Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poveştile toamnei

        de Traian Dobrinescu

Luna noiembrie năpusteşte asupra oraşului ploaie măruntă, deasă şi rece. Ovidiu îmi spune că tot aşa plouă şi la Orleşti, că oamenii nu pot îngropa viile din cauza ploii. M-am gândit la ai mei care, la acea vreme, tăiau şi îngropau viile. Munca pe aşa vreme este un adevărat blestem. Numai când munceşti la via ta ştii care este preţul vinului.

Joi seara plec cu ultimul tren. A plouat tot drumul, iar acasă am ajuns ud până la piele. Mâncau tăcuţi. Doar tata m-a privit întrebător. Am venit să vă ajut, i-am răspuns. Erau obosiţi cum nu-i mai văzusem din vară. Braţele parcă ţineau poveri de piatră, deşi erau doar nişte biete linguri. Mama mi-a pus strachina în faţă, privindu-mă dintr-o oboseală blândă. Aţi început îngropatul? Am întrebat ca să mă aflu în vorbă, aflasem deja din tăcerea lor şi din nemiloasa oboseală. Azi, vorbeşte tata ca din altă lume. Pregăteşte-i opincile pentru dimineaţă, îi spune mamei, şi ciorapii de lână. Bagă-le de acum în troc, la înmoi. Ştiam că vorbeşte despre opincile de porc, pe care pământul se prinde mai greu şi cade mai uşor, făcute iarna de taicu’ Florea din pielea porcului, pe care nu-l pârleau, ci-l bărbiereau cu cuţite bine ascuţite. Taicu’ o tăia fâşii late de douăzeci de centimetri, ne lua apoi măsura la picioare şi cu o potricală dădea găuri pe margine, pe unde strecura nojiţele, un fel de şireturi din piele de porc, ajungând în cele din urmă un fel de bărcuţe cu vârful ridicat. Tot cu acele şireturi prindeam opincile deasupra gleznelor, peste ciorapii de lână. Seara, după muncă, le băgam în apă ca să nu se usuce, unde le ţineam până dimineaţa. Aşa, ude şi moi, le încălţam a doua zi, când plecam la muncă, peste ciorapii înalţi de lână.

Maica Viena scoase o oală de vin nou. Înţepa la limbă ca un suc acidulat. Era gustos. Am băut două pahare. Taicu’ şi-a aprins o ţigar㠄Naţionale” şi a oftat: sunt dăhobit de oase. Rupt… Tata se întoarce din casă cu o haină groasă de dimie. O iei mâine în spinare, îmi spune. Ai făcut bine că ai venit, ăi bătrâni nu mai pot. Eu o să plec dimineaţă devreme, am o instalaţie de făcut la Vitomireşti, dar pe la unşpe sunt înapoi. O să te scoale mă-ta pe la şase… Am plecat unul câte unul la culcare ca nişte umbre, mama, ultima, după ce m-a sărutat pe frunte: hai, mamă, şi tu, mâine ai o zi grea… Eşti ud leoarcă, du-te şi te bagă în pat. Of, Doamne, nici focul n-am avut timp să-l fac! Să te înveleşti bine, mamă. Am mai rămas un timp să mă înec în oboseala lor tristă şi mi-am mai turnat un pahar de vin.

