satul nu mă mai recunoaşte
eu nu-l mai recunosc
câinele casei orb mă salută cu coada cioantă
e singurul căruia îi pasă
mă privesc în oglinda ochilor bătrâni
câte-o amintire vagă pe cerul lor albastru spălăcit
nu mai avem voie să fim romantici
realitatea dură îşi iţeşte capul de sub pălăria găurită
a unei sperietori de ciori
nu-mi pot reimagina copilăria în satul fără copii
lacrimile strunite curg în interior
crucile îşi feresc pozele de privirea plecatului
un izvor de vagă energie străpunge tălpile desculţe
pe malul lacului
un peşte se zbate în cârlig
îi redau libertatea sărutându-i solzii
cu libertatea mea se joacă o libelulă
pe oglinda vălurită
clamând imposibila reîntoarcere