Anul Caragiale, la 160 de ani de la naşterea marelui dramaturg român şi la 100 de ani de la moarte, găseşte Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova cu două piese pe scenă: Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea şi O noapte furtunoasă. Urmând în curând şi premiera comediei O scrisoare pierdută.

Ce justifică această contemporaneitate clamată de noi şi acum în secolul XXI ? Ar fi destul de probabil ca la actualitatea lui Caragiale să concure cvasi similitudinea celor două epoci istorice, despărţite în timp. În comediile lui Nenea Iancu este surprinsă în formare şi ascensiune burghezia post paşoptistă, iar astăzi triumfă burghezia română post decembristă. Revoluţia din decembrie 1989 a născut o nouă clasă parvenită, apropitară, din categoria lui Jupân Dumitrache, pe alte coordonate tehnologice bineînţeles, dar cu aceleaşi comportamente şi năravuri de baştină. Aceiaşi patrihoţi „manâncă sudoarea poporului” !, ignoranţi şi puşi pe chiverniseală, cu şi mai acută voracitate, poate, decât eroii caragialeşti.

Capodoperele comice ale lui Ion Luca Caragiale, iată, nu sunt atinse de perimare, ba dimpotrivă, procură noi posibilităţi de mise-en-scčne, de revigorare a comicului de limbaj şi de situaţii, atât de bine puse în valoare de inegalabilul dramaturg. O noapte furtunoasă a fost jucată pentru prima dată în 1879, nemulţumind burghezia vremii ale cărei metehne şi mofturi au fost vituperate şi care a reacţionat forţând interzicerea ei. Astăzi cei vizaţi nici nu mai reacţionează crezând, în ignoranţa lor, că e vorba despre alţii şi nu despre ei.

La premiera piesei O noapte furtunoasă, în regia lui Mircea Cornişteanu, am avut o anume reţinere crezând că nimic nou nu mai puteam viziona. Mi s-a spulberat această impresie asistând la un spectacol ingenios, cu noi valenţe de umor savuros, trezind la viaţă o piesă arhicunoscută, tot astfel ca şi cum ai scoate dintr-un pian vechi melodii surprinzător de armonioase şi de moderne.

Textul lui Caragiale nu suferă modificări de fond sau de limbaj, ci pe aceeaşi canava originală, regizorul şi scenograful brodează noi accente scenice incitante. Partiturile interpretative capătă tonalităţi inedite, cu pauze semnificative, cu uşoare confuzii între termenii proprii, cu găselniţe noi, folosind sinonime cu sens mai corosiv, accentuând eficient procedeele stilistice folosite de dramaturg: parodia, oximoronul, calamburul. Unele inovaţii ţin de actualizarea costumaţiei şi a decorului: Cherestegiul Jupân Dumitrache (Ion Colan) poartă un costum de jandarm contemporan, ipistatul Nae Ipingescu (Valentin Mihali), de poliţist comunitar. Ei se cinstesc cu bere la doză. Tejghetarul Chiriac (Cătălin Băicuş) intră în scenă pe un scuter, prin porţile metalice teleghidate, marcă actuală, iar Spiridon (Dragoş Măceşeanu), pe patine cu rotile. Cei doi îşi au reşedinţele: Chiriac într-o rulotă veche, iar Spiridon într-un cort mic, asemănător unei cuşti canine. Publicistul şi studintele în drept, Rică Venturiano ( George Albert Costea) e şi el ancorat în actualitate. Îşi înregistrează reportajul în toiul întâmplărilor dramatice cu un reportofon. Clădirea tip vilă are o inscripţie luminată cu neon, Vila Veta, iar pe fereastra deschisă la parter se vede şi se aude un televizor color care transmite ştiri actuale, unele despre designer-ul Cătălin Botezatu.

Caragiale creează tipologii memorabile motivându-l pe Garabet Ibrăileanu să afirme că face concurenţă „stării civile”, iar pe Pompiliu Constantinescu să stabilească nouă „categorii tipologice”, din care în O noapte furtunoasă regăsim cinci: tipul încornoratului (Jupân Dumitrache), tipul primului-amorez (Rică Venturiano), tipul cochetei şi a adulterinei (Veta, Ziţa), tipul politic şi al demagogului (Rică Venturiano), tipul raisonneur-ului (Nae Ipingescu).

În spectacolul lui Mircea Cornişteanu, Ion Colan, cu abdomenul peste curea, simbolizează bunăstarea, iar prin figura lui de hâtru recunoscut realizează un Jupân Dumitrache autentic, secondat de Valentin Mihali, un Ipingescu veritabil care scoate din lectura articolului semnat de Rică Venturiano în Vocea Patriotului Naţionale o extraordinară pagină comică. Bine accentuate sunt gafele de interpretare ignorantă a unor expresii a ipistatului care ignoră proprietatea cuvintelor şi, prin calc lingvistic, traduce francezul manquer (a lipsi) prin a mânca: mănâncă sudoarea poporului sau sufragiu (vot) prin sufragíu (chelner), cu aluzie la sufragerie, dar şi vocabularul de mahala al lui Jupân Dumitrache (amploiat, bagabont, papugiu, coate-goale, maţe-fripte scârţa-scârţa pe hârtie), cu care-l gratulează pe fantele Rică Venturiano cu al lui limbaj preţios şi demagogic.

Amfitrioana Vilei, Veta, interpretată convingător de Cerasela Iosifescu, sfidează onoarea de familist şi ambiţul Jupânului şi se angrenează cu aprigul Chiriac (Cătălin Băicuş) în scene de dragoste incendiare frizând eroticul liberal din emisiunile tv actuale . Împăcarea lor după o ceartă din motive de gelozie, când el ameninţă cu sinuciderea, este atât de tumultuoasă încât apărătorul onoarei de familist a stăpânului intră în casă cu scuterul. Biletul lui Rică Venturiano e citit expresiv de Ziţa (Raluca Păun) care, motivată de arderea parţială în ţigara pe care şi-o încropise din el Spiridon, introduce unele sinonime senzuale, amplificând efectele comice. Urcată pe o masă, aceasta se rupe sub frenetica ei ardoare amoroasă. Rică Venturiano (George Albert Costea) este pour toujour amploiatul, student în drept şi publicist, purtătorul unui discurs demagogic bine rostit, cu emfaza necesară. Trece cu abilitate de la spaima de moarte ascuns într-un butoi cu ciment la postura de propagandist al idealului fals patriotic de egalitate, fraternitate, libertate, pe care îl declamă cu mândrie de la tribuna de pe schela vilei. Toţi actorii au o prezenţă scenică corporală şi emoţională electrizantă.

Întregul spectacol, bine închegat regizoral şi artistic, produce explozii de râsete prin intensitatea comicului caragialian, dar şi prin originalitatea punerii în scenă. Nu i se poate reproşa nimic, nici actualizării ingenioase, nici intruziunii uşoare în text. I se pot reproşa, poate, doar accentele de vulgaritate introduse pentru a fi în trend cu literatura erotică actuală şi motivate de presupusa doleanţă a publicului de azi, despre care nu ştim cert dacă asta îşi doreşte.

O noapte furtunoasă de la Craiova demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg român din toate timpurile, iar comediile lui, dar şi întreaga operă perenă a sa îl consacră definitiv în istoria literaturii române şi, de ce nu, şi universale. Anul Caragiale este pe deplin îndreptăţit să fie aniversat cu pompa meritată, în ţară şi în străinătate.