Un spectacol teatral de o grandoare specială, pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, reuşeşte să realizeze, împreună cu experimentata trupă de actori craioveni, cunoscutul regizor polonez Janusz Wiśniewski, care este şi autorul textului dramatic, izbutind o îngemănare temerară a mai multor texte clasice ale literaturii universale. Ioana Ieronim, fiind una / unul dintre traducătorii fragmentelor implicate (alături de Ion Vinea, Raluca Coandă şi Alexandra Băcanu) deconspiră originea lor din scenariul ce are în compunere „un text scenic bazat pe surse dintr-un arc de timp de peste 2000 mii de ani. Biblia, Shakespeare, Adam Mickiewicz, poezie religioasă de secol 20.” (Ioana Ieronim – „Iubite suflete din Purgatoriu!”, în Programul spectacolului). Versurile compatriotului autorului, poetul naţional polonez, Adam Mickiewicz, despre Purgatoriu sau din Străbuni sunt asociate cu fragmente din poemul dramatic Deocamdată: Oratoriu de Crăciun, de W. H. Auden despre cel de-Al Doilea Război Mondial; cu poemul integral Desiderata (Dezideratele) al lui Mah Ehrmann şi desigur cu fragmente sau scene din tragediile Shakespeariene: Macbeth, în primul rând, din Richard III, Îmblânzirea scorpiei sau din Sonete, dar şi din Psalmi.

Regizorul se sprijină pe muzica lui Jerzy Satanowski şi pe coregrafia lui Emil Wesolowski, personalităţi poloneze prestigioase şi colaboratori apropiaţi ai săi, şi este ajutat de asistentele de regie Gina Călinoiu şi Corina Druc, dar şi de regizorul tehnic Mircea Vărzaru împreună cu întregul colectiv tehnic şi de producţie. Tuturor le va dedica o concisă epistolă, publicată în Program, în care îşi exprimă gratitudinea şi satisfacţia faţă de calitatea actorilor, a colaboratorilor, a prietenilor: „Iată, fiind alături de voi pe când puneam întrebări importante (într-o lume în care totul este contestat, unde Cele Zece Porunci sunt marginalizate, unde faptul de a vorbi despre Dumnezeu este considerat ca ocupaţia mitocanilor, unde viaţa sau dragostea nu mai sunt cele mai importante valori), am înţeles, datorită vouă, prietenilor, minunaţi artişti ai teatrului, că aceste valori vor fi salvate şi că salvarea lor rămâne mereu misiunea Teatrului.”.

Asistăm copleşiţi de încordare la o contopire miraculoasă, într-un discurs regizoral coerent, deşi foarte diversificat, a unor teme laice şi religioase ale omenirii de după Cristos, amalgamate într-un creuzet al istoriei umanităţii creştine şi păgâne. Spectacolul, bine regizat şi interpretat, este o veritabilă pledoarie în scopul evitării unei Apocalipse, alta decât cea biblică, determinată de erorile, orgoliile şi alienările unei omeniri care şi-a pierdut busola, începând cu crucificarea lui Isus (aşezată în spectacol ca final apoteotic), continuând cu războaiele sângeroase, interstatale sau fratricide, cu crimele monstruoase de la curţile regale pentru accederea pe tron, pentru supremaţie în stat, foarte bine reflectate în tragediile shakespeariene.

Avatarurile epocilor revolute reprezentate simbolic prin spiritele neliniştite ale Purgatoriului, în lupta lor pentru salvarea sufletului, tropotesc cutremurător pe podeaua scenei, într-un marş cadenţat ameninţător, într-o cavalcadă furibundă, care constituie laitmotivul piesei parabolice premonitorii. Spectatorii asistă congestionaţi, de pe gradenele aşezate pe scenă, cum se perindă prin apropierea lor toate erorile umanităţii îndreptate împotriva ei înseşi, începând cu crucificarea Salvatorului şi continuând cu stupidele atrocităţi ale istoriei trecute şi prezente, care au provocat şi pot provoca cataclisme naturale şi umane sinistre şi fatale. Coregrafia şi muzica adecvate le-au impus tuturor actanţilor spectacolului, indiferent de vârstă sau de starea ponderală, o concentrare şi un efort fizic epuizabile pentru păstrarea acestui ritm trepidant, da capo al fine, într-o costumaţie şi cu accesorii specifice văduvelor, ofiţerilor, soldaţilor, gentlemenilor, damelor cernite şi a celor de companie, spectrelor, demonilor... Toate imaginile şi metaforele scenice ale tragediei sunt încărcate de elemente terifiante culminând cu crima lui Macbeth asupra regelui Duncan, crimă indusă de răzbunătoarea Lady Macbeth sau cu răstignirea lui Isus. „E lumea pe care Fiul Omului a venit să o răscumpere prin jertfa sa, prin kenoza de pe cruce unde s-a golit de atributele divinităţii şi a luat asupra sa vina neamurilor. Eli, eli lama sabachtami! S-a auzit încă o dată vocea deznădăjduită a celui care a nădăjduit cel mai mult pentru muritorii care speră în redempţiunea promisă de Tatăl.”, consemnează Nicolae Coande într-un scurt eseu publicat în Program.

Spectacolul Apocalipsa după Shakespeare este unul de vizionat, de trăit, nu de povestit. Din distribuţia maximală (39 plus 3 copii), în care actorii, fără excepţie, şi-au pus în joc, cu o disciplină irefutabilă, întreaga valoare de interpretare a lor, prin mimică, gestică, voce, au avut roluri substanţiale, bine jucate: Adrian Andone – Macbeth, Cerasela Iosifescu – Lady Macbeth, Nataşa Raab ( care şi-a pus în valoare şi calităţile vocale)- Văduva comentatoare, Iulia Lazăr - Văduva , Gabriela Baciu – Cea care merge la morminte, Gina Călinoiu – Mater Dolorosa în icoana din Czestochowa, Angel Rababoc – Duhul din Iad, Claudiu Bleonţ – Umbra din Iad, Cătălin Băicuş – Medicul englez, Iulia Colan – Ady Macduff, Nicolae Poghirc – Măgarul (Sărăntocul). Lipsa de spaţiu ne împiedică să-i numim pe toţi, care au constituit un colectiv sudat şi bine angrenat în dificila şi reuşita reprezentaţie teatrală.

Decodarea mesajelor, a simbolurilor, a metaforelor scenice, nu puţine, nu este uşor de realizat şi apoi de receptat fără o minimă iniţiere în istoria culturii şi a religiei, dar această dificultate este oarecum suplinită de tensiunea emoţională transmisă, de intensitatea trăirilor provocate de scenele sugestive, copleşitoare prin tragismul lor, dar având totodată un impresionant rol cathartic, dincolo de necuprinderea exhaustivă a conţinutului ideatic al textelor exemplare, asamblate în piesă.

O oarecare culoare naţională a regizorului şi autorului Janusz Wiśniewski este dată de prezenţa în decor a câtorva expresii poloneze, cum e şi aceea de la baza uneia dintre cele trei cruci în flăcări, unde sunt trimise sufletele spre Purgatoriu: Chodź na torbaczka, corespondenta expresiei ruseşti Paşol na turbinca, folosită şi de năzdrăvanul soldat rus, Ivan al lui Ion Creangă, din povestea Ivan Turbincă, pentru a-i introduce pe toţi care-l supără, chiar şi pe diavoli şi moartea, în tolba lui vrăjită.