Drumul fusese deszăpezit, la fel intrarea în hala gaterelor şi aleile din depozitul de buşteni. În hala gaterelor temperatura era de cinci grade, afară, de minus cincisprezece. A urcat cu cinci grade de vineri până azi, mă informează Neculai. Şi-mi mai spune că drumul până la cabană a fost deszăpezit, iar în cabană este cald şi a dereticat Maşa Pirogovna o jumătate de zi. Şi primarul Pirogov? Primarul Pirogov, în fiecare duminică, pleacă ultimul din biserică, apoi mai stă vreo oră cu sătenii la taifas. Ce-o să faci când o să afle cum deretici tu prin cabană cu Maşa lui? Domn’ Traian, să te întreb şi eu pe dumneata ceva: când îţi ia cineva pe dracu’ de pe cap, ce faci, te bucuri sau te superi? Unde mai pui că are şi alte avantaje... Uite, ieri, i-am curăţat soba, că avea hornul încărcat de funingine şi nu mai trăgea, rămăsese domn’ primar fără căldură în plină iarnă.

Miercuri a venit Oleg, iar de joi seara a început să ningă. La început, rar. Cerul sticlos de la amiază se acoperi treptat de nori albi şi cenuşii, care se învălătuciră şi se amestecară spre seară. Oamenii locului priveau cerul şi dădeau din capete. Asta o să fie grozăvie mare, murmurau de la unul la altul. Iuri şi Varvara se apropiară de mine, când tocmai mă pregăteam să intru în hala gaterelor. Varvara îmi spuse că trebuie să bag la adăpost utilajele, că zăpada va acoperi totul şi câteva zile nimeni nu va mai putea ieşi din casă. Să dau drumul oamenilor ca să cumpere cele necesare pentru a supravieţui o săptămână, cât vor rămâne închişi în case, iar eu şi Oleg să plecăm spre Tomsk, sau să luăm strictul necesar de la cabană şi să rămânem în sat.

Nu am crezut întru totul cele spuse de Varvara, dar a fost cum a spus. Am urcat cu Kirovul la cabană, unde am rămas numai cât să golim apa din centrală şi din calorifere, vreo oră. Eram cu Oleg şi cu Neculai, care se dovedea priceput la toate. În ăst timp, din văzduhul întunecat se năpustiră nămeţii de zăpadă. Dintr-odată. Nu ningea, cădea zăpadă. N-am mai găsit drumul, ci am tăiat poiana de-a curmezişul. Jos, oamenii băgaseră utilajele în hală şi goliseră, la rândul lor, apa din centrală şi din calorifere. O preţioasă mână de ajutor a dat însuşi primarul Pirogov, venit în grabă. Pe la şapte seara, zăpada se aşezase de un metru şi tot cădea în straturi groase. Cum nu mai era chip să coborâm spre Tomsk, rămânem în sat, eu şi Oleg la Varvara, Neculai, la Boris Pirogov. Chiar Boris Pirogov l-a rugat să rămână la el, pentru că – zicea primarul – este singurul în stare să deschidă drum din casă, după ce se vor opri ninsorile. Şi toţi au luat în case lopeţi obişnuite, din metal, sau lopeţi mari din lemn.

Izba din bile de mesteacăn, tencuită prin interior, are două camere şi o cămară pentru alimente; în faţă este prispa din scânduri de răşinoase, podită cu trunchiuri de mesteacăn, spintecate în două. Una din camere era şi bucătărie, iar soba încălzea ambele camere. Lui Iuri şi Varvarei le murise un copil la unsprezece ani, dar nu pierduseră speranţa că Dumnezeu le va trimite altul, chiar dacă trecuseră de patruzeci de ani. Pe un perete al bucătăriei, Iuri stivuise lemne ca să avem căldură până vom ieşi din casă. Privim pe geam cum zăpada se tot înalţă. În izbă, mirosul de mahoarcă se impregnase în pereţi, în pături, în haine. Iuri vrea să-şi aprindă o ţigară, Varvara îi dă peste ea şi-i spune că la noapte aerul se va împuţina. Ne pune ceva să mâncăm, apoi ne arată camera de alături, ei vor dormi în bucătărie. În tavanul bucătăriei este un chepeng spre care duce o scară de lemn. O întreb din ochi pe Varvara care este rostul acelei scări. Uvideş, îmi spune, adică voi vedea, poate mâine. Lângă soba cu plită de fontă este un dulap fără uşi, unde stau îngrămădite tigăi şi cratiţe din fontă şi tablă emailată, verzi şi roşii, vase din lut, linguri şi furculiţe, poate din aluminiu, trei cuţite, un topor şi un lighean roşu, decolorat în interior. La geamuri atârnă perdele înguste, afumate de tutunul lui Iuri.

