Repetăm un truism dacă spunem că arta actorului constituie condiţia sine qua non a reuşitei spectacolului şi a atragerii spectatorului în sala de teatru. Actorul veritabil se naşte cu talent, dar arta o dobândeşte prin şcoală şi prin travaliu asiduu în ateliere şi la repetiţii prin conlucrarea conştientă cu regizorul, cu ceilalţi colegi de scenă şi nu în ultimul rând cu spectatorul.

Un real manual de învăţare a artei actorului publică actriţa şi universitara craioveană, Gina Călinoiu: Jerzy Grotowski – metafizica artei actorului (Editura Paralela 45, Piteşti, 2010), carte derivată din teza sa de doctorat. Nu altfel se exprimă, în prefaţa cărţii, regretata profesoară universitară bucureşteană, Mihaela Iordache-Tonitza, ea însăşi autoare a unor remarcabile studii despre arta sau jocul actorului: „Lucrarea Ginei Călinoiu, prin argumentele expuse, prin capacitatea de a da transparenţă acestei noi estetici şi filosofii a jocului, prin elementul fundamental al teatrului – actorul -, poate deveni un instrument de lucru în toate şcolile de actorie, în toate teatrele”.

Susţinerea autoarei este la fel de entuziastă şi pe coperta a patra, unde un alt nume important al teatrului românesc, reputatul actor Ilie Gheorghe, fostul profesor al autoarei, scrie următoarele: „Iată o carte ce se va aşeza cu demnitate pe primul raft al tuturor bibliotecilor din şcolile de teatru. O carte indispensabilă procesului de educare şi instruire a viitorilor slujitori ai Thaliei – o carte al cărei merit fundamental constă în logica şi înţelesul ei, scrisă cu limpezime, cu măsură, cu vocaţie pedagogică”.

La definirea temei autoarea a relaţionat aspiraţia spre absolut a cercetărilor grotowskiene cu tentaţia de a studia unele fenomene legate de arta actorului care nu pot fi percepute prin intermediul simţurilor noastre. Se spune că actorul îşi devoalează arta prin prezenţa fizică, prezenţă corporală care tinde spiritual spre încadrarea metafizică în procesul de dezvoltare şi de cunoaştere antidialectică a realităţii izvorâte din textul dramatic şi returnate prin filtrul histrionic în spaţiul rolului interpretat din piesa pusă în scenă.

Celebrul Jerzy Grotowski (1933-1999), actor polonez, regizor şi cercetător al fenomenului teatral, recunoscut iniţial cu dificultate în ţară, dar impus pregnant pe plan universal, desăvârşeşte tehnica şi ştiinţa artei actorului, prin laboratoarele sale de creaţie, prin şcoala de teatru care-i poartă numele. Gina Călinoiu pune în pagină diacronic şi sincronic rezultatele muncii lui extraordinare, documentându-se din bibliografia extinsă pe care o cercetează, dar şi prin participarea la faţa locului, prin contactul direct cu colaboratorii regizorului, continuatori ai şcolii grotowskiene de la Opole, Wroclaw, Polonia, dar şi de la Pontendera , Italia.

Iată principalele repere din activitatea lui Jerzy Grotowski pe care le urmăreşte şi le analizează minuţios autoarea în cartea prezentă: Teatrul ca laborator de creaţie, Teatrul producţiilor (1957-1969), Parateatrul sau Teatrul participării (1970-1978), Teatrul surselor (1978-1982), Drama obiectivă (1983-1986), Arta ca vehicul (1986-1999). Dincolo de această etapizare aflăm şi coordonatele relaţiei regizorului cu Stanislavski şi şcoala rusă, cu celebrii Artaud şi Brecht, cu teatrul asiatic. În fiecare dintre aceste compartimente ale lucrării, autoarea ne introduce cu multă ştiinţă teoretică şi practică în subsolurile laboratoarelor de muncă şi creaţie ale marelui Grotowski urmărind tehnicile din lanţul teatral specifice desăvârşirii artei actorului: improvizaţia, asociaţiile, impulsul, partitura, contactul, semnul, autenticitatea, verticalitatea, performerul, ritualul, esenţa sau omul dinăuntru, procesul, dar şi cele legate de vocea actorului, de controlul spaţiului, de alfabetul corpului, de ţinută, de mimică, de plastică, de disciplină şi etică, de relaţia actor-regizor, actor-spectator etc.

Parateatrul sau Cultura activă au prelevat în intenţia lui Grotowski pentru a depăşi limitele teatrului tradiţional oferindu-i sensul de plinătate a vieţii, de extindere a dimensiunilor acesteia dincolo de graniţele scenei şi sălii de spectacol. A urmărit împlinirea acestui deziderat prin pregătirea şi susţinerea spectacolelor sale reprezentative prin care a mizat printre altele pe întâlnirea cu mitul: Sakuntala (1960), Kordian (1962), Akropolis (1962), Doctor Faust (1963), Prinţul statornic (1965), Apocalypsis cum figuris (1969). Pe canavaua fiecărui spectacol sunt înscrise cu relevanţă particularităţile filozofiei specifice şcolii de teatru grotowskiene.

Desprindem din carte câteva dintre acestea: arta trebuie să pună în valoare vehiculul care este fiinţa umană şi care, prin formele teatrale, poate fi explorată; sub deviza Performer, the doer (omul acţiunii şi al facerii) actorul e un preot, un luptător, în afara genurilor estetice; la baza lucrului stă procesul nu producţia, adică să prevaleze procesul de explorare şi exprimare în limbaj teatral al gândurilor, sentimentelor şi credinţelor; munca actorului trebuie să fie obligatoriu creativă ş. a.

Teatrul sărac, în concepţia lui Jerzy Grotowski, impune evitarea eclectismului, definirea diferenţei dintre teatru şi alte categorii de spectacole, cercetarea amănunţită a relaţiei actor-public, în acest schimb regăsindu-se specificul, raţiunea de a exista a teatrului şi, nu în ultimul rând, nucleul artei teatrale care este actorul. Iar actorul este sărac fiindcă este invizibil, transparent. Transparenţa fizică o obţine prin muncă, iar corpul său devine un canal pentru divin, determinând şi schimbând astfel esenţa teatrului, esenţă care constă în întâlnirea actorului cu sine şi cu revelaţia sa prin explorare personală. Actorul trebuie să dobândească prin antrenament cotidian masca de care are nevoie. Grotowski respinge măştile artificiale.

Meritul cărţii de debut a Ginei Călinoiu este indeniabil, ea reuşind să sistematizeze, într-un limbaj specializat, dar accesibil, o activitate bogată, complexă şi variată a unui căutător de comori ale artei actorului, neliniştit şi incomod, perpetuu experimentator şi schimbător în ideile şi principiile sale novatoare. Utile şi probatoare, anexele din final.