Capodopera lui Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută, după ce a cunoscut prima lectură la 26 octombrie 1884, în casa lui Jacob Negruzzi din Iaşi, a fost reprezentată pentru prima dată, la teatrul de aici, la 13 noiembrie, în acelaşi an. S-a bucurat de un succes fulminant jucându-se de 11 ori în trei săptămâni. (Cel de-al doilea teatru care a pus-o în scenă a fost cel de la Craiova). Puţine au fost cronicile negative, cele mai multe au apreciat favorabil piesa, cum au fost cele ale lui Olănescu Ascanio, Gh. Panu, Pompiliu Eliade care nota, în 1903, că era „cea mai bună bucată literară care s-a scris vreodată în limba română”. A fost jucată cu succes pe toate scenele româneşti, dar şi în Franţa şi în alte ţări. În Germania a fost reprodusă într-un film (1953).

În „Săptămâna Caragiale” (9-14 octombrie 2012), marele dramaturg a fost omagiat la 160 de ani de la naştere şi a 100 de la moarte prin reprezentarea integralei pieselor sale pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, culminând cu premiera comediei „O scrisoare pierdută” (13 octombrie a.c.), în regia lui Mircea Cornişteanu, cel care începând cu anii ’70 îşi înscrie în palmares cea de a cincea mise en scčne a inexorabilei capodopere.

Ingeniosul regizor, ca şi în spectacolul cu O noapte furtunoasă, a introdus elemente surpriză de actualizare a comediei. A înscris chiar în program propoziţia prin care anunţa parodic că acţiunea se petrece undeva în România anului 2012. Trebuie să admitem ab initio că spectacolul, cu puţine cârcoteli ale unor spectatori mai pretenţioşi, a avut succes, desigur şi prin jocul actorilor care s-au dedicat în general rolurilor cu dăruire şi firesc.

La ridicarea cortinei, apare incitant o proiecţie a unei clădiri de epocă, aparent un decor desenat, dar uşa se deschide stupefiant, întrând şi ieşind personajele care apar imediat pe scenă. Prin faţa casei opresc chiar şi autoturisme proiectate din care coboară personajele! Acţiunea se desfăşoară în respectul textului caragialian, cu unele inserturi de adaptare la ordinea zilei! Ticăitul Zaharia Trahanache, repetând proverbialul „aveţi puţintică răbdare”, prezidentul partidului şi al numeroase comitete şi comiţii (Ilie Gheorghe, ca deobicei admirabil prin vocea şi gestica lui semnificative) angrenat în disputa cunoscută cu cei doi fruntaşi ai partidului, în cuplu hilar, colericul Farfuridi (versatul Valentin Mihali) şi mai umilul Brânzovenescu (abilul Adrian Andone) aici peltic şi ceva mai impulsiv. Decişi să trimită un fax (nu o depeşă telegrafică!) la Centru ca să anunţe trădarea, pe care o intuiesc ei văzând că în locuinţa nifilistului Nae Caţavencu (George Albert Costea, joc acceptabil, cu un discurs demagogic convingător) rivalul candidat la Cameră, intră Trahanache, Zoe Trahanache (Cerasela Iosifescu, şi mai eclatantă în alte roluri) şi poliţaiul Ghiţă Pristanda, căruia aici îi lipseşte sabia fiind în civil, interpretat surprinzător chiar de regizorul Mircea Cornişteanu suplinindu-l pe actorul titular, indisponibil din pricini medicale. A demonstrat că poate pune în practică onorabil propriile indicaţii regizorale. Bine realizat dialogul celebru cu numărătoarea steagurilor, cu familia mare şi renumeraţia după buget, cu calitatea prefectului de „bampir” care „suge sângele poporului”!

Conflictul comediei este arhicunoscut: pierderea unei scrisori de amor destinată Zoei de către Ştefan Tipătescu (Claudiu Bleonţ, fără prea mare strălucire), prefectul judeţului şi prieten de familie!, piesă importantă în triunghiul conjugal acceptat se pare de prezident pentru binele partidului şi al „soţietăţii fără prinţiputi”. Găsitorul, fost împărţitor la poştie, Cetăţeanul turmentat (Bine interpretat de Nicolae Poghirc, deşi prea multe clovnerii), pierdută în primă instanţă fiindu-i sustrasă de Caţavencu, cel care îl invită la o ţuică, dar regăsită după încleştarea celor două tabere adverse de la întrunirea electorală pe care Trahanache o prezidează de la microfon!