Varvara aruncă pe pat două pături şi închide uşa. Patul este mai larg decât cel din bucătărie, dar nu confortabil pentru două persoane. Tragem păturile peste noi şi încercăm să dormim, eu la margine, Oleg la perete. Arcurile patului sunt agresive, iar de afară se aude zăpada cum cade. Sau doar mi se pare, imaginându-mi straturile de zăpadă ce se prăbuşesc din cer.

*

Pe la ora nouă, când încă nu apăruse în geam lumina zilei, Varvara trage păturile de pe noi. Era întuneric, în geam abia se însăila ceva tulbure. Hai să vă beţi ceaiul, apoi să urcaţi pe casă şi să faceţi tunel. Ce zice? îl întreb pe basarabean, crezând că n-am auzit bine ce-a zis Varvara. Pe dracu, geme Oleg. Sare din pat şi se duce spre geam. Dincolo, zid de zăpadă. Din pod se aud zgomote. Gura spre pod este deschisă. Luăm doar pufoaicele şi lopeţile de lemn oferite de Varvara şi urcăm scara, fără să mai bem ceaiul. Iuri se străduia, la lumina unui opaiţ, să deschidă chepengul din acoperiş, făcut special pentru asemenea vremuri. Lovea cu podul palmei în chepeng, apoi împingea cu umărul. Ne spune că vom face cu rândul ce face şi el. Uşor, nu dintr-odată, că se rupe şi vine zăpada peste noi. Ne arată nişte tălpici aruncaţi într-un colţ al podului şi ne spune să-i luăm când vom urca pe casă. De ce nu încercăm să deschidem uşa şi să facem tunel? propune Oleg un plan de ieşire din casă. Şi unde duci zăpada? râde Iuri cu toată gura. Este foarte frig, se lipesc nările şi aerul îmi îngheaţă în mustaţă. Într-o oră, abia ridicaserăm de un lat de palmă capătul de jos al chepengului, iar pe la ora prânzului, cât să se strecoare un om, târându-se pe burtă. Cu o lopată, Iuri îşi face loc prin zăpadă, împingând în faţă tălpicii, şi, în sfârşit, vedem lumina zilei. Luăm lopeţile de lemn, cum sunt cârpătoarele de scos pâinea din cuptor, şi ieşim pe rând, ca nişte târâtoare ale zăpezii. Când ajungem deasupra casei, observăm că satul dispăruse, nu mai exista. Doar alţii, asemenea nouă, se iveau pe întinsul ondulat al zăpezii. Punem tălpicii şi facem primii paşi. Curtea casei lui Iuri dispăruse, zăpada trecuse de streaşină, unindu-se cu cea de pe acoperiş. Nu mai ştiu încotro ar putea fi depozitul de buşteni şi hala gaterelor, sau încotro ar fi primăria şi bisericuţa. Păşesc temător pe tălpicii cu ochiuri dese şi chenar oval. Zăpada ştersese contururi, acoperise tot. Şi ce facem în situaţia asta? se întreabă Oleg. Aşteptăm, şopteşte Iuri, parcă nu mai puţin temător decât Oleg. Cât? Cât o vrea Dumnezeu. Până se topeşte sau până când vin utilajele de la Tomsk... Şi cu mâncarea? întreabă iar Oleg. O drămuim... Cele două magazine din sat se goliseră de aseară, când toţi dăduseră buzna, lăsând rafturile şi galantarele goale. Alimente mai erau doar în vagonul de la gatere, pâine, conserve, salam, brânză, peşte marinat şi afumat, o jumătate de porc şi vreo zece pui. Acum toate sunt îngheţate. Încotro este primăria şi încotro hala gaterelor? întreb. Iuri împunge aerul spre dreapta. De la gatere şi până la primărie n-ar fi mult, cam două sute de metri, iar acolo ar trebui să fie tractorul cu lamă. Dar acel tractor nu este de ajuns, gândesc, dacă nu este ajutat de Kirovul cu şenile. Doar n-o să stăm aici până se topeşte zăpada, izbucneşte Oleg. N-o să stăm, sunt şi eu de acord, dar trebuie să-i aducem pe toţi ca să eliberăm drumul spre hală şi să scoatem Kirovul. În minte îmi apar imagini cu deszăpezirea din Zapadnaia Dvina, numai că Mîşlaevski avea la dispoziţie un Belaz cu care să ducă zăpada, un buldozer cu lamă şi cupă şi vreo sută de oameni cu lopeţi. Coborâm panta lină, până unde zăpada se întinde dreaptă, de-a lungul caselor ca nişte movile albe. Este un ger năprasnic, nu poţi să strâmbi nasul, nu te poţi scărpina în urechi, că se rup în bucăţi. Iuri zice că aşa zăpadă n-a mai fost prin părţile locului de cinci ani. Prin ţinutul Amurului, prin Iakuţia sau Kolîma, da, dar pe aici, rar. Acolo, iernile sunt toate la fel de aspre... Să aduni toţi bărbaţii satului, îl îndemn. Unde? La primărie. În frunte cu frate-tău, primarul. Iuri privi la stânga şi la dreapta, părând că nu mai ştie unde este primăria, apoi începu să fluiere şi să agite mâinile. Ne făcu, apoi, semn s-o luăm după el. Zăpada scârţâia sub tălpici, era tare, o gheaţă zgrunţuroasă. Vântul spulbera stratul fin de deasupra, ridicând nori albi care biciuiau obrajii. Nu se va topi curând, murmură Iuri.

