Cunoscutul romancier şi globetrotter Constantin Arcu construieşte arhitectural o panoramă parabolică a ţării sub insidioasa pandemie de Covid-19, în recentul său roman Tramvaiul 13 (Limes, Floreşti, Cluj, 2023). Amintim că C. Arcu este un scriitor prolific, scrie şi proză scurtă, dar şi tomuri de însemnări voluminoase de călătorie, cu titlul generic: Prin lumea largă. Dintre romanele cunoscute, amintim: Omul şi fiara (1996), Faima de dincolo de moarte (2001), Măştile exilului (2014).

În Tramvaiul 13, Constantin Arcu se ia la trântă herculian, cu bune mijloace literare, obiective şi parabolice, pilduitoare şi satirice, cu starea critică a societăţii româneşti supuse acestei încercări care o ia pe nepregătite, ca întotdeauna, în alte circumstanţe cu iz de calamitate naturală şi societală. Pandemia a creat o degringoladă reală, dar şi inventată, într-o măsură nemaiîntâlnită. Romanul oferă o ingenioasă oglindă socială retrovizoare care reflectă mizeria morală a unei societăţi democratice fără busolă, direcţionată spre obţinerea unor câştiguri necuvenite, pe fondul naivităţii populaţiei şi prin mituirea administraţiei corupte. Au apărut peste noapte pofticioşii de înavuţire similari cu îmbogăţiţii de război. Se coagulează clanuri de gaşcă sau de familie. Aici tronează familia Voineag: Gelu – viitorul director general al Centrului de gerontologie, fiul său, Vladimir, ministru secretar de stat, Sandu, om de afaceri misterios.

În Tramvaiu13, bucureştean, inventat de cei enunţaţi şi tovarăşii lor profitori ai debandadei generale provocate de pandemie, îi adună pe bătrâni pentru a-i ajuta să depăşească boala, înscriindu-i şi obligându-i să-şi dea datele de identitate, ca apoi să înfiinţeze un centru mascat de gerontologie, cu angajaţi neprofesionişti, în scopul subînţeles de parvenire de pe urma calamităţii. Pilonii naraţiunii, sub umbrela nocivă a celor de mai sus, sunt trei pensionari secondaţi de familiile lor: Nae Panait, fost şef în tipografie, cu soţia Dana, mai tânără cu 17 ani, funcţionară într-un birou de avocatură; Anton, fratele lui Nae, soţia Aneta şi fiica Luţa; avocatul Geo Minea, cu soţia Rafila şi fiul ei Marian, dintr-o altă căsătorie. Fiecare cu viaţa şi dramele lor familiale şi sociale, provocate şi augmentate de pandemie. Toată lumea, familiile protagoniste, toţi sunt infectaţi de plaga afacerii, cât de mult se poate în afara legii, sub acoperirea pandemiei.

Primul protagonist, Nae Panait, primeşte un sms de la aşa-numita Agenţie pentru Vârstnici şi Persoane cu Handicap, conform unui Articol Unic al Ministerului Protecţiei Sociale (denumiri dovedite ca fiind inventate, pentru organizarea unei instituţii private, în afara legalităţii). Crezând că totul este în regulă, îşi începe călătoria imaginar-obiectivă cu Tramvaiul 13, aşa numitul „tramvai al seniorilor”, sub presiunea unor lozinci anti-vârstei a treia: „Moarte boşorogilor!” (în ton cu declaraţiile fostei şefe a farmaciilor, se pare), „Pe eşafod cu dinozaurii!”, „Desfiinţaţi pensiile pentru Hodorogi!”. Scrise greu vizibil, cu graffiti, pe pereţii decojiţi ai celor două vagoane de tramvai degradate. Într-o atmosferă sufocantă şi duhnitoare se îmbulzeau oameni de joasă speţă şi igienă precară.

Nae Panait e oripilat, nu ştia de ce acceptase o invitaţie în acest vehicul misterios. Vrând să coboare este împiedicat de trupul unui bărbat solid, Gogu Voineag, întreprinzătorul şi viitorul director general al instituţiei proiectate pentru ajutorarea bătrânilor şi a bolnavilor! I se cere să se legitimeze ca să nu fie vreun spion (voci colective), dar şi ca să fie înscris în acţiunea de ajutorare a vârstnicilor, de protejare a lor împotriva Covidului. Doamna Jana, o „babă smochinită (...) cu tenul smead”, dintre cele fără vârstă (viitoarea directoare a Centrului de Gerontologie), după cum vom afla ulterior, îi notează datele în registrul ponosit, pe care Nae le oferă în mare parte obligat, deşi totul i se părea ciudat şi suspect.