Era încă întuneric când m-a trezit, pomenindu-mi numele în şoaptă, de parcă nu dorea să deranjeze pe cineva. Mai plouă? o întreb tot în şoaptă ca să nu-l trezesc pe Marian. Plouă, mamă, şopti ea. Tata a plecat de vreo oră, îmi mai spune după ce ies din pat. Totul s-a întâmplat la repezeală, spălatul, îmbrăcatul şi ceva mâncare, de parcă ne alerga cineva. Am hotărât, cu de la mine vrere, ca maica Viena să rămână acasă. Am luat târnăcoapele şi am coborât în vie, sub ploaia măruntă şi rece. În casă mai rămânea Marian să-şi împlinească somnul până pleca la şcoală. Pământul era ud şi clisos, se prindea de sape şi de picioare. Făceam şanţuri scurte din arac în arac, aplecam joardele de viţă de vie, capetele de rod rămase după tăiat, şi le ţineam cu piciorul până le acopeream cu pământ. Din punte în punte curăţam sapele şi opincile rotunjite de pământ. Taicu’ Florea icnea, mama-şi ţinea răsuflarea cu gura tivită. Munceam tăcuţi şi fără spor. De sus, ploaia cădea întruna. Hainele atârnau greu. La fel, căciulile. Pe la unsprezece, aşa cum promisese, s-a întors tata. Tăcut şi harnic, ia un rând de la capăt. Muncea ca o maşină de răscolit pământul. Ajunsese la jumătatea rândului când noi ajungem la capătul lui. Mama a rămas să-l ajute pe taicu’, eu am sărit în ajutorul tatii, apoi ceilalţi doi. Când am terminat, am mers la masă. Doar un sfert de ceas. Am mâncat în fugă, sorbind zgomotos din linguri. Era fierbinte, şi graba mare. Apoi, maica Viena a pus în două străchini de pământ cartofi şi fasole cu slănină. Dacă dă Dumnezeu, vorbeşte tata după ce mâncăm, mâine seară terminăm. Şi pe deal? întreb eu. Pe deal nu le îngropăm, acolo nu degeră, doar le-am tăiat şi le-am muşuroiat la rădăcină. Apăru şi Marian de la şcoală, tocmai când luam sapele să coborâm în vie. Mustăcea a fericire. Am luat doi de zece, îl face fericit pe tata, care-l altoieşte cordial peste ceafă. La ce, bă, puţă? La matematică şi la fizică, îi răspunde mândru. Pe ăsta îl fac inginer, spune cu temei tata şi luăm drumul viei, lăsând-o în urmă pe mama să-l îmbrăţişeze. Tot în urmă rămâne taicu’ Florea, să dea nutreţ caprelor şi boului.

Muncim ca nişte maşini tăcute până seara, la fel a doua zi până-n apropierea serii, când terminăm. Cu voia lui Dumnezeu, vorba tatii, deşi nu avea cu El o legătură declarată, îl aducea în vorbă doar ca să nu-L uite. Bine că am terminat, sanctifică tot tata sfârşitul muncii, că după ploile astea, dă îngheţul. Spălăm sapele şi le punem sub şopron, atârnate de o grindă de lemn, cu cozile în jos, apoi descălţăm opincile şi luăm bocancii. În fine, dezbrăcăm hainele împovărate de apă şi ne băgăm în magazie la un pahar de vin, în timp ce mama aleargă o găină pe bătătură ca să-i ia gâtul. Vine şi Marian să caşte gura la vorbe. Băusem câte un pahar când cineva strigă la poartă, dar până ieşi tata din magazie, auzim vocea tot mai aproape. Cine e, bă? întreabă taicu’ Florea. În magazie intră Aurel a lu’ Năvrig, negru de supărare. Mic, supărat şi cu o traistă pe băţ, Aurel Năvrig îşi spune păsul: Bă, Gheorghe şi nea Floreo, sunt supărat rău, cumnată-mea Gica trage să moară. Cine trage-n cine? întreabă taicu’ Florea, cel fudul de urechi. Trage să moară cumnată-mea Gica, nea Floreo, vorbi mai tare noul venit. Dumnezeu s-o odihnească, spunem toţi cam în acelaşi timp. Mă duc să-i aprind o lumânare şi de-aia trecui, să beau un pahar de vin ca să-mi fac curaj, că n-am curaj neam, neam. Taicu’ iese din magazie spunând că trece şuşaua până la Chimu ca să ia maşina de stropit pe care i-a dat-o din vară şi ăla nici până acum n-a adus-o. Aurel a lu’ Năvrig mai ceru un pahar, că încă nu i-a venit curajul. Bă, Aurele, îl întreabă tata când îi întinde al doilea pahar, dar ce ai, bă, în frunte? Bă, Gheorghe, m-a lovit muierea cu arma mută, răspunse Năvrig cu ochii beliţi la tata. Cum, bă, cu arma mută? Păi, să vezi povestea dracului, începu el, acu’ vreo două zile, a venit Sofia mea de unde a fost plecată şi m-a găsit băut în pat, cu sticla la capul patului, luată de la cumnată-mea Gica. A dărâmat soba, a trântit uşa de a spart toate geamurile, că l-a lăsat pe tata în frig, şi, înainte să plece la fie-sa, în Silea, a luat sticla de lângă pat şi mi-a dat în cap cu arma mută, că m-a lăsat mut, mi-a luat piuitul. Abia ieri mi-am revenit…

