Poeme
de Toma Grigorie
cafeneaua voltaire
ard reveriile în mucuri de ţigară
pe colţul mesei
din cafeneaua voltaire
poezia se bea din clondire de ambră
ferestre afumate strecoară eclipsele de lună
printre gratiile frazelor frânte
viaţa face paşi măsuraţi
pe curba arcului
din ceasul oprit
artele se prind în hora staccato
poeţii zac străpunşi de săgeţile muzei
înmuiate în vin
zeiţa născută în armură
iese din valuri de fum
de pe masă cade un pahar
îndrăgostit de podea
zâna poesis
în fiecare dimineaţă poezia mă
ia de mână să-mi arate miracolul vieţii o
urmez loial ştiu că e
trimisul domnului nu mă va duce
nicicând spre prăpastie paşii
ei sunt aripi de privighetoare de sub
poala pământului ne întâmpină zeii
de ceară ai morţii pe care nu-i
sfidez ştiind că sunt şi ei soli ai
ordinii lumeşti nu-mi ascunde
nimic poezia nici staulul naşterii lui
hristos nici crucea răstignirii sale în
labirintul vieţii mă lasă
desfăcut în bucăţi pentru a fi asamblat din
nou de mâinile palide ale îngerilor trec
pe lângă mine pe brânci eu cel
dintâi născut al mamei mersul vertical îl
deprind cu poticniri dar n-am să-l
uit niciodată cocoşaţii mă deprimă de la
primele suişuri spre înţelegere
căderile nu mă ocolesc poezia
nu face haz nici nu mă compătimeşte mă
lasă în voia sorţii să mă descurc
singur să-mi port crucea deşi
o alung uneori în gerul prozei ea
revine porumbel alb la fereastră cu
lamura în cioc îi deschid
fereastra îi pun boabe de mei pe
pervaz îmi recunosc culpele
vieţii evitabile dar neevitate m-a
iertat de atâtea ori păstorul universului
mă ştie capabil să-mi ling rănile
pansate cu grijă maternă de
palmele calde ale zânei poesis
plecările neaşteptate
parcările soarelui în parkingul acestei dimineţi
adună păsările cerului la breakfast
îmblânzitorul morţii stă cocoţat
pe creanga timpului cangrenat
nu te poţi apropia de foc cu inima rece
platoşa de aramă trimite săgeţile înapoi
trupul zeului vieţii
în flăcări
coborâm pe aleile dintre cruci
vorbim cu numele morţilor
care se ridică să ne întâmpine
bine aţi venit în palatul veşniciei
trecem mai departe spre altă răscruce
spre cele patru vânturi vuind
sufletul se aşază pe o bancă obosit
hai suflete
mai poţi suporta câteva respirări
de ani sau de zile
ceasul e pus să sune la ora potrivită
nimeni nu ştie care
plecările cu vehiculul apusului
vor fi cu atât mai neaşteptate
cu cât le aştepţi mai nerăbdător
muzeul din mare
pe cerul lichid
meduza îşi desface îşi restrânge umbrela
îmbolnăvind de umbră înotătoarele mici
nu-ţi este cald totdeauna în mantaua
de împrumut
îţi era mai bine sub palmele vântului liber
sub plesnetul pur al aversei
ancora
care îţi fixează mişcarea
te apără de curenţii adânci
dar în acelaşi timp îţi retează ramele
pentru ieşirea în larg
între cerul de apă şi cerul de aer
stele de mare şi stele de zare
primeşti mesaje pe firele de liane din pădurea
subacvatică
nu te laşi ademenit de sirene
cobori mai adânc
treptele lichide în muzeul multicolor
oxigenul
e pe sfârşite îl poţi completa
din formula apei
stai la masă cu lupii
cu diavolii de mare
în şaua unui căluţ năzdrăvan
cosciugul de hârtie
dezmierd viaţa cu vorbe luate
din gura ierbii
precum gărgăriţa poposită pe dosul mâinii
îmi mângâie cuvintele zborul
spre cerul râvnit
îndes în sarica tăcerii grăunţele zornăinde
din guşa porumbelului călător
în centrul lumii sădesc o plantă vorbitoare
pe frunzele căreia înscriu
testamentele
îngălbenite de lacrimi
dezmărginesc necuprinsul din cele două atrii
din care îmi procur cerneala simpatică
pun puncte de suspensie în palimpsestul
moştenit de istorii
viermele verbului îmi roade cărţile
prin vreme
coşciugul de hârtie îmi flutură pe umeri
|