O poezie reactivă scrisă cu inima în palmă

Arhicunoscuta actriţă Ioana Crăciunescu este, în afara scenei de teatru şi film, şi o poetă apreciată. Este absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti. A debutat pe scena Teatrului „Nottara” din Bucureşti, iar în cinematografie şi-a început cariera cu filmul Actorii şi sălbaticii (1974). Este inubliabil marele rol al Anei din filmul Blestemul pământului – Blestemul iubirii (1980), în duet cu Şerban Ionescu în rolul lui Ion al Glanetaşului. A jucat şi în alte filme importante, pe care le recomandăm cinefililor, printre care mă prenumăr, şi nu e pierdere de vreme să le revizionăm cu interes şi desfătare.

În 1991 a fost invitată pentru câteva luni în Franţa, unde a rămas timp de 15 ani. S-a întors în România pentru o perioadă scurtă şi apoi a plecat din nou în Franţa, jucând la Paris la Teatrul de poezie românească, Opium de la Haute Aller, dar şi în Belgia. Revenea periodic în ţară continuând să joace în Bucureşti şi la Sibiu. De vreun deceniu, s-a întors definitiv, instalându-se la Bulbucata, judeţul Giurgiu. (Vezi incipitul cărţii cu Fragmente din INFINITEZIMAL. Ioana Crăciunescu despre Bulbucata. Despre oameni, timpuri…şi despre Ioana Crăciunescu).

Concomitent cu pregătirea pentru roluri, Ioana Crăciunescu îşi exhibă ideile şi trăirile personale şi în lirică. A debutat cu poezie în România literară. Primul volum publicat este Scrisori dintr-un câmp cu maci (1977). A publicat nouă volume, pe care de curând le-a antologat selectiv în cartea cu un titlu inspirat şi expresiv: Poemul care a furat o metaforă (Editura Rotipo, Iaşi, 2023). Este a doua antologie de autor, după L’hiver clinique (1998), apărută în Canada şi Luxemburg.

Ordinea volumelor din antologia actuală este aleatorie, nerespectând anii de apariţie, două volume sunt bilingve, română-franceză, în traducerea Letiţiei Ilea şi a lui Thierry Chaillous: Supa de ceapă / Soupe ŕ l’oignon (2008), Caietul cu adnotări (1988), Scrisori dintr-un câmp cu maci (1977), Duminica absentă (1980), Iarna clinică (1983), Maşinăria cu aburi (1984), Creştet şi gheare/ Du front et des griffes (1998), Piaţa Chibrit (2017) şi Mon Général (2017).

Ioana Crăciunescu scrie o poezie de bună factură intimistă, senzitivă şi pe alocuri senzuală, cu o expresie poetică originală, incisivă şi degajată, în trend postmodernist, scriind şi publicând oarecum în siajul generaţiei optzeciste, în vogă în anii aceia. Depistabile în poezia sa sunt câteva dintre trăsăturile grupării, relevate de critică asupra postmodernismului optzecist: tentaţia textualismului, a intertextualităţii, a „deliteraturizării”, dar şi a fragmentarismului. Cu o notă originală, sunt inserate şi construcţii dramatice. Printre temele principale ale cărţii relevăm: copilăria şi tinereţea, singurătatea şi dramatismul ei, stările de spleen şi de protest, dragostea neîmplinită şi problematică, moartea metaforică.

Dacă pentru scenă preferă roluri de esenţă gravă, tragică, în poezie, gravitatea este adeseori atenuată sau persiflată, poetizată precum în titlul atrăgător al antologiei, Poemul care a furat o metaforă. Înţelegem că volumul preferat, după situarea în prim-plan, este Supa de ceapă / Soupe ŕ l’oignon, care ne direcţionează spre tonul ludic al perceperii stărilor existenţiale agravante. Supa de ceapă, patent parizian, ne trimite spre imaginea profilului asumat al sinelui poetei, relevat într-un alt titlu de poem din volum: Blândă şi obosită şi tandră.

Poemul titular, Supa de ceapă, debutează aparent jucăuş, cu întrebări din registrul naiv al copilăriei privind motivaţia scrierii după modelul indeciziei inocenţei: de ce aş scrie, de ce n-aş scrie. În a patra întrebare găseşte rostul scrierii: „… De ce nu aş scrie Supa de ceapă? Dacă acesta e chiar gustul, culoarea?!”. Nu înseamnă că acesta este trendul general al poeziei Ioanei Crăciunescu. Chiar în acest poem, cerul se acoperă de nori şi profunzimea gravităţii şi periculozităţii existenţiale îşi ivesc colţii: „de o parte a mesei prieteni de alta duşmani/ […] cu blidele goale privindu-mă toţi/ drept în ceafă/ am simţit o poftă grozavă să îmi agăţ de o grindă/ gingaşul meu gât de girafă”. În aceste fantasme ale morbidităţii, „un suflet blând/ pe aproape/ uşor stingherit/ a fâşâit din aripă!” (Supa de ceapă).

