Într-un consens cvasi unanim al intelighenţiei noastre, determinat de realitatea irefutabilă, Matei Vişniec este acceptat ca unul dintre cei mai buni şi mai jucaţi autori dramatici contemporani. Se poate adăuga şi faptul că el poate fi considerat şi unul dintre reprezentanţii actuali ai diasporei româneşti, prin notorietatea extinsă şi în afara ţării de origine, dar şi în afara Franţei, unde este rezident.

Poetul sucevean Matei Vişniec (născut în Rădăuţi, în 1956), după studii de filozofie şi istorie la Bucureşti, după câteva volume de versuri publicate (premiul USR pentru volumul Înţeleptul la ora de ceai (1984), devenit membru al Uniunii în acelaşi an; după o navetă de profesor în judeţul Călăraşi (1980-1987), după o viză turistică pentru Franţa şi Grecia, oferită de o fundaţie literară franceză, ajunge la Paris (1987) „fericit ca un rege şi sărac ca un cerşetor” (Scurtă autobiografie în volumul de teatru scurt, Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu).

În oraşul luminii, a ajuns după un sejur la Londra, ca jurnalist la Secţia Română de la RADIO&BBC (august 1988 - octombrie 1989). Într-o scurtă paranteză, trebuie să consemnăm aici informaţia că din contactul cu teatrul anglo-saxon ia naştere piesa în limba engleză, The pit (Groapa).

În România, Matei Vişniec începuse să scrie şi teatru în tandemn cu poezia, încă din 1977. Scrisese vreo opt piese în 2 sau 3 acte şi aproximativ douăzeci de piese scurte şi câteva scenarii de film.

Cu această zestre importantă, scriitorul român ajunsese la Paris, unde a continuat să scrie, în română şi în franceză, îndeosebi teatru modern, între absurd şi realism psihologic existenţialist, ingenios şi penetrant, cu care i-a cucerit pe elevaţii degustători de artă dramatică ai Cocoşului Galic şi nu numai.

Un bilanţ neadus la zi (datat 2005 şi realizat de Alex Ştefănescu) îi aduce în palmares piese jucate în peste 20 de ţări, peste 30 puse în scenă în România, 15 spectacole cu piesele sale în companii private, în secţiunea OFF a Festivalului de Teatru de la Avignon. Aceste realizări importante ale lui Matei Vişniec au continuat şi continuă, desigur.

Afinităţile elective ale dramaturgului sunt decelate de Nicolae Manolescu în prestigioasa Istorie critică a literaturii române: „Protagoniştii lui sunt, cu inevitabile diferenţe de accent, toţi dramaturgii moderni, de la Ionesco la Arabal, de la Brecht la Dürrrnematt şi de la Adamov la Pinter, între care câţiva români, Marin Sorescu, Romulus Guga, Iosif Naghiu, Horia Gârbea şi Vlad Zografi”.

Exigentul critic român nu-i acordă lui Matei Vişniec note pentru prea mare originalitate şi profunzime. Îi recunoaşte însă ingeniozitatea şi virtuozitatea specifice mai ales unora dintre piesele lui şi îl inserează cu un articol substanţial individualizat în Istorie, fiind singurul autor la capitolul de dramaturgie românească postmodernă.

O inspirată idee a avut Călin Vlasie publicându-i la Paralela 45 volume importante de dramaturgie, cuprinzând piese scrise în limba română. Tot aici a apărut şi volumul de teatru scurt, citat mai sus, Imaginază-ţi că eşti Dumnezeu (2008).

Din prefaţa acestui volum, aflăm un răspuns expresiv şi plastic la întrebarea pe care şi-o pune autorul, Ce este o piesă scurtă? Este „ca un copil care decide la un moment dat că nu vrea să mai crească”.

Ca nişte pauze de respiraţie, fulgurări de talent şi virtuozitate, aceste piese necrescute până la maturitate sunt puse sub egida teatrului scurt. Din surse (media fax. ro) aflăm că Matei Vişniec a introdus termenul de teatru scurt în circulaţie, în contrapartidă cu cel de proză scurtă lansat de colegii săi optzecişti.