*

Norocul ne-a fost tocmai acel ger năprasnic care a îngheţat zăpada de s-o tai în bucăţi. Am tăiat-o cu topoarele şi am ridicat-o ca atunci când sapi tranşee. Când am ajuns la gatere, am luat drujbele şi le-am pus la treabă. În două zile, uneam primăria cu sala gaterelor. Toţi bărbaţii satului au ieşit din case prin chepengurile din acoperişuri. Din a treia zi, Kirovul şi tractorul cu lamă au început lupta cu zăpada. Tot în a treia zi, Varvara şi-a strâns fetele şi a făcut focul în bucătăria de lângă hală, a decongelat proviziile din vagonul-magazie şi a gătit pentru tot satul. Din jumătatea de porc şi din cei zece pui a făcut două tuciuri mari de tocană cu mult sos. Cu pâinea a fost mai greu, că nu mai erau în vagon decât cincizeci de pâini îngheţate. Conservele, salamul şi brânza le-a împărţit familiilor cu copii. Nici acasă oamenii nu mai aveau decât ciupercă uscată, adunată în timpul verii, şi nişte oase afumate de porc, rămase de la Crăciun. Dar nu toţi au avut un porc de Crăciun. Sărăcie şi vreme câinească. Cei care aveau păsări şi animale făcuseră tuneluri şi le băgaseră în case, ce putuseră salva. Pe cele găsite îngheţate le-au gătit pentru copii şi pentru bătrâni. Nimeni nu putea să spună câte zile vom înfrunta foamea, iar la depozitul colhozului şi la grajdul vitelor nu se putea ajunge cu una, cu două, până acolo este distanţă mare, mai bine de doi kilometri; o săptămână de muncă să răzbaţi până acolo. Într-adevăr, acolo sunt rezerve de hrişcă, de secară, de cartofi, sfeclă, iar în grajduri ar fi cam o sută de vaci. Un colhoz ridicol de mic raportat la măreţia fostei Uniuni Sovietice, sau a Rusiei de acum; o sută de vaci şi o sută cincizeci de hectare de teren arabil, restul, pădure.