Taicu’ Florea intră în magazie cu maşina de stropit, aruncând spre Năvrig o privire care nu prevestea nimic bun. Cine-ai zis, bă, că trage să moară? Cumnată-mea Gica, nea Floreo, răspunde îndurerat Aurel Năvrig, întinzând paharul să i-l mai umple o dată. Bă, Năvrig, cumnată-ta Gica tocmai acum trecu la deal cu sapa în spinare. Ia, valea, până nu pun mâna pe par. Şuşaua! Să se fi însănătoşit ea, nea Floreo, şi eu să nu ştiu?! se arătă mirat peste măsură Aurel Năvrig. Fir-aţi ai dracului de golani, când vă chem la muncă, sunteţi bolnavi, când se face vinul vă însănătoşiţi. Îl luă de umăr şi-l aruncă dincolo de uşă. Tata începu să râdă. Bine că-mi spusăşi, nea Floreo, că mă duceam degeaba şi mă făceam de râs, se auzeau vorbele lui Năvrig spre poartă. Muream şi nu auzeam de arma mută, tot dădea tata din cap. Nu e om rău, da’ să nu-l ţii mult timp pe bătătură.

Vara ailaltă, Nicu Răţoi, poştaşul, venea pe la lăsarea întunericului din capătul celălalt al satului, iar la podul Silei, aude gemete de sub pod. Lasă bicicleta şi coboară să vadă cine-i acolo şi ce-o fi păţit. Care eşti, bă, acolo? întreabă Nicu. Sunt Aurel Ce Năvrig, da’ tu cine eşti? Aoleo, tu eşti, bă, Nicule? se aude iar vocea de sub pod, când Nicu Răţoi s-a mai apropiat. Bă, Nicule, mă îmbătai şi căzui în hududoi, nu mă mai pot ridica, aşa că du-te tu la Sofia mea şi spune-i că sunt căzut la podul Silei, să vină ea cu un cărucior ca să mă ducă acasă. Tata râdea: Auzi, căzut la podul Silei, de parcă ar fi căzut la Cotul Donului. Bă, copii, deveni el serios, care din voi daţi o fugă până la cumnatu-meu Covrig, să vină dimineaţă ca să-mi repare broasca de la uşa aia stricată? Luăm ceva pe umeri şi plecăm amândoi, Marian bucuros de nu-şi mai încăpea în piele că merge cu mine. Când ieşim din bătătură, Lică Hodâc, care locuia peste drum de noi, om de vreo patruzeci de ani şi sărac lipit pământului, unicul băiat al lui Onică Scandal, stătea la poarta lui, înfruntând ploaia măruntă şi frigul toamnei. Privea la deal şi la vale, doar-doar o apărea cineva căruia să-i ceară o ţigară. Fumezi, Dorele? mă întrebă. Nu fumez, nea Lică. Ce zici dacă-i cer lu’ nea Florea? Cere-i, îi răspund. Păi, crezi că am curaj? Tocmai atunci opreşte trăsura primarului, şi primarul îl întreabă dacă a îngropat via. Care vie, dom’ primar, ce, tata mi-a lăsat-o vie? Mi-a lăsat-o moartă, râse Lică, dezvelindu-şi gingiile. Bă, Lică, ce face, bă, omul sărac pe ploaie? Ştiu, dom’ primar, îşi regulează muierea, râse din nou Lică Hodâc. Uite, a mea e pe prispă, mă aşteaptă, dar n-am foc în sobă, şi pe frig nu mi se scoală. Într-adevăr, Hodâca era pe prispa casei năruite, privind şi ea văzduhul mohorât. Dar bogatul ce face, bă? întrebă iar Otărăşanu. Ce să facă, dom’ primar, bagă lemne-n sobă ca să găsească alţii căldură când vin să-i reguleze muierea. Ai grijă că te amendez, Lică, îl ameninţă primarul. Îmi iei caii de la bicicletă, ia uite, arătă cu mâna spre ruina din spate. Poate să-mi iei muierea, dar pe-asta ţi-o dau fără să mi-o ceri. Ce zici, fă, te duci după primar? o întrebă el de la poartă. Ia-o, dom’ primar, e muiere bună, nu se mişcă de pe prispă.

