„Sunt iarbă.

Mai mult nu pot fi”

Anul 2009 debutează nu numai cu o criză financiară, ci şi cu o mare pierdere a literaturii româneşti. La 18 ianuarie 2009 (ora 1 şi 30 minute) ne-a părăsit Grigore Vieru.

Născut la 14 februarie 1935, într-o familie de ţărani, în satul Pererita de pe malul Prutului, vis-á-vis de Miorcanii lui Ion Pilat, într-o familie de plugari, cunoaşte suferinţa din fragedă pruncie. La numai şase luni îi moare tatăl biologic, Pavel, iar cel vitreg, pe frontul celui de-al doilea război mondial, astfel încât mama sa, Evdochia, îl creşte singură până în 1981, când îşi dă obştescul sfârşit.

În şcoala primară din satul natal (1942-1949) era educat că peste Prut sunt spioni români, iar dacă-i prindea, era felicitat în careu. „Priveam ore întregi cu ocheanul peste Prut să prind astfel de spioni. I-am aflat mai târziu. Ei se numeau: Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, Nichita, Păunescu, Sorescu”... Ca student la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1953-1957) are ocazia de a citi, pentru prima dată, prin crăpăturile băncii, versurile eminesciene. „Era un pericol dacă te prindeau cu o carte de Eminescu”.

Debutează editorial la 22 de ani cu versuri pentru copii, Alarma, urmat peste un an cu alte versuri pentru copii, Muzicuţa, pregătindu-şi micii cititori pentru marea literatură. Scriitorul Andrei Strâmbeanu mărturisea că Grigore Vieru
i-a furat copiii: aceştia nu citeau versurile tatălui său, ci pe cele scrise de Grigore. Este ales în acelaşi an, 1958, membru al Uniunii Scriitorilor din R.S.S.Moldovenească şi se căsătoreşte cu Raisa Nacu, profesoară de limba română şi latină, care-i dăruieşte doi copii: Tudor (1960) şi Călin (1965), ambii doctori în medicină.

Publică aproape anual poezii: La fereastra cu minuni (1960); Bună ziua, fulgilor; Ce poezie ştii tu; Făt-Frumos; Curcubeul (1961); Poezii; Soarele cel mic (1963).

În revista Nistru publică, în 1964, poemul care a făcut carieră în acea vreme : Legământ. Lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva la miez de noapte/ Ori la răsărit de soare / Şterge-mi-s-ar ochii mie /Tot deasupra cărţii sale”.

Pentru volumul Ceasornicul pădurii (1965), prefaţat de I. Druţă, primeşte premiul republican pentru literatură şi artă. Altă carte prefaţată tot de I. Druţă, Numele tău (1968), cu versuri dedicate lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Brâncuşi, Labiş, Sorescu etc. este considerată de critica literară drept cea mai originală carte de poezii, dedicaţiile pentru scriitorii români fiind primele din lirica basarabeană postbelică. Este anul în care apare prima monografie dedicată lui Grigore Vieru, Mirajul copilăriei, de Mihai Cimpoi.

Continuă să publice versuri pentru copii: Duminica cuvintelor (1969), Codrule, codruţule, Abecedar (1970). „Am simţit nevoia acestui abecedar pentru copiii care acum buchisesc. Să-i învăţăm limba română de la această vârstă. Am fost atât de «lacom» încât am introdus aproape toţi scriitorii români clasici”.

În volumul Trei iezi (1970) era cuprinsă poezia Tricolorul, care a marcat începutul redeşteptării conştiinţei naţionale. Sub forma metaforei, a unui curcubeu cu trei culori, era cântat drapelul naţional. Cartea a fost retrasă din librării. Alte volume: Cântece de dragoste (1971), Versuri (1971), Soare, Soare (1972).

