Poeme
de Toma Grigorie
Poetul
Poetul precum Ariel
un homo viator
prin cerul cu numărul 9
anulează toate ancorele nacelei
în care zboară aninat
de balonul de săpun
durerilor lumii
le acoperă ferestrele
ca să nu vadă prăpastia
de dedesubt
nu ia în calcul căderile
se înalţă cât mai sus
cu putinţă
soarele îi trimite bezele
se teme că-i va topi
aripile
plasa de cuvinte
va fi destul de trainică?
Noaptea din lună
Moare clipa în fiecare clipă
celulele în celulă roiesc
firescul se iţeşte din firesc
precum aripa din aripă
moartea din moarte renaşte
viaţa din viaţă-şi ia rost
numai oul de Paşte
nu mai e viril cum a fost
omul din om dă năvală
timpul din timp se adună
boala se nutreşte din boală
luna bea noaptea din lună.
Nosce te ipsum
Scrutezi lumea prin porii ei la vedere
aduni istorii
din castrele romane
nu poţi pătrunde în sinele lucrurilor
decât prin sinele propriu
câte râpe cobori
câte piscuri urci
sensul lumii îl cari în rucsac
ca pe-o amuletă
încerci să descifrezi alfabetul
desenelor rupestre
din grotele vieţii
cunoaşterea aproapelui
înseamnă putere îţi zici
nu poţi fugi din tine deci
nosce te ipsum
îţi strecoară în ureche
străstrămoşul Socrate.
Cântec de frunză
Doamna toamnă sprijină scara
de pom
să poată coborî frunzele
Dumnezeu mulge ugerul cerului
mai des
aripi galbene poartă trupuri de zâne
pe valurile zării
spre ţărmuri agreste
deschizi fereastra
numeri bobocii văratici
îţi ies tot mai multe toamne
fructele intonează în borcane
cântecul de frunză
scăpată din arcane.
Doar câteva secunde
Lanţul anilor zornăie surd
când trec ocnaşii vieţii spre moarte
mă ţin de zi să nu mă poticnesc
rupând mirajul paginii de carte
urcăm atâtea trepte în vid
predestinaţi la trecere perfidă
castele de nisip închipuim
le strecurăm prin ochiul de firidă
de ce te lamentezi mă-ntreabă Zeul
doar ştii că eşti pasabil pe aici
nu pot să-ţi dau pe mână cerul
în neghiobia ta ai vrea să-l strici
mă-nclin în faţa Ta spre resemnare
dar o revoltă-n mine se ascunde
ocnaşi suntem dar liberi Doamne
am vrea să fim doar câteva secunde.
***
O arie belcanto lâncezeşte
într-un balcon din novecento
bărbierul din Sevilla
îi potriveşte favoriţii lui Rossini
forfotă mare în saloanele veneţiene
pregătiri febrile pentru balul de la curte
don Pasquale nu-şi găseşte
mănuşile albe
nici Donizetti nu ştie
unde şi le-a pus pe-ale lui
Carmen stă în faţa oglinzii
de două ceasuri
înfuriindu-l pe Bizet
până la hora staccato
în care se prind frunzele
ce lume ce lume
quelle Belle Époque
se deschide o nouă stagiune
la theatrum mundi
din Roma antică
până în cea romantică.
Pe umărul acestor fragile întrebări
Coarda arcului vibrând
săgeţile privirii
le ţinteşti peste umăr
spre pagina
în care îţi declar iubire
perpetuu nemulţumit de toate
dar mai ales
de cum îmi aşez feeling-ul
în alveolele silabelor
cum atât de simplu
îmi desfoliez sufletul
cum atât de complicat
mă descifrezi
da chiar tu
care îţi sprijini fruntea
pe umărul acestor
fragile questions.
Ianus
La porţile Romei
Ianus Bifrons
al tuturor lucrurilor iniţiator
se spune
neasemănător cu alt zeu
îi apare
lui Ovidiu
viitorul şi trecutul
înaintea şi înapoia lumii
pătrund în el prin cele două feţe adverse
sabinii n-au avut
nicio şansă
să treacă spre Capitoliu
peste vigilenţa dublă a lui
poate semăna confuzie
în haosul din casa
sufletelor damnate
omul cu două feţe
nu e neapărat
creaţia zeului...
Reparaţia morţii
Fiinţa vie a morţii
companioana mea
în arealul dilemei
to be or not to be
de 70 de ani
mă leagănă
pe braţele descărnate
de la ea am supt
sângele negru
dătător de putere
pentru învingerea întunecimii
aequat omnes cinis
adică moartea îi face pe toţi egali
zice Seneca
nu mă tem
de eşuarea vieţii
iată că egalii mei în moarte
pot fi marile genii
nu vă întristaţi
genius loci devine
genius universalis
moartea repară
tot ce strică viaţa.
Această magie
Simt cum mă apasă o umbră
pe creier
dacă n-aş şti că Dumnezeu
n-are umbră
aş crede că e a Lui
ce copac îşi întinde
palma crengilor asupră-mi
să fie gorunul lui Blaga
din care îmi vor ciopli şi mie sicriul
cine poate şti până unde
se întinde lumea omului
doar ieri l-am văzut
am stat de vorbă
azi nu mai e
s-a disipat în neant
ca şi când n-ar fi existat
sunt aproape fericit
că mai pot sta la taclale
cu vorbele mele
prietene necunoscut
îţi las ţie moştenire această magie
a transformării cuvintelor
în fiinţe dragi
în animăluţe de companie.
Am trecut în imaginaţie
Dau filele vieţii înapoi
să-mi recitesc povestea
se lasă greu desprinsă
din plumbul literelor
merg pe urmele mele
să caut vizuina în care s-a ascuns
vietatea trecută
prin faţa ţevilor
atâtor puşti de vânătoare
frunzele toamnelor au acoperit
forma urmelor şi mirosul
nici câinii cei mai versaţi
nu le mai pot depista
am trecut în imaginaţie
cu arme şi bagaje
încerc să mă reinventez
cât de cât fidel
nu mai pot desena clar
contururile şterse de umbrele
care s-au aşternut
peste lumina sângelui strâns
în amfora vârstei.
|