Complexitatea trăirilor poetice încărcate de emoţii puternice şi contradictorii este decantată prin imagini acute din arealul fizic, propulsate în metafizic. Cadrele lirice sunt mai mereu bântuite de fantoma singurătăţii şi a memorialului copilăriei şi tinereţii, precum în poemul Tinereţea mea în rame aurite, unde îşi etalează şi temperamentul specific, voluntar năvalnic, expus sub privirile zâmbitoare şi îngăduitoare din ramă, ale bunicii, străbunicii şi ale mamei. Tânăra eroină lirică se dovedeşte hiperbolic a fi o demolatoare a liniştii familiale: „Venisem, cotropisem curtea, zvârlisem şindrila/ de pe casă/ scoţându-mi colţii de căţea cu pui/ zâmbeam şi eu în poza prinsă-n cui”. Aceste răbufniri temperamentale, care-i sunt caracteristice poetei, precum transpar în întregul volum, sunt prezente adeseori înfăşate în duioşie şi spirit uman.

Numeroase poeme ale antologiei poartă pecetea dragostei, mai mult încrâncenată decât romantică sau idilică şi, adeseori, imbricată cu faţete ale senzualităţii. Am notat unele dintre poemele relevabile: Peisaj domestic, Cântec de dragoste, Stau ghemuită, Încă o dată te mai îneacă în mine, Am avut o vreme, Romanţa sacrificiului, Poem de dragoste, Iubită model, Poem de dragoste fără adrisant. Întâlnim aici o uşoară tentă de histrionism în plan literar, imaginativ şi figurat. Nu lipseşte nici doza de romantism poetic. O dragoste poate fi uitată „solemn când cade o ploaie de lemn/ albă” sau „te uit/ şi uite/ cum pleoapa se-aşterne pentru plâns” (Cântec de dragoste în stil romantic). Îndemnul pentru împlinirea dragostei trupeşti este exprimat cu claritate dezinvoltă: „Încă o dată/ te mai îneacă în mine”, coroborată cu trimiteri parabolice, „Sub ape-n adâncuri/ scoici cu ochi care/ aşteaptă/ prada ce vine” (Încă o dată te mai îneacă în mine). Dragostea împlinită, de care se pare că nu prea a avut parte de multe ori Ioana Crăciunescu, reclamă neapărat un sacrificiu: „Era un cuplu fericit ce dăinuia în camera de tinichea/ […] Ea liniştită/ El mulţumit/ Făcuseră un sacrificiu/ nimerit/ vârstei”. Finalul implică o enigmă: „Povestea lor în care nod s-o-nnozi!?!” (Romanţa sacrificiului). Nesiguranţă şi ennui se insinuează şi în poemul Peisaj domestic.

În mare parte, poezia de dragoste a Ioanei Crăciunescu levitează în plasa tristeţii, a neîmplinirii iubirilor conform standardelor înalte ale trăirilor, ale reveriilor în contrast cu realitatea, care îi mistuie dorul irealizabil al actriţei şi poetei redutabile. Panta rhei, ar exclama ea prin poemul Ca peştele prin apă trece iubirea.

În relaţie cu dragostea, figurează şi moartea îngemănată iremediabil în destinul irefutabil al vieţii. Eroina lirică îşi îndeamnă iubitul să se aşeze lângă ea, să aibă curaj pentru a observa transfigurarea în „acest poligon de trageri care este viaţa mea”. Monomul său, ego-ul material, o configurează metaforic: „Cuminte/ ca puşca ruginită a tatii/ voi atârna pe peretele alb” (Un altfel de moarte). O moarte parabolică asumată curajos cu o conştiinţă deplină şi parafrazată a finitudinii implacabile.

Citim şi ne lăsăm induşi cu abilitate de poetă în această poezie subsumată tristeţii, plictiselii, neîmplinirii fizice şi psihice, în Alt peisaj plictisit, unde se iţeşte „O zi tolănită pe burta unei balene”, încapsulată într-o „Linişte răpitoare”, asezonată cu o stare de letargie morbidă: „Jumătate de trup văruită e ca un zid de cetate/ jumătate păscută leneş de moarte ca o livadă”.

Asemenea imagini poetice, figuri stilistice încărcate de poeticitate veritabilă, întâlnim în fiecare poem al antologiei. Iată câteva construcţii originale, care, pe lângă cele citate deja, pot fi revelatoare, unele licitând sensuri absconse şi profunde: „… poemul e un mijloc de transport în comun/ Coşmar al hranei cu prea mulţi muguri”; „Cârcei înrăiţi poemele mele strâng de gât/ aerul serii”; „Ştiuci şi somoni ochii tăi!”; „Fetele de la Şcoala de Croitorie croiesc o rochie vie/ care umblă pe ape”; „Sânii mei erau ca un transport de deţinuţi,/ pocneau ca sâmburii de vişine”. Şi altele tot atât de surprinzătoare şi expresive.

În poezia Ioanei Crăciunescu, graniţele eticii convenţionale, ale political correctness, sunt în general abolite pentru a face loc exuberanţei sentimentelor, senzaţiilor tari, senzualităţii, firescului carnal existenţial.

Volumul antologic, Poemul care a furat o metaforă, al Ioanei Crăciunescu este unul impresionant şi prodigios.