În 1973 cunoaşte ţara-mamă: „Am cunoscut România abia în 1973. Mergeam prin Herăstrău şi citeam inscripţiile cu litere româneşti:«Nu rupeţi florile! Nu călcaţi iarba!». Citeam cu lacrimi, ca pe nişte poeme; atât de frumoasă e limba noastră. M-a încolţit gândul să rămân în România, să cer azil politic. Dar mi-am dat seama că nu sunt realist.
M-ar fi returnat la Chişinău şi de acolo eram trimis în Siberia. Aşa era convenţia dintre cele două state, şi autorităţile româneşti erau obligate să mă extrădeze. Apoi m-a cuprins un alt gând tainic: să plec ca turist într-o ţară occidentală, să cer azil politic, să-mi schimb numele, să mă strecor în România, cu nume schimbat şi să mă aşez la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira cerul ţării mele. Şi Dumnezeu m-a ajutat să ajung nu la o stână, ci la Academia Română”.

În 1974, revine în România, la invitaţia lui Zaharia Stancu, apoi, 1977, iar în 1982 semnează scenariul de la filmul lui Ion Popescu-Gopo, Maria-Mirabela, pe muzica lui Eugen Doga. Alte titluri: Aproape şi Numărătoarea (1974), Mama (1975), Un verde ne vede (1976), Steaua de vineri (1978, cu o binecuvântare de Nichita Stănescu, prima carte apărută în Ţară, la Iaşi), Albinuţa, Fiindcă iubesc şi Să creşti mare (1980).

În 1980 se produce întâlnirea benefică cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Iartă-mă este primul cântec închinat mamei, ca fiinţă biologică, dar şi Ţării-mamă, care a dat alt curs activităţii soţilor Teodorovici în plan componistic şi interpretativ.

În 1981, apare la Albatros, în Bucureşti, antologia poetică Izvorul şi clipa, alcătuită de Mircea Radu Iocoban, cu o prefaţă de Marin Sorescu şi un desen de Sabin Bălaşa. Alte scrieri: Taina care mă apără şi Poezii (1983), Scrieri alese (1984), Lumina toamnei (1985), Poezii de sama noastră (1986), Cel care sunt (1987), Rădăcina de foc (1988, cuvânt înainte de Ioan Alexandru, prefaţă de Victor Crăciun şi ilustraţie de Sabin Bălaşa, sub îngrijirea lui Arcadie Donos).

În 1985, la împlinirea vârstei de 50 de ani, i se interzice un spectacol literar-muzical la Chişinău, dar i se conferă titlul de maestru emerit al artei. Alte distincţii şi onoruri: diploma de onoare „Andersen” a Consiliului Internaţional pentru Copii şi Tineri (1988), deputat al poporului după dezgheţul gorbaciovist (1989), laureat al Premiului „Eminescu”, membru de onoare al Academiei Române (1990), „scriitor al poporului în R. Moldova”(1992), propus de Academia Română pentru premiul Nobel pentru pace (1992), Ordinul Republicii la Chişinău (1996), premiul de poezie al Fundaţiei Scrisul Românesc (1997 şi 2000), medalia guvernamentală a României „Eminescu” (2000), cetăţean de onoare al Craiovei (2003), „Doctor Honoris Causa” al Universităţii „Ion Creangă” din Chişinău (2005) şi al Academiei de ştiinţe a R. Moldova (2007), Medalia de Aur a Organizaţiei Mondiale de la Geneva pentru Proprietatea Intelectuală (2008), premiul de stat al R. Moldova (2007), premiile Lucian Blaga şi Tudor Arghezi (2007). La 70 de ani este sărbătorit de Academia Română, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi de Primăria Craiova ( prin lansarea cărţii „Liniştea lacrimii” şi printr-un spectacol internaţional „Strigat-am către tine”, pe versurile poetului). Apoi alte monografii dedicate creaţiei sale: Întoarcerea la izvoare de Mihai Cimpoi (1985), Poet pe Golgota Basarabiei de Stelian Gruia (1995), Grigore Vieru, omul şi poetul de Fănuş Băileşteanu (1995), Duminica Mare a lui Grigore Vieru de Theodor Codreanu (2004), alte volume fiind prefaţate de Mihai Cimpoi, Eugen Simion, Victor Crăciun, Mihai Ungheanu, Adrian Dinu Rachieru etc. precum şi mai multe CD cu cântece pentru copii pe versurile sale sau versuri pentru muzica clasică (Mozart, Beethoven, Ceaikovski, Bach, Shumann, Brahms, Chopin, Enescu, Porumbescu.