Gerul a ţinut o săptămână, timp în care tractoarele au împins zăpada, oamenii au tăiat-o în cuburi şi au ridicat-o dincolo de laturile înălţate ale drumului. Purtam una din căciulile lui Iuri, căciulă cu urechi, iar Oleg îşi legase fularul peste cap şi-l înnodase sub bărbie. Cerul a rămas sticlos toată săptămâna. În tot acel timp am intrat în casă şi am ieşit din casă prin chepengul din acoperiş. În a opta zi, a apărut soarele şi temperatura a crescut. Din acea zi, când am ajuns la capătul satului, spre drumul ce duce la Tomsk, zăpada a început să se taseze. Oamenii erau sleiţi de muncă şi de foame. Stăm cu urechile ciulite să auzim zgomot de motoare venind din josul drumului. Bănuiam că Vanea ori Albert vor înţelege că suntem izolaţi şi ne vor veni în ajutor. Bănuiam doar, pentru că nu mai aveam legătură telefonică încă din noaptea acelei ninsori de pomină. Spre seară, Boris Pirogov, îmbrăcat cu vestitul lui cojoc de oaie şi cu cămaşa descheiată până la piept, pune o mână la ureche şi spune că parcă se aude ceva. Facem palmele pâlnie şi ascultăm. Parcă se aude ceva, zice şi Neculai.

Abia spre scăpătatul soarelui desluşim zgomotul de motoare. Întâlnirea cu cei din Tomsk avu intensitatea unei biruinţe. Un tanc cu lamă, un tractor cu şenile, o wolă, un Belaz venind în marşarier, iar în spate de tot, un camion închis, cu alimente. Tancul cu lamă, pentru degajarea terenurilor ocupate de vehicule avariate, a lărgit drumul până lângă gardurile caselor. Oleg dirijă camionul închis spre hala gaterelor. Din tanc coborâră Ivan Karmazinov şi un tanchist, apoi urcară în camion să ajute la descărcarea proviziilor. Unde le depozitezi? mă întreabă Vanea. Nu le depozitez, le împart. Dacă nu vă încolonaţi câte doi, nu primiţi nimic, le strigă celor adunaţi în spatele camionului. Câte guri sunt? Îi spun că vreo cinci sute. Atunci, ia el iniţiativa, dăm jos ce avem în camion, facem porţii şi abia apoi le împărţim. Iuri îmi şopteşte la ureche: Votcă nu e? Du-te de ţine mulţimea în frâu şi oblig-o să se încoloneze, îi zic. Boris Pirogov, de care acum aveam mare nevoie, se pierduse în mulţime. Cu Oleg, cu Neculai, cu tanchistul şi alţii veniţi de la Tomsk dăm jos proviziile – pâine, conserve, salam, unt, peşte afumat, slănină – şi le facem porţii. Îl strig pe Iuri şi-l trimit după frate-său. Abia după vreo zece minute îl aduce. Câte familii ai în sat? Dvesti deviat simei... Două sute nouă pachete, prin urmare. Şi cu căsuţa preotului cum rămâne? nu se poate abţine. O terminăm la primăvară? Stai întâi să treacă iarna, Boris Pirogov. Acum, chiar l-aş lua la palme.

Deasupra Siberiei se ridicase o lună albă, mare, aducătoare de ger. Gerul, care se îmblânzise în timpul zilei, se întoarce îndârjit. Oamenii aşteaptă încolonaţi şi răbdători de două ceasuri. Împărţim cele două sute nouă porţii la lumina becului din faţa halei. Porţiile le făcuse Vanea Karmazinov ca la armată. Da’ votcă nu e? îmi susură, încă o dată, Iuri în ureche. Vine rândul Varvarei, care-i spune lui Vanea că mai are doi găzduiţi, şi arată spre mine şi spre Oleg. Lor le dau mai pe urmă, îi comunică Vanea punctul lui de vedere.

Pe la unsprezece din noapte mai eram în faţa halei eu, Oleg, Vanea, şoferul de pe camion şi Iuri. Dar cum e cu votca? nu se lasă Iuri. Votcă n-ai adus? îl întreb şi eu pe Vanea. Ba am o cutie, zice şi-i face semn şoferului s-o dea jos din camion. Luăm fiecare câte o sticlă şi nu ne oprim decât la jumătate. Lui Iuri îi curg lacrimi de fericire. Vanea mai scoate două pachete de ţigări şi mi le înmânează. Picioarele sunt îngheţate bocnă, dar mai rămânem locului cât a fuma o ţigară şi a goli sticlele. Îi cer lui Ivan Karmazinov să meargă a doua zi la depozitul lui Kovrijnîi şi să încarce trei carcase de porc şi o sută de pui congelaţi. Şi votcă, suspină Iuri. Şi votcă, întăresc rugămintea lui Iuri. Pentru porci, voi merge la abator, Kovrijnîi nu are acum în depozit. Şi câte pâini? Cinci sute, chiar şase sute, cât să aibă fiecare o pâine. Te va costa ceva... Vanea vine să mă îmbrăţişeze. Oleg tace. Iuri se strecoară lângă cutia cu votcă şi extrage o sticlă pe care o vâră în buzunar. Luna rece şi perfect rotundă albea noaptea siberiană. Zăpada devenise o întindere argintie şi strălucitoare. Înainte să plecăm, Oleg mă întreabă: Cât timp ai de gând să hrăneşti satul? Tac şi o iau după Iuri.

