O altă comedie caragialiană a fost pusă în scenă în acest An Caragiale, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, sub bagheta tânărului regizor bucureştean, Alexandru Berceanu, în decorul lui Viorel Penişoară-Stegaru, cu costumele Adrianei Dinulescu şi pe muzica şi cântecele Adei Milea. După „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” şi „O noapte furtunoasă”, premiera piesei „D’ale carnavalului”, din 10 mai a.c., la care se va alătura şi „O scrisoare pierdută”, vine să anunţe Săptămâna Caragiale din septembrie, cu prezentarea integralei pieselor marelui dramaturg, puse în scenă la Craiova, alături de alte spectacole Caragiale, invitate de directorul Mircea Cornişteanu.

Comediile lui „nenea Iancu” au fost iniţial primite cu reţinere sau chiar dezavuate de către contemporanii săi. D’ale carnavalului a fost fluierată la premiera din 1885, dar premiată un an mai târziu şi publicată în revista „Convorbiri literare” din Iaşi.

Titu Maiorescu în „Comediile d-lui Caragiale” combate obtuzitatea opiniei publice de atunci care considera opera comică literară ca aducând atingere scopului politic al partidelor vremii. Transcrie pentru edificare unele impresii eronate ale presei contemporane, dintr-un ziar liberal: ”Şi ce piesă! O stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul. Femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri, ipistaţi ...”. Primul mare critic literar al literaturii române, Maiorescu, va replica just, profesional: „Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar incontestabil.”

Piesa D’ale Cranavalului era desigur revoluţionară pentru acea vreme, fiindcă aducea în scenă mahalaua, împotriva preceptelor clasiciste, care susţineau, după cum ştim, că oamenii de jos nu sunt capabili de sentimente superioare şi demni de a fi eroi literari.

Astăzi, în plină democraţie şi libertate, piesele lui Caragiale cunosc puneri în scenă dintre cele mai originale şi mai temerare. Aşa procedează şi Alexandru Berceanu cu D’ale carnavalului de la Craiova accentuând satira textuală şi actualizând-o oarecum ţinând seamă de „progresul moralităţii” contemporane, după sintagma ironică a unui critic dramatic. La ridicarea cortinei, ne întâmpină un cadru scenografic babilonian prefaţând atmosfera de halima din piesă. Ca într-o agoră grecească erau aici, bine introduse în scenă, nu instituţiile publice, dar instituţiile comunitare: Frizeria model a d. Nae Girimea, o pantofărie, o cârciumă, o prăvălie, un Cabinet de Toillet,..dar şi poliţia. Zgomotele trezirii matinale sunt foarte variate între care şi anume oftaturi şi icneli semnificative anunţând tenta erotizantă a spectacolului. O lume pestriţă de catindaţi, ipistaţi, pantofari, chelneri, sergenţi, slujitori, preoţi, florărese creează o atmosferă de bâlci balcanic danubian, cumva actualizat.

De la început, comedia e la ea acasă sub bagheta calfei de la frizerie, Iordache, interpretat cu aplomb de Cătălin Băicuş, care dirijează încurcăturile, perplexităţile şi confuziile provocate de fantele, frizer şi subchirurg, Nae Girimea, protagonistul farsei, bine jucat de George Albert Costea. Cu perfidia indusă de text, Iordache reuşeşte să-i îmbrobodească, să-i adâncească în confuzii pe cei doi amanţi traduşi: Iancu Pampon (Constantin Cicort) şi Mache Răzăchescu zis Crăcănel ( Adrian Andone), ambii intraţi bine în rol.

Conflictul porneşte, după cum e arhicunoscut, de la biletul pe care-l scrisese republicana ploieşteancă, Miţa Baston (energica Iulia Colan) către Bibicul, amantul frizer: „Bibicule, Mangafaua (Crăcănel, amantul ei de serviciu n.m.) pleacă mâine miercuri la Ploieşti, rămâi singură şi ambetată; sunt foarte bolnavă; vino să-i tragem un chef.” E foarte bolnavă, dar are poftă de un chef! Textul caragialian abundă în asemenea surse de comic, de situaţii şi de limbaj, care pot fi doar bine speculate şi e de ajuns. Nae Girimea uitase însă biletul la noua lui amantă, Didina Mazu, interpretată de Romaniţa Ionescu şi Corina Druc în dama de verde, se pare. Pampon, găsind biletul în camera amantei sale, Didina, vine la venerabilul d.Nae (unde trebuie, nu?) să-l ajute la descifrarea acestei enigme. Coloana sonoră a spectacolului, cu momente de solo şi corale unde refrenul dama de verde revine obsesiv şi incitant, relaţionează bine momentele importante ale piesei.

Ar fi superfluă rezumarea minuţioasă a subiectului piesei, ştiut pe de rost de mulţi români. Şi totuşi o schiţare poate fi necesară. Pampon o va întâlni pe Miţa în perioada de aşteptare a frizerului şi vor complota împreună ca să se răzbune. Cei doi traduşi se vor suspecta reciproc de a fi Bibicu, cel căutat. Îl vor bănui a fi în carnaval, dar prin schimbarea costumelor, cei doi îi vor agresa iniţial pe Iordache şi pe Catindatul de la Percepţie (Nicolae Poghirc), ca apoi să-l caute pe adevăratul Bibicu la frizerie. Iordache îi va denunţa organelor poliţieneşti al cărei reprezentant autoritar, cu imperativul: Vorrrba!, repetat, îi duce la arest. Intre timp intervine şi scandalul produs de întâlnirea celor două amante ale lui Nae Girimea, care ajung la păruială fiind despărţite de calfă. Prin diplomaţia sa, recunoscută, frizerul aventurier reuşeşte să-i inducă în eroare pe cei doi amanţi ai amantelor lui: Pampon şi Crăcănel, făcându-i să creadă că el este într-adevăr Bibicu, iar Mangafaua era unchiul fetei, epitropul, căreia îi scrisese el biletul cu pricina. Piesa nu se termină cu pupat toţi piaţa Endependenţi, însă în stil asemănător, cu o masă de împăcare. Passon!

Spectacolul craiovean a avut de toate: panem et circenses, suspans, mixturi, quiproquo-uri - confuzii de persoane, perplexităţi, echivocuri... Ameninţări, scandaluri, ţipete isterice, strip-tease până la denudarea interpretului lui Nae Girimea, simulări de acte sexuale ş.a. Toate aceste suplimente erotice au intenţionat, se pare, augmentarea erotismului latent din textul caragialian, în această epocă de progres moral, epocă a libertăţii depline de exprimare şi de amendare a pudibonderiei exagerate din totalitarism.

D’ale carnavalului, în regia lui Alexandru Berceanu, nu se poate spune că n-a avut destule momente reuşite, de umor savuros, de impunere a situaţiilor confuzionale şi a limbajului comic prin accentuarea potrivită a cuvintelor şi expresiilor caragialeşti, devenite proverbiale: ochi alunecoşi, inimă zburdalnică; volintir, particuler, grandirop, sunt compromentată, zamparagii, a traduce, a costisi, a tachina (pentru a flirta), a se magnetiza cu rom, costum polinez, canţilarie ş.a. Şi totuşi ne bântuie nostalgia distribuţiilor de excepţie ale pieselor lui Caragiale cu: Grigorie Vasiliu-Birlic, Alexadru Giugariu, Carmen Stănescu, Marcel Anghelescu, Radu Beligan...