Gândirile noastre sunt libere – Liberae sunt nostre cogitations – constatase Cicero (în Pro Milone) apărându-l pe Milo acuzat pe nedrept de uciderea lui Clodius. Adică suntem liberi să ne putem închipui orice numai dacă nu ne îngrădim gândurile sau dacă nu suntem înlănţuiţi de restricţii impuse din afară, cu scopuri obscure.

În toată istoria omenirii, un rol definitoriu pentru libertatea individuală l-a avut justiţia (din latinescul iustitia, -ae = dreptate, echitate).

Nu în van luptă de veacuri societatea umană pentru independenţa justiţiei. In acest sens este plauzibilă afirmaţia scriitorului francez Jules Renard că libertatea are limitele pe care i le impune justiţia ( La liberté a les limites que lui impose la justice.)

O justiţie strâmbă sau oarbă, aşa cum a fost încrustată negativ, în codul etic de-a lungul vremii, nu va oferi posibilitatea indivizilor sociali să se manifeste liber, să-şi afirme gândurile în cuvintele proprii, fără infestarea lor cu interese coagulate profitabil la nivelul puterii politice.

O coincidenţă fortuită ne oferă oportunitatea de a face o apropiere a libertăţii noastre, câştigate cu sacrificii umane supreme în Decembrie 1989, de libertatea tradiţională a sclavilor romani de a putea să-şi critice stăpânii în această lună de sfârşit a anului, fără să fie pedepsiţi.

Horaţiu îi îndemna pe cei de jos să se folosească de libertatea lui Decembrie (Age, libertate Decembri utere!) şi să-şi exprime liber opinile, doleanţele, plângerile cu acest unic prilej.

Noi, românii, ne-am autoiluzionat că de acum încolo (adică din Decembrie ’89) vom fi liberi să trăim să gândim, să creăm şi să acţionăm după cum ne dictează conştiinţa eliberată de limitele dogmei comuniste. Aceste privilegii s-au impus doar în parte.

Am asistat la tot felul de false libertăţi clamate de noua societate, dar mai ales de noua/veche autocraţie neocomunistă pseudodemocratică.

Pe lângă puterea politică provenită din eşalonul doi sau trei al vechii oligarhii ceauşiste, şi mulţi dintre noi am înţeles greşit că acum putem să ne exibăm necontrolat toate frustrările din timpul totalitarismului: am dat frâu liber minciunii (în presă, la tribuna din Parlament sau oriunde), înşelăciunii pentru parvenirea fără scrupule pe seama avuţiei naţionale rămase de izbelişte; bunul obştesc fiind al poporului, adică al nostru, am devalizat băncile, am fraudat intreprinderile şi instituţiile de stat până la falimentare ca să le cumpărăm pe nimic, am distrus baza materială a agriculturii colectivizate crezând-o comunistă şi vinovată de pauperizarea şi distrugerea satului românesc etc.

Am eludat legea sau am pervertit-o în interesul de grup şi de partid, pentru crearea noii oligarhii capitaliste din foştii activişti nomenklaturişti şi securişti etc.

N-am ştiut să îmbinăm armonios guvernarea şi libertatea, precum ne spune Tacit (în Agricola) că ar fi procedat Cezar: Nec non Caesar res olim dissociabiles miscuit: primatum et libertatem. (Cezar, odinioară, a ştiut să îmbine lucruri care nu merg împreună: cârmuirea şi libertatea).

Multe n-am ştiut sau, mai bine zis, n-am vrut să le ştim, aşa cum a dovedit-o democraţia noastră originală în cele două decenii postdecembriste.

Puterea nouă a crezut că ne poate subjuga din nou prin comunismul cu faţă umană, neştiind de fapt că nu există forţă umană care să înrobească şi să întemniţeze cu adevărat alt om, după cum constată Unamuno (în Vida de Don Quijote y Sancho): No haz fuerza que pueda esclaviazar y enjaular de veras a otro ombre.)

Ni s-a cerut demagogic să întreprindem noi, boborul, acte morale în toate acţiunile noastre, dar să nu-i imităm pe ei, pe noii potentaţi: să nu facem ce face popa, adică! Pentru că ei au imunitate parlamentară care-i scuteşte , carevasăzică!, de respectarea legii şi le dă dreptul şi libertatea de a-şi umple fără păs buzunarele şi conturile din avutul prostimii tot mai scăpătată.

Ei au ignorat faptul că nu există act moral, dacă acesta nu este liber, aşa cum reiese din cuvintele lui Seneca (Epistulae ad Lucilium): Non potest honestum esse guod non est liberum.

Ei, fariseii noii democraţii româneşti, ne sfidează şi nu recunosc faptul că libertatea noastră e iluzorie din moment ce sărăcia se adânceşte continuu. Perfizi până dincolo de limite, ei ne îndeamnă să credem că nu ne îngrădesc libertatea nici cu salarii şi pensii indecente; nici cu injustiţii rezolvate uneori numai de tribunalul european; nici cu infrastructura moştenită de la cel mai iubit şi încremenită în proiect; nici cu pauperizarea noastră a celor mulţi, generală şi continuă, în decalaj ţipător faţă de îmbogăţirea frauduloasă şi rapidă a celor de la putere şi a acoliţilor lor; nici cu îngrijirea sănătăţii în condiţii mizere şi în mare parte din buzunarul propriu; nici cu alungarea din cetate a cărţii, a artei, a culturii în general, a ignorării educaţiei şcolare de toate gradele etc.

Revenind la înţelepciunea marilor gânditori ai lumii, poate îi vor crede pe ei, le amintim alte aserţiuni ale lui Seneca din Epistolae ad Lucilium: Quae sit libertas quaeris? Nulli rei servire, nulli necesittati nulis casibus, fortunam in aequum deducere.( Întrebi ce e libertatea? A nu fi sclavul niciunui lucru, niciunei necesităţi, niciunor întâmplări, a face să se aplece soarta spre dreptate.)

Să înţelegem de aici că noii noştri potentaţi postdecembrişti nu sunt liberi, ci sunt robiţi, sunt sclavi, după vorba lui Seneca, lucrurilor, averilor, acumulărilor nesăbuite pe seama bogăţiei naţionale pe care s-au înstăpânit fără drept de apel; puterii nelimitate şi imunităţii discreţionare în faţa legii, nesimţirii crase şi minciunii fabuloase.

Mai putem vorbi de libertate în aceste condiţii de subordonare şi apăsare a independenţei cvasi totale, sociale şi politice a ţării sub cizma unor foşti care au devenit noi decidenţi ai soartei acestui popor dornic de emancipare reală şi statornică?

Putem numai dacă acceptăm că şi înfrângerea este apanajul libertăţii, aşa după cum condideră Beckett în Aşteptându-l pe Godot sau Lawrence în Şapte stâlpi ai înţelepciunii, dar şi Nicolae Balotă care îi aprobă (în Aşteptarea lui Beckett, în Rl, nr. 24/2007). Adică singura libertate dată omului e înfrângerea, iar onoarea aparţine învinsului şi mai puţin învingătorului.

Oare trebuie să-l aşteptăm şi noi pe Godot, care nu va veni niciodată?