*

În a unsprezecea zi de la marea ninsoare, adică pe paisprezece sau pe cincisprezece februarie, am reluat munca la gatere şi am ajuns la cabană. Gerul se îmblânzise şi zăpada se înmuiase, tractorul cu lamă şi Kirovul au trecut repede prin ea. Eram cu Neculai, cu Teleatnicov, inginerul silvic care sosise de la Tomsk cu două zile în urmă, şi cu doi muncitori. Trebuia să eliberăm cabana din strânsoarea nămeţilor, să umplem boilerul centralei, conductele şi caloriferele, apoi să facem focul. Pompa submersibilă din puţ n-avea cum să îngheţe, este de părere Neculai. Animalele pădurii, în schimb, au murit mai mult de jumătate, nu puteau rezista frigului şi foametei, reflectează Teleatnicov la un adevăr de care nu se îndoia. Poate şi cerbul... Moartea vietăţilor pădurii îmi readuce în memorie ziua de ieri când, la o directivă dată de primar, oamenii din Ohrivo au trebuit să facă drum până la depozitul colhozului şi până la grajdul care adăpostea cele o sută de vaci. Doar optsprezece am mai găsit în viaţă, dar atât de slăbite, că n-au putut să se ridice în picioare. Toate, şi cele moarte şi cele vii, erau pielea şi osul. Părerile au fost împărţite când s-a vorbit despre ce vor face cu cele îngheţate, unii au fost de părere că măruntaiele şi puţina carne ce mai învelea oasele se pot consuma, că sunt congelate, vacile nu au fost bolnave; alţii, din contră, că o carne moartă este o carne moartă şi nu se mănâncă. Şi, atunci, ce-o să mâncaţi? s-a mâniat, pentru prima oară de când îl ştiu ei, Boris Pirogov. La blocada Moscovei s-a mâncat şi carne de om, s-a înfuriat el de-a binelea, aşa mi-a spus un unchi care a ajuns acasă fără picioare. Poate vi-l mai amintiţi pe Piotr Sergheici... Şi a rămas ca primarul. Le-au tăiat cu drujbele, le-au pus în saci şi, de ieri, tot cară la carne de vacă. Asta nu mă va scuti de alte cheltuieli, că nu poţi ieşi în primăvară doar hrănindu-te cu carne de vacă moartă. Surpriza şi mai neplăcută a fost că în depozitul de cereale n-au mai găsit nici hrişca depozitată în toamnă, nici secara, nici cartofii, ci numai o grămadă de sfeclă furajeră. După momentul de stupoare, au tras concluzia că şeful colhozului, care nu apăruse nici până azi, a furat şi a vândut totul pe piaţa neagră.

În timp ce Neculai şi cu mine trebăluiam la centrală şi la calorifere, Teleatnicov cu cei doi muncitori au degajat zăpada de pe căpiţa de iarbă cosită în vară de Neculai, apoi au făcut drum prin zăpadă până la jumătatea fostei păduri de zadă. Şi tot acolo au transportat cu tractorul cu lamă iarba din căpiţă, ca s-o găsească animalele care supravieţuiseră. Îi zic lui Neculai că din acea seară ne putem muta la cabană, el mă anunţă că mai are ceva treabă pe la primar. În două zile voi veni şi eu, când o voi aduce şi pe Maşa să deretice. Dar abia a dereticat până veni ninsoarea. Două munci nu strică, domn’ Traian, las-o să lucre, că de-aia primeşte bani. Ţi-a căşunat rău pe piersica Maşei. Tare mă tem că i-am făcut un copil... Nici primarul n-are copii? Păi, când să-i facă, domn’ Traian? Când să-i facă? Aici, de vină sunt bărbaţii, nu femeile... Dacă mai aduc doi băieţi din Popeasca, ducem satul la o mie de suflete până la sfârşitul anului.