute, căruia i se cuvine marea discreţie a vieţii dinlăuntru”. De ştiut şi procesat de către toţi poeţii debutanţi sau mai puţin debutanţi aceste aserţiuni teoretice nespus de utile.

Arghezi teoretizează despre toate elementele constitutive ale poeziei punând în prim plan cuvântul, cu importanţa pe care i-o dau textele biblice: La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Preţuirea atribuită de poet cuvântului se deduce şi din titrarea primului său volum de versuri, Cuvinte potrivite (1927). Ca şi din confesiunea sa cu gingăşie copilărească: „Din slove am ales micile/ Şi din înţelesuri furnicile/ Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule/ […] Măcar câteva crâmpeie,/ Măcar o ţandără de curcubeie/ Măcar niţică scamă de zare,/ Niţică nevinovăţie, niţică depărtare.” (Cuvântul). Un model de poietică personală cu mare artă a exprimării dragostei faţă de poezie. În Testament, cea mai relevantă transmitere poetică a artei sale poietice, ne comunică expresiv funcţia pe care o atribuie cuvintelor: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ iscat-am frumuseţi şi preţuri noi/ […] Slova de foc şi slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită”. Este etalată alegoric, după cum se înţelege, conştiinţa artistică a poetului, crezul său poetic. Într-o concluzie a sa îl identifică pe scriitor cu „un constructor de cuvinte”. În alt context, Tudor Arghezi ia în răspăr, atitudinal şi pamfletar, literatura inexpresivă a timpului: „M-a nemulţumit când am pornit să mă ţin de cuvinte, ca nişte funigei şi să zbor cu ele, toată literatura ce se făcea şi care se făcuse, inexpresivă, moale, cu aderenţe mucilaginoase”.

Prin articolele sale despre ars poetica s-a dovedit un teoretician prob al poieticii. Cuvântul, ca să ia forma poeziei, a avut nevoie de vers. Şi despre acest lucru Arghezi are teoria lui estetică, declarând că „versul e o cristalizare geometrică a Poeziei care conţine orice manifestare intelectuală: ipoteze poetice, corolare poetice, speculaţii poetice”. Iar versul „acest convenţional al poeziei e atât de straşnic înfrăţit Poeziei, încât i-a devenit proprietate”. Întregul discurs teoretic arghezian despre poezie se constituie ca un veridic îndreptar poietic. Dacă G. Călinescu preferă un excurs academic în Principii de estetică, Arghezi foloseşte şi arsenalul stilistic în construcţia teoriilor sale literare în domeniul artei poetice.

Îşi exprimă ferm previziunea perenităţii versului odată cu poezia, „Atâta timp cât vor exista forţe poetice, versul va fi menţinut […] poezia unui vers adânc nu va putea niciodată fi înlocuită de poezia frazei. Proza îşi are frumuseţile ei aparte”. Gândeşte prospectiv despre un viitor, sperăm să fie, foarte îndepărtat: „Până la descoperirea unor valori mai concentrate, cuvântul e aur şi gândul briliant”. În stil pamfletar îi ironizează pe poeţii lipsiţi de gânduri şi de idei: „În marea abstinenţă a scriitorilor noştri de a profesa opiniuni, prea puţini consimt, la zile mari, să dea drumul unui crâmpei de idee, extrem de avar cu silabele şi perfect conştienţi că dacă-şi deschid buzele niţel asta-i egal cu un eveniment”.

O problemă care a intrat în dezbaterea publică prin anii 1920 este aceea despre poezia nouă căreia i se opunea istoricul conservator Nicolae Iorga. Spiritul pamfletar arghezian nu se dezminte nici în dezbaterea acestei probleme. Impenitentul academician, cel care dezaprobă „poezia nouă”, e dezavuat în tuşe pastelate pentru sprijinirea unor diletanţi defazaţi şi a unor scriitori consideraţi vetuşti: „Să fie Domnul Iorga sincer ofensat că limba românească se mai poate scri şi altfel decât de către poeţii Vlahuţă şi Coşbuc?”. Deducem de aici categorica orientare modernistă a poetului. Neignorând personalitatea istoricului şi scriitorului Nicolae Iorga, Arghezi îmblânzeşte această respingere abruptă a poziţiei acestuia faţă cu modernizarea poeziei române: „Adevărul este că de când combate poezia nouă d-l Iorga nu a ridicat în faţa ei o piedică, echivalentă cu un argument, între «poezia nouă» şi ochiul cititorului d-sa nu a putut aşeza o imagine capabilă să o înlăture sau măcar s-o umbrească”. Aceste cuvinte dovedesc obiectivitatea pamfletarului faţă de ideile contradictorii ale vremii.

Tudor Arghezi se exprimă doct ca teoretician, dar mai ales ca practician desăvârşit al poeziei, în stilul său specific şi asupra rolului literaturii în viaţa societăţii, prin apelarea perpetuă a calităţii ei sensibile şi modelatoare susţinând-o argumentat: „Literatura şi mai ales poezia, care e literatură concentrată”, care cuprinde „nişte cântece ale inimii pentru mângâierile noastre ale tuturora”. Şi determină, astfel, „o datorie a scriitorului să mângâie viaţa, că oricât de dulce ar fi ea, sufletul e totdeauna însetat de gingaşele nuanţe ale simţirii şi gândirii cântate”. O pledoarie, valabilă şi astăzi pro literatură, şi contra eliminării ei parţiale sau totale din existenţa noastră cât de supermodernă şi tehnologizată ar fi ea.

Poetul, dedicat artei scrisului pe care îl profesează cu ineluctabile realizări estetice, îşi expune crezul artistic, cu sinceritate şi impetuozitate, pentru uzul contemporanilor şi urmaşilor săi în ale acestei trude, nesusţinute îndeajuns, care implică, inerent, cuvinte alese şi potrivite. „Crezul meu de căpetenie este exigenţa aspră pe care mi-o aplic mie însumi cu cruzime şi vreau să fiu iertat, mi-aş permite să o cer tuturor colegilor de literatură care adeseori, şi mai ales decât trebuie, preferă lucrul uşor, plăcerea extatică, pe când arta în general e o mare plăcere, fără îndoială, dar şi o adevărată asceză”. Învăţăturile înaintaşilor noştri, de la Învăţăturile la Neagoe Basarab către fiul său Teodosie încoace, pe alt teren de interes, istoric, dar tot învăţături, ca şi ale marelui poet Tudor Arghezi, merită ruminate şi uzitate în folosul nostru, al celor creatori de artă literară şi nu numai.