Soarele mă însoţeşte, ca o fantomă a sfârşitului de noiembrie, până dincolo de Bucureşti. Pe la Urziceni, cerul se întunecă, nori căpiaţi se zvârcolesc deasupra, întunericul curge pe pământ, farurile îmi spun că vântul s-a dezlănţuit, iar la bordul maşinii se afişează patru grade. Camioanele se aşezaseră într-un şir lung şi abia pe la nouă trec de Buzău, când începe ninsoarea. Să mai zici că n-au dreptate copiii! Temperatura coboară sub zero. Cu vreo douăzeci de kilometri înainte de Focşani, totul este alb, de nu mai ştii pe unde se duce şoseaua; în faţă am peste o sută de maşini oprite, iar poliţiştii spun că nu se mai poate înainta, abia dimineaţă vor veni utilajele să deszăpezească. Opresc motorul şi cobor să mă conving dacă este aşa cum se spune. Abia atunci simt dezastrul: costum subţire, pantofi de vară şi un pardesiu prea subţire ca să înfrunte iarna. Mă întorc în maşină unde încă este cald. Afară, viscolul îşi face de cap. Urgie cerească! Vai de părinţii care nu ascultă de copii! Nici cu benzina nu stau bine, dacă mai am zece litri în rezervor. Şi dimineaţă trebuie să fiu în gară, la Chişinău, ca să găsesc utilaje şi oameni pentru transferul cuielor în camioane. Pornesc din când în când motorul şi văd cum coboară nivelul la benzină. Pe la unu noaptea mai am cinci litri, cât să-mi ajungă până la Focşani. Opresc motorul.

Voi avea de înfruntat măcar cinci ore de ger. Iau pardesiul pe mine. Pe la patru nu mai pot domoli clănţănitul dinţilor şi dau o cheie maşinii. Maşina cârâie. Nu-mi vine să cred că scula mea nemţească nu porneşte. Merg până la camionul din faţă şi încerc să-l sensibilizez pe şofer ca să-mi dea o mână de ajutor. Nu cobor, neică, nici să mă plăteşti în aur. Nu vezi ce e afară? Vedeam. Îmi fluturau cracii pantalonului ca un steag în vârful catargului, iar zăpada se tot furişa spre genunchi. Şi zici că e nemţească? Îhî... Ai belit-o, dac-ar fi una de-a noastră, hai, c-ai găsi pe cineva... Ce pot face e să te remorchez dimineaţă până la Focşani. Du-te şi te culcă, trece timpul mai repede, mai spune şi ridică geamul. Îi urmez sfatul, dar la mine în maşină e frig ca afară, iar încheieturile sunt bocnă. Minus trei grade! Şi nu era decât sfârşitul lui noiembrie. Nu tu izmene, nu tu cămăşuţă de piele, nici măcar maieu. Mă uit în sacoşă, deşi ştiam că n-am purtat niciodată izmene şi cămaşă de piele, deci n-aveau cum să fie acolo. Cad într-o transă vecină cu moartea, iar dimineaţă, când mă uit în oglinda retrovizoare, văd un chip albastru. Un poliţist spune să-i dăm drumul. Şoferul din camion coboară şi mă întreabă dacă porneşte. Când mă vede se sperie. Neică, eşti vânăt. Stai aci să iau şufa şi te tractez până la Focşani. Când îmi face semn că porneşte, dau din cap că am înţeles, dacă nu cumva dădeam din cap de pe la miezul nopţii.

