Ei au mici tractoare în sânge
şi toată ziua tractoraşele urcă şi coboară
prin braţe şi picioare,
prin clavicule şi capete. De aceea urlă şi zbiară şi trântesc halterele
în suporturile lor zornăitoare,
făcând metalul să sune ca picamerele pe fier,
ca puşcăriaşii care-şi zornăie lanţurile.
De aceea fac să scrâşnească pneurile la stopuri,
dau aparatul stereo la maximum
până încep să tremure semafoarele
şi sparg timpanul poliţistului care trece. Testosteronul e un drog,
şi ei zic că nu, nu. Asta până când
sunt copleşiţi şi-şi pocnesc prietenul
peste faţă de bucurie, sau fac o glumă despre sos sau găuri
fără fund cu o chelneriţă între două vârste
care le aşază blând farfuria în faţă. Dacă sunt groteşti, dacă
ceea ce spun sau fac este adesea
nimic mai mult decât un fel
de flatulenţă psihopată, este numai din cauza tractoarelor,
tractoarelor din sânge, care
le revitalizează motoarele, le mestecă
gazonul din artere şi vene.
Este tractorul testosteronului
care urcă mereu movila de noroi a lumii
şi-l trage pe tânăr în spatele ei
cu un lanţ de picior.
În duhoare şi zgomot, în norii
ratării infecte
acolo locuiesc ei. Tractoarele
îi fac ceea ce sunt. Pentru ei a fi om
arată ca o boală.