După comparaţia anterioară a piesei scurte cu copilul care refuză creşterea, în prefaţa citată, autorul extinde definiţia în mod original şi profesionist: „O piesă scurtă este un exerciţiu de captare a emoţiei dintr-o singură mişcare, un joc stilistic în care îţi propui să obţii maximum de efecte cu minimum de mijloace. O piesă scurtă mai este o probă de prestidigitaţie în care timpul şi emoţia se află într-un raport invers proporţional. Şi pe bună dreptate pentru că într-un timp scurt încerci să concentrezi o încărcătură mare de emoţie.”. (Sublinierile aparţin autorului.).

Matei Vişniec chiar reuşeşte exemplar să concentreze timpul şi emoţiile puternice în câteva pagini ale psihodramelor lui, atent controlate din punct de vedere lingvistic şi stilistic.

Într-o idee interesantă a sa, reluată, afirmă că teatrul nu trebuie neapărat jucat, ci poate fi şi numai citit, constituindu-se de asemenea în poveşti prin lectura cărora cititorii îşi creează în intimitatea lor propriul moment teatral, aşezaţi comod într-un fotoliu, cu cartea în mână. Putând deveni chiar propriii regizori ai acestui moment dramatic. (Prefaţa Cuvintele mele cerşesc încarnarea, la volumul Mansardă la Paris cu vedere spre moarte - Piteşti, Editura Paralela 45, 2006).

Primul actant al dramaturgiei lui Matei Vişniec care îţi frapează curiozitatea şi îţi incită interesul este modul personal de punere în scenă a unor teme obişnuite, dar tratate neobişnuit. Cochetează cu absurdul, cum s-a mai spus, mergând în direcţia lui Ionesco, Becket, dar calcă aproximativ alături creându-şi semne şi amprente personale, asimilându-şi teatrul absurdului şi intenţionând să-l îmbogăţească, să-l diversifice cu uneltele sale. Alegându-şi situaţiile şi personajele cu mare atenţie şi abilitate, Matei Vişniec le înzestrează personal cu un dozaj bine temperat de absurd şi real, de comic şi grotesc, de straniu şi aberant, de oniric şi surrealism, de liric şi dramatic.

În piesa Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu, autorul desprinde o falie aparent banală, din războiul civil al fostei Iugoslavii. VIBKO, un adolescent de 17 ani, este iniţiat de maturul STANKO în arta mânuirii puştii cu lunetă. El trebuie să ţină arma cu fineţe şi cu calm imaginându-şi că e Dumnezeu care nu se grăbeşte niciodată. Recurgând la limbajul poetic, ca şi în alte împrejurări, Matei Vişniec introduce în învăţăturile lui STANKO momente lirice, îndemânându-l pe VIBKO să-şi imagineze din nou că puşca este o vioară. „Pentru un violonist, vioara face parte din corpul tău. Când cânţi la vioară, muzica îţi iese din corp. Înţelege deci, trebuie ca şi glontele să iasă, şi el, din corpul tău. Dacă ţi-e frică de propria puşcă ăla eşti.”.

Absurd sau mai bine zis straniu este că cei doi ochesc civili nevinovaţi care ignoră războiul şi îşi văd de viaţa lor măruntă, fiind consideraţi de războinicul fratricid, STANKO, nişte şobolani. El chiar trage într-un bătrân şi îi sparge o sticlă de lapte. Acesta cade, dar nu se ştie dacă a fost împuşcat. A doua oară nu mai trage, şi aici vine finalul bizar, pentru că îi vine să vomite de la lapte. Tragicul eşuează oarecum în comic a la comedia dell’arte.

Tot din această zonă provine şi intriga piesei Ţara asta ţine la tine, mă!. (Mai în toate piesele sale scurte, personajele sunt două, mai rar una sau trei.). Aici se confruntă ŞEFUL, OMUL ŞEFULUI şi PRIZONIERUL. La insistenţe nenumărate, prizonierului i se permite să dea un telefon, dar numai după ce e pus să repete tare şi de mai multe ori că „în ţara noastră toţi nemernicii şi toate gunoaiele şi toate hoiturile pot să telefoneze în linişte”. Şeful nu va comunica totdeauna direct cu prizonierul, chiar fiind de faţă, ci îi va spune hilar omului său să-i transmită ordinele lui. După acest dialog sau multilog absurd, vine finalul ilogic, la fel ca şi războiul la care se face aluzie: telefonul la care i se dăduse cinic voie prizonierului să sune era defect.