În 2008 îi apare volumul 1 din ultima carte, Taina care mă apără. Opera completă, ediţie realizată de Grigore Vieru şi Daniel Corbu, itinerar biografic şi bibliografic de Daniel Corbu, prefaţată de Mihai Cimpoi şi posfaţată de Theodor Codreanu, volumul doi, Confesiuni necesare, urmând să apară postmortem.

Grigore Vieru a semnat articole de critică, artă şi literatură, a făcut cu succes gazetărie, a tradus în limba română şi a fost tradus în numeroase limbi, a scris versuri pentru muzica clasică şi a fost pus pe note de compozitori renumiţi (Eugen Doga, Ion Aldea Theodorovici, T. Chiriac, N. Botgros, N. Caragia, Iulia Ţibulski etc), în interpretarea unor solişti prestigioşi (Tudor Gheorghe, Maria Bieşu, Mirabela Dauer, Anastasia Lazariuc, I. Suruceanu, Olga Ciolacu etc.).

Fire plăpândă şi sensibilă, cu un înnăscut cult al prieteniei şi iubirii de oameni, Grigore Vieru a fost adulat şi uneori contestat, ca şi Iisus, dar întotdeauna temut şi recunoscut ca lider al redeşteptării naţionale din Basarabia şi Bucovina, creând, în acest sens o adevărată şcoală basarabeană (M. Cimpoi, N. Dabija, D. Matcovski, Valeriu Matei, I. Hadârcă, Anatol Codru, Arcadie Suceveanu, Nina Josu, I. Vatamanu, Andrei Strâmbeanu etc.) asemănătoare şcolii ardelene.

Urma să sosească din nou în Craiova, la 27-28 februarie 2009, spre a-l omagia împreună pe Marin Sorescu. Dar timpul – şi în cazul lui – n-a mai avut răbdare. Mitingul naţional de doliu, iniţiat de N. Dabija şi M. Cimpoi (ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova), dar confiscat de autorităţile statale din Chişinău, a fost prilejul de a se dovedi, reciproc, şi marea iubire pe care cititorii sau ascultătorii cântecelor pe versurile sale o au pentru marele dispărut. În ciuda intenţiei oficialităţilor din Chişinău de a selecta vorbitorii la mitingul de rămas bun (N. Dabija, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, Th. Codreanu, Viorel Dinescu n-au avut acces la microfon), cei circa 80.000 de oameni, din Basarabia sau din Ţară, care s-au perindat prin faţa sicriului scriitorului au dovedit preţuirea pe care o poate căpăta un scriitor care s-a identificat cu aspiraţiile lor. L-au omagiat în faţa corpului neînsufleţit al Poetului şi a osemintelor mamei sale aduse de la Perenita odată cu epitaful „Sunt iarbă. Mai mult nu pot fi” în acele clipe triste, acad. Mihai Cimpoi, Adrian Păunescu, Theodor Paleologul (ministrul Culturii), Andrei Strâmbeanu, Eugen Doga, primarul Perenitei.

Grigore Vieru a fost o personalitate puternică, „Un poet cu lira-n lacrimi”, cum l-a definit Eugen Simion, „poet născut din miresmele şi durerile pământului său, aşezat – după o vorbă cunoscută – în calea răutăţilor, [care] nu se ruşinează să-şi poarte tragedia şi iubirea pe faţă”.