După mai bine de o oră de opriri şi porniri, timp în care devenisem o bucată de lemn prin care mai trecea oleacă de sevă, intrăm în Focşani. Camionul se strecoară pe străzi şi pe străduţe troienite şi, în sfârşit, opreşte. Cred că ce vede privirea mea înceţoşată este curtea unui atelier auto. Şoferul camionului îmi face un semn prietenesc de salut, eu abia mişc o mână încercând să-i spun să se apropie ca să-i plătesc serviciul, el dă din mână că nu e cazul; nişte băieţi în pufoaice împing BMW-ul într-o hală metalică, apoi mă decupează din interiorul maşinii, făcând un efort sporit pentru a-mi desprinde mâinile de pe volan. Este bocnă, vorbeşte unul, crezând că frigul îmi luase şi auzul, apoi mă cară în clădirea birourilor şi mă depun într-o încăpere care trebuie să fie a şefului. Şeful mă întreabă ce are maşina, eu ridic din umeri, neştiind ce să-i spun şi cum să-i spun, că gura era încleştată. Într-un târziu, încep să vorbesc clănţănind. Căldura din cameră mă îmbie la somn. Hai afară, domnule, pe culoar, că dacă rămâi aici, la căldură, va fi vai şi-amar de corpul dumitale, vei avea nişte dureri cumplite. Pe hol, te vei dezgheţa încet, fără să simţi. Din câte înţeleg eu, zice şeful de atelier, şi să te rogi să fie aşa, că maşini din astea n-am reparat şi nici nu mă pricep la ele, e că ar fi îngheţat ceva apă pe conductă, că benzina noastră e făcută din petrol, apă şi gunoaie. Da’ ce dracu’ n-are! Băieţii mă iau iar de-o parte şi de alta şi mă aşază pe un scaun pe hol, dincolo de care se vedea curtea şi intrarea în hală. Puneţi două aeroterme cu aer cald, se mai aude vocea şefului de atelier, una deasupra motorului, după ce-i ridicaţi capota, alta sub maşină. O trageţi deasupra canalului de schimbat uleiul. Dacă în două ore porneşte, înseamnă că i-am ghicit buba, mai spune, bătându-mă pe spate şi se întoarce la căldura din birou.

După o jumătate de oră, încheieturile se dezmorţesc şi, după alt timp de moţăit pe scaunul de pe hol, făcând eforturi să nu adorm, poate trecuse o oră, văd prin geamul ce da spre curte cum iese din hală maşina mea nemţească. Am sentimentul reîntâlnirii cu femeia adulteră, dar bucuria este mai puternică decât resentimentul trădării. Eu mă trezisem din morţi, iar ea, pregătită să mă ducă mai departe.

Drumul este o bănuială fără repere până aproape de Tecuci, dar la Bârlad, nimic nu mai amintea de viforniţa prin care trecusem, bordul maşinii arată două grade peste zero. Trec din iarnă într-o toamnă pâcloasă, cu nori care se scămoşează deasupra oraşului. Trag în parcarea unui restaurant să beau o cafea. Pleoapele depun mărturie despre oboseală şi despre gerul prin care trecusem. Pare că maşina este ghidată de dorinţa mea de a găsi un hotel unde să dorm câteva ore, dar ştiu că în gara de la Chişinău mă aşteaptă cinci vagoane de cuie. Şi poate că Oleg este acolo. Poate camioanele erau şi ele aproape. Mă mulţumesc cu două cafele, una după alta, şi mă ridic de la masă. Lângă maşină, aştepta un tip care mă întreabă dacă nu vreau o femeie pentru zece dolari. Nici pentru cinci? insistă omul. Nu vezi ce vreme e afară? îi arăt cerul de deasupra şi îmi aprind o ţigară. Duce două degete la gură, că şi el doreşte o ţigară. Îi dau ţigara şi-l întreb dacă mai trăieşte fabrica de rulmenţi de-aici, din Bârlad. Ridică din umeri.

Drumul este uscat până la Huşi şi până în vama Albiţa, de unde dau un telefon lui Oleg. Un angajat îmi spune că este plecat la gară. Întreb un vameş dacă pe-acolo a nins. Îmi face semn că nu. Mitea e în tură? Îmi face alt semn spre biroul şefului de tură, căruia îi deschid uşa să-i las sticla de whisky şi cartuşul de ţigări. Mitea este tot numai un zâmbet. Abia acum văd ce cap mare are. Ia cadoul şi face o plecăciune, apoi mă întreabă dacă nu pot să-i împrumut douăzeci de dolari, că este naş de cununie. Îi dau cincizeci şi-i spun că vor veni şase, şapte camioane să încarce cuie de la Chişinău, să nu le ţină în vamă, să le dea drumul rapid. Domn Troian, n-ai nicio grijă, aici voi fi două zile şi două nopţi, ca să fiu liber sâmbătă şi duminică. Şi când să-ţi înapoiez banii? Peste vreo zece, douăzeci de ani, îi zâmbesc şi-l bat uşor cu palma pe obrazul pufos. Pe la Preşedinte mai treci? mă întreabă, parcă amintindu-şi de ziua când ne-am cunoscut şi se făcea că nu înţelege româneşte. Poate data viitoare. Mă însoţeşte afară, unde vântul mâna praful şi hârtiile împrăştiate pe cenuşiul peronului. Mitea se zgribuleşte: Îi frig! Încuviinţez din cap. La Chişinău o fi nins? De dimineaţă, când am plecat, nu ninsese. Hai, s-auzim de bine! îi urez. Doamne-ajută, domn Troian!