Şi cei doi (PRIMUL şi AL DOILEA), din Crezi c-or să ne bată?, deţinuţi într-o celulă comună, trec prin aceleaşi situaţii aberante. PRIMUL se teme că vor fi bătuţi. După tergiversări repetate şi obsedat de această idee, îi cere lui AL DOILEA
să-l pocnească, pentru a se obişnui şi a scăpa de frică. Acesta se execută, dar simte şi el nevoia de antrenament. Astfel, fără să mai aştepte bătaia gardienilor, ei îşi aplică benevol şi reciproc lovituri din ce în ce mai brutale. Aceste rezolvări neaşteptate pe care le intuieşte inteligenţa dramatică a lui Matei Vişniec, cu semnificaţii neobişnuite şi captivante, prind atât la spectatori, cât şi la cititori.

O altă piesă care îşi poate avea locaţia în spaţiul geografic fără frontiere, chiar şi în Românica noastră postdecembristă, este Welcome America!. Nişte prostituate şi peştele lor se străduiesc, într-o engleză de baltă, să-i cucerească şi să-i exploateze pe soldaţii americani dintr-o bază militară. Apare şi un bătrân orb care le reproşează americanilor că au venit prea târziu, aşteptaţi fiind de acum 50 de ani.

O altă piesă care se aseamănă cu Scaunele lui Ionesco este Nota de plată mecanică, în care CHELNERIŢA se străduieşte să le ia comanda, să le servească şi să le facă nota de plată unor MANECHINE de dimensiuni umane.

Personajele lui Matei Vişniec sunt în cele mai multe cazuri identificate prin pronumele personale (EL, EA), prin denumirea profesiilor sau prin fapte conjuncturale (SANTINELA DREPTURILOR OMULUI, FEMEIA CARE POARTĂ UN COPIL ÎN BRAŢE, COPILUL CARE A CRESCUT ÎNTRE TIMP) etc.

O altă notă generală specifică dramarurgiei lui este preferinţa pentru titlurile lungi: Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt –cel mai lung se pare, sau Bine, mamă, dar ăştia povestesc în actul II ce se întâmplă în actul I sau Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali sau Paparazzii sau cronica unui răsărit de soare avortat ş.a.

Întrebat, în Adevărul (2008), de ce sunt lungi?, autorul răspunde că titlurile sunt nişte provocări sau, uneori, nişte mici poeme, iar titlurile scurte se uită mai repede. Pe când din cele lungi spectatorul/cititorul poate reţine vreuna dintre sintagme.

În această întreprindere, Matei Vişniec are şi câţiva predecesori: Luigi Pirandelo cu Şase personaje în căutarea unui autor; Eugen O’Neill cu Lungul drum al zilei către noapte şi Din jale se întrupează Electra, sau Dario Fo cu Moartea accidentală a unui anarhist şi Elisabeta din întâmplare o femeie şi puţini alţii.

În concluzie, Matei Vişniec este un dramaturg veritabil şi valid al vremii noastre. Aprecieri vin de la mulţi critici şi oameni de teatru. Valentin Silvestru descoperă la el caracteristici ale celui mai bun teatru postbelic: forţa imagistică, în concentrări dense, ampla arcatură parabolică, acuitatea senzorială, lexicul bogat, extrema vehemenţă stilistică, precizia şi fineţea detaliilor şi intelectualizarea emoţiilor. Oana Pellea îl declară un cinic trist şi un clovn melancolic, cu un râs amar şi ochiul lamă de cuţit. Mircea Ghiţulescu îl defineşte ca pe un constructor de viziuni, care scrie despre viaţă şi moarte, indirect şi enigmatic, cu o formidabilă reprezentare a „timpului omenesc” , acel timp ce poate fi măsurat de om. Paul Cernat revelează rigoarea narativă şi calmul suveran (dar neliniştitor, în poezie, proză sau dramaturgie) cu care îşi dezvoltă el obsesiile pe muchia fină dintre tragic şi grotesc, care fac din Matei Vişniec un «clasic».