*

Şareta primarului trecu mai departe, noi grăbim pasul în urma ei. Mama Onica ne îmbrăţişă şi ne conduse în atelierul unchiului Costică, unde erau încă vreo câţiva vecini, stând la palavre în jurul unei oale cu vin. Vorbeau despre Costică Malacu şi puterea lui ieşită din comun. Aveam la poartă, povestea unchiul Costică, un bolovan uriaş, că patru oameni n-au putut să-l urnească. Malacu l-a luat singur şi l-a mutat unde i-am cerut. Era şi mare, bă, Costică, mare şi muşchiulos, parcă era îndesat cu maiul, întări Ilie Bălan, tâmplar ca şi unchiul. Amintindu-mi povestea morţii lui Malacu, mă bag şi eu în vorbă: Atunci, cum de l-a scos Niculaie Ursu din coteţul găinilor? Nu-i aşa, mă corectă Ilie Bălan, fiul lui Niculaie Băzăvan, cel care i-a înfipt cuţitul în piept lui Malacu, s-au luptat în coteţ până s-a rupt coteţul şi au căzut afară încleştaţi, unul în braţele celuilalt. Niculaie Ursu era un om la aproape doi metri, şi el puternic. Atunci i-au dat cu ranga în cap lui Malacu, acolo jos. Voi aţi fost neamuri, mai adăugă şi ridică un pahar cu vin de pe masa abricului de tâmplărie. Am belit ochii. Da, da, tot ca pe tine îl chema, Malacu îl poreclea. Locuia aci, în spatele casei lui Costică, mă ispiti el cu nebănuite veşti. Unchiul Costică dădu din cap că aşa era, cum spunea Ilie Băzăvan, zis Bălan. Şi de ce l-a omorât tatăl dumitale? întreb. Pentru că, se băgă în vorbă Mitrică Cimpoaie, îi era unchi şi nu voia să-l vadă cum suferă. Apoi, nea Niculaie, zâmbi el şmechereşte, făcând cu ochiul spre Ilie Băzăvan, nu era nici el uşă de biserică, era gazdă de hoţi, îi tăinuia lu’ Malacu obiectele furate şi făceau jumate-jumate. Ilie Bălan tuşi de câteva ori.

Mă întorc acasă cu povara vinovăţiei de a fi neam cu Costică Malacu. Îl întreb pe tata şi tata îmi confirmă cu seninătate: Am fost veri de-al treilea, bunicul lu’ taicu-tău Florea a fost frate cu străbunicul lui Malacu. Fura şi împărţea cu toţi, jandarmilor le dădea partea cea mare. Nenorocirea a fost că l-a înjunghiat pe bietul Mazilu, om nevinovat. Dar din ceva trebuia să i se tragă şi lui Malacu. Când l-au crestat cu cuţitele şi i-au dat sare, ţipa de se auzea în tot satul, o jumătate de zi l-au chinuit ca pe Cristos. Dar a meritat, spun eu răscolit de vinovăţie. Să fii atent la tine, că-l ai în neam şi pe Costică Malacu şi pe beţivul de Nae Pănoiu, văr primar cu mine, după mama. Amuţii. Costică Malacu a rămas orfan de mic, n-a avut cine să-i poarte de grijă şi să-l adune de pe drumuri, mai spuse tata. A încăput pe mâini rele, oameni care s-au folosit de el. M-am năclăit de tristeţe şi de revoltă, cum să fiu eu neam cu Malacu?! Mă duc să beau un pahar de vin cu tata şi cu Marian tăcut pe urmele noastre. N-ai cum să schimbi neamul, ăsta e şi ia aminte de unde vii, mă avertiză el. Şi dacă şi eu…, mă las dus de previziuni. De-asta îţi zic să iei aminte şi să ai grijă, tot vorbeşte tata. De ce crezi că tot stau cu grijă în curul tău? Eu ştiu mai bine ce amestec avem în sânge. Hai, bea şi să mergem la masă.

Am mâncat tăcut, tata mă privea pe sub sprâncene, mama mă căina că sunt obosit, ăi bătrâni erau ocupaţi cu gândurile lor despre moarte, iar Marian moţăia. Am hotărât să plec a doua zi de dimineaţă. Apropierea de Costică Malacu mă depărta de locurile unde m-am născut şi unde am copilărit. Simţeam că Râmnicul m-ar putea spăla. Ana era un personaj din altă poveste, iar şcoala, locul unde trebuia să devin altcineva. Mi s-a făcut dintr-odată dor de şcoală, de parcă numai ea m-ar mai fi putut salva. Nu plec, în schimb, până nu limpezesc definitiv situaţia, deoarece am observat la tata, în tonul şi în atitudinea lui, îngăduinţă faţă de Malacu. Mi-a salvat viaţa pe la nouăsprezece ani şi e de ajuns, îmi spune. A avut multe păcate, nu doar pe Mazilu l-a omorât… Vezi ce faci pe unde umbli, şi la vară să fii student, mi-a mai spus la despărţire.