Într-o oră, străbat cei nouăzeci de kilometri şi ajung în gară. Temperatura oscilează între zero şi un grad. Pe Oleg Prutean îl găsesc pe peron, sporovăind cu funcţionarul de la descărcări. Scot din geantă documentele care certificau viramentul bancar spre producătorul de cuie din Harkov, de fapt diferenţa de bani, că un sfert din valoare plătisem în avans. Apoi funcţionarul ne conduce la o linie staţionară, unde erau trase cele cinci vagoane, ultima linie, cu un peron larg pentru manevrele maşinilor în care se transbordau mărfurile. Dă-i bani de-o vodcă, zice Oleg, că n-am în buzunar nicio copeică, cu ultimii bani am plătit transportul de la Harkov la Chişinău. Frigul începe să urce iar prin tălpile subţiri ale pantofilor. Hai la restaurantul gării să mâncăm nişte pârjoale şi să bem ceva, mă aud vorbind, până vin camioanele mai avem de aşteptat. Sau poate că ar fi bine să merg la hotel mai întâi? N-ai timp, îmi spune, camioanele au plecat de la Râmnic la şase de dimineaţă. Oleg se uită la ceas. Ar cam trebui să ajungă. Cât e ceasul? Trecut de patru, spune şi ridică patru degete. Cu ce descărcăm? încerc să mă dumiresc cum vom proceda mai departe. Am găsit o macara mai mică, hamali luăm de la restaurantul gării, un chiot să dau. Dar să mă laşi să le fac eu plata, că tu eşti mână spartă. Panimaeş? Înţelegeam, cum să nu înţeleg, aşa că umblu la buzunarul cu ruble. Cât? Oleg face o socoteală scurtă: zece oameni ori cinci ruble, cincizeci de ruble. Grea socoteală pentru un inginer ca tine, glumesc, pentru mine ar fi făcut şaptezeci şi cinci de ruble. Şi ar fi fost una corectă.

Convoiul de şapte camioane ajunge târziu în gară şi începem să încărcăm după miezul nopţii cu o macara şi numai şase oameni. Spre dimineaţă îngheaţă sistemul hidraulic al macaralei, iar încărcătorii tot cer vodcă. Unde dracu’ să găsesc vodcă la ora asta?! Se deschide restaurantul gării după şase. Comand vodcă, trei sticle, şi ceaiuri. Oamenii mai vor trei sticle. Sunt îngheţat bocnă şi o sticlă o beau singur. Oleg mai aduce opt oameni, un ospătar aduce ceaiuri din jumate în jumate de oră. Comand sendvişuri, Oleg comandă peşte marinat, un peşte gras cu carne roşie, foarte gustos; merge bine cu vodca. Eşti albastru sau mi se pare mie? Oleg mă priveşte îngrijorat. Nu-mi iese cuvânt din gură, maxilarele sunt o poartă ferecată. Mă uit la bocancii din picioarele lui Prutean. Şoferii camioanelor dormeau la căldură în cabine, Gavrilă Bontea, şi el îmbrăcat de iarnă, nota într-un caiet numărul de cutii şi cantităţile. Nene, îmi spune el a doua zi, pe la zece, am venit pe zăpadă de la Urziceni până la Bârlad, ne-am târât ca melcii. Oleg dă un telefon la firmă, când aproape se golise al cincilea vagon. Sunt paralizat de frig. Îmi amintesc ce păţise maşina şi merg să-i dau o cheie. Să dea Dumnezeu ca benzina băgată la Focşani să nu aibă apă. Maşina porneşte şi mă las ademenit de spătarul scaunului. Oleg ţipă de undeva, chemându-mă să semnez nu ştiu ce document şi să pun ştampila. Vede că ceva se întâmplă cu mine, că mă întreabă dacă sunt bine. Haraşo, îi spun. Haraşo pe dracu’. Atunci de ce mă întrebi? încerc să mă revolt, abia găsind cuvintele. Îi dau ştampila lui Gavrilă Bontea. De la biroul lui Oleg Prutean veniseră un băiat, care să conducă şirul de camioane la vama din Chişinău, şi o domnişoară sau doamnă, cu o Samara, ca să-l recupereze pe Oleg. Îmi cere bani ca să facă plăţile; îi arăt geanta diplomat şi înţelege că nu mai am reacţii.

