Borna de început a drumului vieţii este naşterea. Ieşind la lumină din pântecele mamei, luăm cunoştinţă de lumea înconjurătoare, învăţăm primele cuvinte, facem şi primii paşi, care sunt, vai, paşii spre celălalt capăt al vieţii – moartea.

Nascentes moriamur (Murim când ne naştem), spune, într-un poem, Manilius, unul dintre poeţii pesimişti romani, din vremea lui Augustus.

Mulţi alţi poeţi ai lumii vor întări spusele acestea încărcate de previziuni sumbre, dar adevărate, din păcate.

Un vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi (Eminescu - Împărat şi proletar).

Unele seminţii ale omenirii, fiind pătrunse de cruda finitudine a vieţii, o proslăvesc încă de la început, plângând la naştere şi bucurându-se la moarte.

Efemeritatea vieţii este perpetuu evocată de marii gânditori şi creatori ai omenirii. „Cum e trecerea frunzelor, la fel si a oamenilor“, constata Homer în Iliada.

În pofida acestor adevăruri sinistre, viaţa trebuie totuşi primită cu bucurie atunci când înmugureşte pe chipul inocent al pruncului abia sosit pe lume. Şi astfel e întâmpinată de mai toate popoarele lumii, fiind celebrat acest rit fundamental cu mare fast şi în varii moduri.

Naşterea Domnului, adică venirea pe lume a fiului lui Dumnezeu, Iisus Cristos, a devenit marea sărbătoare a Crăciunului şi cap de pod pentru măsurarea erelor umanităţii: î.Cr. şi d.Cr.

Prin secolul XV, spaniolul J.Manrique formula o expresivă metaforă în versurile concepute la moartea tatălui său: Nuestras vidas son los rios que van a dar en la mar que es el morir. (Vieţile noastre sunt fluviile care se varsă în marea care este moartea.).

Pentru perpetuarea speciei acestei fiinţe superioare care este omul, naşterea trebuie primită cu afecţiune, sărbătorită cu nemăsurată sfinţenie, chiar dacă ştim unde duce drumul ei.

Mai scurt sau mai lung, parcursul vieţii debutează cu naşterea şi reclamă fapte durabile care să rămână dacă se poate şi după încheierea lui. Fără a fi suspectat de didacticism, trebuie să spun că, tocmai pentru că e scurtă viaţa (Vita nostra brevis est – din Gaudeamus), dată de naştere, e un bun de preţ care nu poate fi cheltuit numai pentru nevoile plăcute ale trupului, ci şi pentru cele, poate mai puţin agreabile, ale spiritului.

Virtuţile noastre se nasc o dată cu noi, numai că trebuie să ni le descoperim şi să le cultivăm cu multă ardoare. La naissance n’est rien ou la vertu n’est pas (Naşterea nu reprezintă nimic unde nu se află virtutea.), susţinea categoric Molličre şi nu greşea deloc.

Parafrazându-l, am putea spune la ce bună naşterea dacă nu presupune aducerea pe lume a unor virtuţi care să înnobileze viaţa dată de Dumnezeu fiecărei fiinţe omeneşti.

Necuvîntătoarele pot înfăptui acte inacceptabile prin porniri instinctuale, lor lipsindu-le posibilitatea de a le supune raţiunii şi de a le diseca pe cele bune de cele rele.

Dar noi, născuţi sub zodia rangului de fiinţă superioară şi raţională, putem deosebi binele de rău, ura de iubire, prietenia de duşmănie...

Naşterea rămâne datoria noastră supremă faţă de cer şi faţă de pământ, faţă de noi şi faţă de semenii noştri, faţă de viaţă şi faţă de moartea noastră iţită în lume o dată cu noi.