*

Întâmplarea face ca acum, când răscolesc timpul, încercând a-mi decripta fiinţa, să suport aceeaşi toamnă mucioasă. Îmi vine tot mai greu să-mi reîntâlnesc ipostazele împrăştiate pe multele drumuri. Sunt atât de feliat, încât nu mă mai pot reconstitui. Îmi amintesc de un bătrân rus, din timpul când străbăteam Siberia, cu vreo douăzeci de ani în urmă, care-mi spunea că nu e bine să-ţi vezi feţele pe care le-ai avut. Poate că avea dreptate. Mă inundă tristeţea ca otrava de tarantulă şi trebuie s-o plimb până se îmblânzeşte. Dar unde să merg? Las paşii să mă ducă, undeva voi ajunge. Cum paşii îşi amintesc mai bine vechile drumuri, mă trezesc pe unul bătut cu ani în urmă. Mulţi ani în urmă…

Bat la uşa pe care n-am mai deschis-o din 2008, când i-am dus romanul publicat în acel an, la Editura „Paralela 45”. Îmi deschide, într-un târziu, o bătrână încă dreaptă, dar în ridurile şi în obrajii căzuţi n-o mai recunosc pe Ana de altădată, însă o recunosc pe cea de cu şase ani în urmă. După o anumită vârstă, oamenii nu mai îmbătrânesc, doar se sting. Întinde capul şi mă priveşte atent prin ochelari. Traian? parcă m-ar recunoaşte, într-un târziu. O strâng în braţe, chiar de cum intru, înduioşându-mă de bătrâna ajunsă la 77 de ani. Revăd imaginea tinerei din prima noastră jumătate de noapte, când, dreaptă şi cu sânii ridicaţi, cu fesele ferme, parcurgea spaţiul de la canapeaua întinsă şi până la baie, în timp ce eu mă îmbrăcam, fericit de ce mi se întâmpla. Încearcă să-şi ascundă mâinile descărnate, cu vene umflate sub o piele presărată de pete maronii, şi faţa ridată, căutând cu privirea ceva pierdut pe podea. Un ceai? mă întreabă, continuând să-şi ascundă privirea.

Cât timp lipseşte, încerc să mă reorientez în casa unde mi s-a permis să trăiesc, curajos şi periculos, prima poveste de dragoste. Niciun obiect din cele ştiute nu mai era, nici cele pe care le vedeam nu mai erau noi. În bibliotecă, mai mare decât cea de odinioară, erau, parcă expuse, cărţile mele, de parcă le-ar citi în fiecare zi. Să fie doar orgoliul că mi-a fost profesor, sau chiar m-a iubit? Încerc să înţeleg timpul.