Când camioanele părăsesc gara, Oleg trece la volanul BMW-ului şi face semn fetei să ne urmeze. La hotel? întreabă. Dau din cap. Să trecem pe la o farmacie? mai întreabă. Nu, am eu un tratament, îi spun, fără să fiu sigur că se aude ce spun. Care? Asta înseamnă că a auzit ce spun. Un duş rece, apoi frecţionat cu un prosop până la sânge. Hm, dă din cap, numai dacă vrei să mori. Cred că lozeşti... Auzi, mai zic, neputându-mă orienta în peisajul străzilor, vreau să ajung în Siberia. Acum chiar că lozeşti... Mă priveşte atent. Dar ca să ajungi acolo, trebuie să te împrieteneşti cu frigul. Păi nu vezi că asta fac? încerc să glumesc.

Recunosc parcarea hotelului şi fac un efort să mă adun. La recepţie, salut şi las paşaportul pe tejghea. Dincolo, o blonduţă, recepţionera, îmi face cu ochiul. Asta înseamnă că ne cunoaştem. Mă străduiesc să-i zâmbesc. Oleg mă împinge uşor spre lift, urmat de fata cu Samara. Vreau să-l întreb de ce mă împinge, dar nu mai sunt în stare. Din lift încep să am vedenii. Se deschide o uşă şi intrăm într-un apartament. Fata se aşază pe un fotoliu din sufrageria apartamentului, mie îmi bâţâie picioarele. Merg în dormitor, mă dezbrac şi intru în baie, apoi mă strecor sub duş şi dau drumul la apa rece. Era remediul la care apelasem de multe ori şi îmi rezolvase problema răcelilor şi frisoanelor. De astă dată, un bloc de gheaţă se strânge în jurul meu. Şi se tot strânge. Mă prăbuşesc într-un gol, Oleg îmi opreşte căderea, el ar fi după voce. Simt ceva moale sub mine, poate patul, apoi vocea lui Oleg care ţipă la Oxana. Cineva îmi freacă pielea cu un prosop. Mă dor dinţii de-atâta clănţănit şi nu simt decât blocul de gheaţă care mă strânge. Poate visez, sau poate am murit. Altcineva spune cuiva să se dezbrace; mă învăluie ceva moale, dar blocul de gheaţă continuă să mă strângă. Mijesc ochii, îngrijorat de gândul morţii, şi văd un corp în carne şi oase, ţâţele unei femei, apoi restul, o pată întunecată la încheietura picioarelor, toate se strecoară lângă mine, apoi peste mine, îmbrăcându-mă. Frecţionează-i sula şi ouăle, trebuie să te învăţ eu? mai aud dintr-o depărtare greu de aproximat. O mână caldă şi febrilă mi se strecoară între picioare şi mă mângâie, mă palpează, apoi alunecă în sus şi-n jos pe o prelungire moale ce pare să fie a mea, moale, inutilă şi insensibilă. Corpul gol al femeii se freacă de mine. Nu i se întăreşte? aud iar vocea, tot mai departe, apoi nu mai aud nimic Un vânt rece mă împinge pe un povârniş şi mă rostogoleşte spre un afund de vale. Întuneric. Timpul se opreşte, nimic nu mai mişcă, nimic nu se mai aude.