Şi Geo suportă cu greu atmosfera înăbuşitoare din Tramvaiul 13, admonestat că nu poartă mască. În sinea lui se amplifică revolta împotriva măştii, care nu e singulară, necunoscându-se clar dimensiunea bolii şi a afacerilor cu vaccinurile şi aparatura achiziţionate supranormativ. Chiar şeful unui spital spunea despre Covid că e doar un fel de gripă, chiar mai uşoară, se notează în roman.

O întâmplare specifică denaturării perioadei este comportarea tinerilor faţă de vârstnici. O maşină neagră mergând paralel cu tramvaiul este ocupată de tineri gălăgioşi care îşi treceau din mână în mână o sticlă de whisky şi proferau injurii spre ocupanţii tramvaiului, arătându-şi degetul mijlociu. Unul dă la iveală şi un pistol. Călătorii se înghesuiau încercând să se apere de un eventual atac. În acest sens, o păţeşte Nae Panait care e bătut pe stradă, fără motiv, de un grup de tineri alcoolizaţi sau drogaţi.

Despre starea ţării, Constantin Arcu notează concluziv: „Situaţia începuse să devină tot mai tensionată în vremea din urmă, iar pandemia o făcu de-a dreptul explozivă”.

Se lansează, în discuţiile lumii romanului, dar şi în realitatea perioadei, şi ideea că statul vrea să-i izoleze pe cei de peste şaizeci de ani, să-i închidă într-o colonie ca să-i protejeze. Poate în vreo colonie penitenciară de tip kafkian!

Centrul de Gerontologie este edificat urgent, cu sprijin guvernamental, de directorul general, Gelu Voican împreună cu directoarea Jana şi alţi angajaţi, în majoritate neavând nicio legătură cu specializarea medicală. Doamna Jana, cea cu registrul din tramvai, când e apelată cu titlul de doctor răspunde cu sinceritate auto-incriminatoare: „Nu sunt doctor, sunt directoarea spitalului […] sau manager cum se mai spune acum”. Sunt internaţi aici cei adunaţi prin viclenie în Tramvaiul 13 şi nu numai. Pentru convingerea internării, Voican le povesteşte o legendă a falnicului vultur din Anzi care poate trăi până la 70 de ani, dar din cauza unei glande se degradează pe la 40 şi nu mai poate să-şi procure hrana. Degradarea umană a bătrâneţii poate fi tratată prin îngrijire gerontologică, le dă de înţeles patronul, care n-are, nici în clin, nici în mânecă, vreo legătură cu medicina. O mulţime de vârstnici se internează aici iluzionaţi de promisiuni terapeutice, dar şi de teama faţă de „hoardele care au pornit vânătoarea de pensionari”. Cei doi prieteni ajung la Centru, Nae din cauza alcoolemiei, iar Geo cade pe scări într-o altercaţie cu un bătrân. Avocatul va muri în Centru şi va fi trecut decedat de Covid, fără să fie contaminat.

Starea precară în această instituţie frauduloasă este surprinsă exponenţial de autor. Iată o mostră despre insalubritatea Centrului: „Aproape de capătul culoarului, directoarea îşi băgă capul într-o rezervă cu două paturi. Un pat era făcut, iar în celălalt se afla cineva acoperit cu o pătură albastră, roasă şi decolorată. Un miros greu venea dinăuntru…”. Este relevată şi o problemă cunoscută din pandemie: personalul medical se grăbea să-i declare pe decedaţi răpuşi de Covid, pentru că se acordau mai mulţi bani instituţiei sanitare. Fiind livraţi în saci negri contaminaţi, nu se mai putea determina cu exactitate cauza reală a decesului. Şi atâtea alte tranzacţii ilicite, motivate de acest Covid periculos, dar şi exaltat în mod deliberat şi chiar interesat. Când ambarcaţiunea începe să ia apă, Gelu Voican fuge peste graniţă, aşa cum a procedat şi fiul său, Vladimir, ministrul demisionar.

Constantin Arcu relevă, în acest roman tensionat şi dens, situat în zona realismului fabulatoriu, aspecte majore din viaţa socială, colectivă sau de familie, în variante ilustrative, pe fond obiectiv, bine centrate pe aura ficţională. Însumează critic toate problemele acute ce decurg din tranziţia prelungită, care răbufnesc funambulesc în vremea pandemiei.

Tramvaiul 13 al lui Constantin Arcu este o proză critică, pe fond satiric şi moralist, despre o perioadă dificilă şi incertă de pandemie de Covid-19, delimitată la noi aproximativ între anii 2019-2021.

Romanul, o ficţiune bineînţeles, beneficiază de o construcţie inteligentă, arborescentă, arhitecturală, bazată pe trunchiul stării de pandemie românească, relevând o lume pestriţă şi în mare parte contaminată de comportament necivilizat şi ilicit. Important este că avem un document şi o operă literară convingătoare şi reuşită a acestei epidemii nedorite şi suportate acut, imprimându-ni-se în conştiinţă şi în istorie, precum poate pandemiile de ciumă, de exemplu, de altădată.