Mă lăudă că arăt bine. Mai faci sport? Mă mai mişc când am timp, ceva flotări, ceva genuflexiuni, exerciţii de respiraţie, cât să se potrivească acum cu vârsta a treia. Vorbim, ca într-un text cehovian, la un ceai de fructe de pădure, din care sorbim rar, întorşi în altă vreme, nu ştiu dacă melancolici sau doar împăcaţi cu viaţa. Te mai văd pe la televizor şi te citesc, rupse ea tăcerea încrâncenată dintre noi. Mă bucur că nu m-am înşelat atunci, când nimeni nu-ţi dădea vreo şansă. Bătăuş, chiulangiu, inconsecvent… Şi îndrăgostit, zâmbesc peste masă. Mi-a fost teamă, mi-a fost foarte teamă că tocmai din cauza mea te vei pierde… Tare nebun puteai să fii. Şi eu, mai nebună… Râse uşor cu voce răguşită, din care dispăruse clinchetul subţire şi dezlănţuit. Aveai în tine germenul nebuniei, nu cel ticălos, cel bun, dar nu ştiam ce va ieşi din el… N-a ieşit mare lucru, o goană în galopul calului, îi spun cu sinceritate şi scot pachetul de ţigări. Atunci nu fumai. Poţi s-o aprinzi, n-are cine să mai simtă mirosul… Am rămas singură. Cum e să fii scriitor şi om politic? îndrăzni să mă întrebe. Istovitor. Unul te împlineşte, celălalt te usucă. Mă rugă să-i vorbesc despre mine, cum îmi duc viaţa, pe unde am umblat, ce mai scriu. Îi ofer cel mai recent roman, Cei morţi înainte de moarte, şi îi scriu câteva cuvinte în amintirea timpurilor care ne mai bântuie uneori nopţile. În timp ce îi vorbesc se ridică şi caută într-un sertar al bibliotecii, de unde se întoarce cu câteva foi îngălbenite. Sunt poeziile tale de atunci. Nu ştii cât de tare m-au încălzit de-a lungul timpului. Le vrei? Privesc pe fereastră cum se îngroaşă amurgul. Păstrează-le, este secretul nostru pentru acea nebunie. Crezi că a rămas numai al nostru? întrebă impersonal. Nu mai avea nicio importanţă. Doar Gibescu l-a bănuit, dar pe atunci era şi el îndrăgostit, îi răspund. Duşi sunt amândoi, spune invadată de tristeţe. Se ridică să aprindă lumina, dar îi sugerez să ne lăsăm ispitiţi de timpul de atunci. Chicoti, aducându-mi aminte de Ana cea tânără. Vorbim până când ceaiul se răceşte şi cănile devin una cu întunericul. Zilele, una pe săptămână, timp de şase luni, trec în timpul prezent, ca şi cum le-am fi trăit de curând, şi-mi provoacă o excitaţie nebănuită. Imaginea femeii de 77 de ani dispare, făcând posibilă apariţia celei de treizeci de ani, cu zbuciumul şi trăirile paroxistice de pe canapeaua cu raftul de cărţi la căpătâi. Un tumult nestăvilit de corpuri tinere şi lacome, de respiraţii întretăiate şi gemete recunoscătoare. Te-am iubit, chiar dacă erai doar un băieţandru de optsprezece ani. Dar nebun ca nimeni altul, chicoti din aceeaşi tinereţe. Nu te-am întrebat atunci, că mi-am dat seama că ai mai trecut şi prin alte paturi… Erai iniţiat, aşa-i? I-am confirmat, apoi am întrebat-o: Ce-ar fi s-o mai facem acum? Tăcu brusc. La fel, şi eu. Cred că te-ai ţicnit! Dacă m-ai iubit, nu mă umili acum. Chiar dacă aş dori să stau lângă tine în pat, n-o vei descoperi pe cea de atunci, mâinile tale îţi vor spune asta. Simt că se ridică să aprindă lumina şi o opresc din nou. Vrei să ne despărţim pe întuneric? intui dorinţa mea. Da, ca să putem rămâne ca atunci. Întind mâinile peste masă, căutându-le pe ale ei. I le întâlnesc la marginea mesei, îmbrăcând latura dinspre ea. Întotdeauna ai avut dreptate, chiar şi în ultima zi, îi spun. Ştiam că-ţi pricinuiesc o mare suferinţă, dar cum erai puternic şi zurbagiu, ştiam că vei găsi repede pe cineva care să mă înlocuiască. Nu-i aşa? Am tăcut, confirmându-i bănuiala, dar am făcut o reverenţă: În pat, am găsit-o… În suflet, doar foarte târziu. Nu ştii cât mă bucur că ai venit. Este darul tău pentru bătrâneţea mea. Eşti un om bun… Aud scaunul cum alunecă pe parchet şi simt mâinile ei, după un drum prin întuneric, cum se aşează, pipăindu-mă pe cap, apoi, pe umeri. Mergi singur mai departe, uşa nu este încuiată, mi-a mai spus îmbrăţişându-mă.

Bătrânul rus avea dreptate. Îţi trebuie mult curaj să înfrunţi trecutul, o fantomă înşelătoare, în care a crescut un hăţiş de nerecunoscut. Timpul amestecă evenimentele trăite cu cele imaginate, chipurile ştiute devin pete sau doar halouri, ciudate suprapuneri, locurile şi anii se împotmolesc în memorie, ajungând să nu-ţi mai recunoşti viaţa. Semne doar că ai trecut pe acolo…

(Fragment din cartea Să trăieşti în fiecare zi – jurnal de viaţă, în curs de apariţie.)

© 2007 Revista Ramuri