Cineva strigă de sus să mă trezesc că a venit noaptea. Este cald, a scăpat, aud ca din vis. Miros înţepător de muştar, mâini imobilizate. Mă zbat să mă eliberez şi deschid ochii. Încet, că rupi cearceafurile, aud vocea lui Oleg. Din partea cealaltă a patului îmi zâmbeşte Zoica, recepţionera, care trăise la Igarka, în Siberia, pe valea Eniseiului. Zoica îmi pune mâna pe frunte şi-i spune lui Oleg ceva în ruseşte. Ce zice? îl întreb. Că eşti taman bun de regulat. Cine m-a legat? Nimini nu ti ligat, vorbeşte Zoica într-o română aproximativă. Oleg îmi face cunoscut tratamentul la care m-a supus: ungere cu muştar şi împachetare în două cearceafuri, cu alt strat de muştar între ele. Io tretament de la Sibir. Să nu degiri... Şi încă nu tirmenat. Îi vide tu, mai spune femeia şi începe să râdă. Zoica trecuse de treizeci de ani şi venise în Moldova cu patru ani în urmă, căsătorită cu un rus din partea locului, dar divorţase de cum a ajuns la Chişinău. Despachetaţi-mă, dracu’! Mă despachetează prin derulare, încet, de parcă aş fi ceva fragil, până rămân ca-n prima zi a venirii pe lume. Privesc corpul galben, parcă atunci scos din hazna. Urechile îmi ţiuie şi o slăbiciune nefirească se împrăştie în corp. Dacă ţi s-ar fi sculat, când te-a încălecat Oxana, ai fi fost şi regulat, şi sănătos, zice Oleg. Ruşii cred că ăsta este semnul revenirii la viaţă. Crezi că poţi face singur duş? Încerc, devin ceva mai curajos şi o iau spre baie, în timp ce ei strâng cearceafurile, pătura de pe pat, faţa de pernă, apoi pun lenjerie curată.

Picioarele tot calcă pe lângă drum şi fulgurante ameţeli mă însoţesc. Las apa caldă să curgă până se duce muştarul, mai greu îmi este cu manipularea săpunului pe care mâinile îl tot scapă. Ameţelile revin de fiecare dată când mă aplec după el. Parcă ghicindu-mi impasul, Zoica se strecoară sub duş, dezbrăcată, şi mă freacă tare cu un prosop micuţ, îmbibat cu săpun. Mâinile îi sunt puternice şi hotărâte să-mi scoată sângele prin piele. Apoi mâna i se strecoară în zona mea inghinală. Bolboroseşte ceva în rusă, cred că se referă la neputinţa mea. Acum, duş reci. Şi cald, şi reci, continuă să vorbească şi să manevreze robinetele duşului. Mă şterge cu grijă cu un prosop uscat şi tot cu grijă mă împinge spre pat, apoi se culcuşeşte lângă mine, cu palma coborând pe abdomen în jos. Trebi căldură ici, că d-ici pleacă totul. Mă las în voia ei, ce să fac? Unde e Oleg? o întreb în timp ce ea mă înveleşte cu o pătură. Înţeleg că se întoarce într-o jumătate de oră, s-a dus după mâncare. În ultima parte, tretament, îmi spune. Frigul începea din nou să se cuibărească în mine, în ciuda mâinii care umblă peste tot. Mă încalecă fără grabă, îi simt căldura trupului şi răsuflarea-i caldă îmi înfăşoară gâtul. Vorbeşte încet în ruseşte, parcă descântă, apoi buzele ei lasă o dâră fierbinte pe gât, pe piept, pe abdomen, până... Un cerc fierbinte şi moale îmi cuprinde prelungirea inutilă şi insensibilă. Pe nesimţite, mă trezesc la viaţă şi devin orgolios. Oooh, o aud pe Zoica. Îşi înalţă bustul peste bazinul meu, mai departe este treaba mâinii şi a trupului ei. Onomatopeele sunt aceleaşi în toate limbile. Sângele îmi circulă cu viteză şi împrumut onomatopeele rusoaicei. Când deschid ochii, mă privea victorioasă de deasupra. Bun remedi? Haraşo? Ce să-i zic? Mă năpădeşte un val de căldură hrănitoare. Haraşo, îi zic. Zoica mă descalecă şi pleacă spre baie în timp ce Oleg, care parcă trăsese cu urechea de dincolo de uşa ce se deschidea spre sufragerie, intră şi-mi spune că am mâncare pe masa din sufragerie. Trag pătura peste mine şi trupul uşurat de poveri şi de ger se afundă într-un abis molatic.