Pe biroul prefectului este un laptop din zilele noastre la care lucrează acesta. Zoe traversează cunoscutele stări contradictorii, de la agonie la extaz şi viceversa, fiind obligată să negocieze cu adversarul politic, avocatul Nae Caţavencu, pentru a redobândi scrisoarea pe care acesta ameninţa că o va publica, dacă nu va fi sprijinit în alegeri. Îi va veni inima la loc atunci când Cetăţeanul turmentat i-o va înmâna, ca adrisant cunoscut. O dispută aprinsă va avea loc între Tipătescu şi Caţavencu chemat de Zoe pentru schimbul poliţei false cu scrisoarea. Un moment insolit este creat prin încleştarea celor doi în care este agresat Tipătescu şi nu invers, care încasează pumni, dar şi picioare în dos de la Caţavencu.

O nouă imersiune în textul original este augmentarea ramolismentului candidatului de la Centru menită, ca de altfel întregul spectacol, să sporească gradul de comic al piesei. Agamenon Dandanache, „Agamiţă”, „Gagamiţă” pentru Trahanache, interpretat cu fleru-i caracteristic de către Valer Dellakeza, este introdus în scenă aţipit într-un scaun cu rotile împins de un bodyguard (Raluca Păun), creaţie regizorală, care îi aprobă tacit, în spirit securist, afirmaţiile. Acelaşi comportament confuzional al catindatului şi aceeaşi poveste cu scrisoarea de la becher „persoană importantă” îi stupefiază pe Zoe şi pe Fănică regretându-l pe Caţavencu mult deasupra imbecilităţii lui Agamiţă. Mai ales că acesta, şi mai infam, nu înapoiază scrisoarea, actul şantajului cu care s-a ales, ci o păstrează fiind necesară şi altă dată. Dacă nu va fi sprijinit „pac la Războiul”, în Caragiale, aici însă pac la Antene sau la B1, în conformitate cu actualizarea programată. Ca şi faptul că el luptă nu de la pasopt, ci de la 1989! Tot în acelaşi context al actualizărilor, Cetăţeanul spune că îl cunoaşte conu’ Zaharia nu de la „11 fevruarie”, ci de la 22 decembrie! Un joc bun a reuşit şi Tudorel Petrescu în insignifiantul rol al feciorului.

O altă idee ingenioasă este filmarea şi proiectarea spectatorilor pe un ecran imens din fundal, dintr-o latură la alta a sălii, în scop interactiv, pentru a-i implica în participarea la marea întrunire electorală, dar li se diminuează oarecum atenţia, fiind preocupaţi să se regăsească pe ecran. O parte dintre actori coboară în sală, stau în primele rânduri sau chiar înaintează pe interval declamându-şi rolul dintre spectatori, lucru bun pentru incitarea mai intensă a prezenţei directe în spectacol.

Premiera spectacolului cu „O scrisoare pierdută” de la Craiova, în regia lui Mircea Cornişteanu şi scenografia Klarei Labancz, a fost bine primită de spectatori, impresionaţi de versiunea inedită de montare regizorală şi de interpretarea actoricească reuşită, cu naturaleţe şi talent. O estimare importantă reprezentaţia craioveană a primit din partea cunoscutului critic literar bucureştean, Dan C. Mihăilescu, cel care, în conferinţa lui de la SpectActor, de a doua zi, i-a apreciat valoarea şi pentru modul echilibrat al inovaţiei scenice, dar şi prin faptul că nu a mizat pe vulgarizare precum unele spectacole de la Bucureşti sau de la Iaşi.

O dovadă că marele nostru dramaturg a trecut graniţele ţării prin valoroasa sa operă literară şi teatrală a fost şi aceea consfinţită de prezenţa în foaierul teatrului a unei extinse expoziţii de caricaturi ale lui I.L.Caragiale cu autori din toate continentele lumii, între care şi celebrul caricaturist român, Ion Popa Popa’s. În câteva dintre portrete, Caragiale este prezentat în duet cu Eminescu. Să nu ne mai lamentăm deci că suntem un popor total necunoscut în lume!