Cărturar autentic, Dan Horia Mazilu (decan al Filologiei bucureştene şi membru corespondent al Academiei Române) este, fără îndoială, unul dintre cei mai pertinenţi cunoscători ai literaturii şi culturii medievale. După o strălucită teză de doctorat, Udrişte Năsturel (publicată în 1972), titularul cursurilor de Istoria Literaturii Române Vechi, Modele mentale şi culturale, de Istoria mentalităţilor, Dan Horia Mazilu este autorul unor lucrări despre care orice cercetător al epocii medievale nu mai poate face abstracţie : Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea (1976), Cronicarii munteni. Câteva modele de retorică a povestirii (1978), Literatura română în epoca Renaşterii (1984), Proza oratorică în literatura română veche, partea I-II (1986-1987), Recitind literatura română veche, partea I-III (1994, 1998, 2001).

Cu o documentare aproape exhaustivă, cu acribia ştiinţifică specifică cercetătorului de vocaţie, Dan Horia Mazilu reciteşte, examinează şi reconsideră, în viziune modernă, o vastă epocă literară, cu un ţel bine definit, cu metodologie şi instrumente de lucru adecvate, în care reflecţia, interpretarea şi compararea textelor constituie un principiu de bază. Definind literatura medievală în termenii epocii, cu genurile literare de atunci (istoriografie, proză oratorică, literatura juridică), autorul desluşeşte duhul care i-a animat pe cărturarii medievali, atenţi şi deschişi sincronismului, constată că retorica, guvernând orice tip de discurs, are valenţe artistice (expresivitate involuntară, după expresia lui Eugen Negrici), că, pentru cultura română, cultura slavă sud-dunăreană a fost un mediator, o filieră, că Apusul a crescut pe sol latin, iar Răsăritul pe cel grecesc, Bizanţul fiind antichitatea noastră, că barocul este „o stare de sensibilitate cu reflexe în multe soiuri de discurs artistic”.

Echivalând Turcocraţia cu Levantul, care a îngăduit ortodoxia şi libera circulaţie a ideilor şi autorilor, Dan Horia Mazilu ajunge la concluzia justă că „există o singură cultură creştină. Deosebirile de dogmă nu au putut crea decât «variaţii teritoriale». Ele însă se adună sub un semn unic” (interviu acordat lui Nicolae Iliescu, în Academica, ianuarie 2002, p. 21).

După aceste studii docte, autorul schimbă registrul şi în sincronie cu lucrările europene, Dan Horia Mazilu îşi surprinde cititorii şi specialiştii cu studii de istoria mentalităţilor: Noi despre ceilalţi. Fals tratat de imagologie (1999), O istorie a blestemului (2001) şi Voievodul dincolo de sala tronului. Scene din viaţa privată (2003).

Ultima lucrare tipărită, Voievodul dincolo de sala tronului, apărută în tânăra şi prestigioasa editură ieşană Polirom (ca şi precedentele două) priveşte viaţa privată, distincţie greu de operat între viaţa privată şi cea publică a domnitorilor deveniţi, prin înseşi atributele lor, persoane publice, adică modul în care stăteau la masă sau iubeau, îşi guvernau viaţa interioară sau îşi profesau convingerile religioase. Deşi autorul afirmă, cu modestie, că această carte este doar o „culegere de scene din viaţa privată”, trebuie să afirmăm cu deplin temei, că lucrarea de faţă este singulară în cultura română până acum (deşi unele intuiţii le-au făcut anterior A. D. Xenopol şi N. Iorga), la baza ei stau textele literare medievale, documentele istorice, iar pentru o dreaptă imagologie, sunt aduse în discuţie observaţiile, adesea obiective, ale călătorilor străini prin ţările româneşti.

Viaţa privată a voievodului este tratată bipolar, de pe o parte, aspectul exterior :palatul, casa, locuinţa, locuire (cum se exprimă noician autorul), grădiniţe, îmbrăcămintea, iar pe de altă parte, aspectul interior: bătrâneţea, boala şi moartea, curtea voievodală (secretari, medici, astrologi, profeţi, cronicari, predicatori), lecturile „folositoare şi folosite”, credinţa.

Din densitatea de idei explicitate, vom comenta, din motive de spaţiu, doar câteva. Vorbind despre „loisir”-ul voievodal, Dan Horia Mazilu foloseşte şi argumentează sintagma „zăbava funcţională” a domnitorului, adică „poezia cântată, versuri epice, o «epică de curte», compusă şi interpretată la Curte de menestreli veniţi de aiurea sau de autohtoni, brodată în jurul faptelor combatante (ce trebuiau «publicitate» în toate chipurile chiar şi prin manifestări ale unei «arte a unei pieţe publice» poruncite”) (p. 224). Între temele aflate în dezbaterea cărturarilor : civilitatea voievodului, binele public şi cel privat, autorul distinge şi defineşte „politiia” ca „ o societate organizată civic, dar şi ansamblul unor purtări civilizate, ce includeau maniere deosebite şi şlefuirea prin instrucţie”(p. 268).

Un capitol deosebit priveşte credinţa ca marcă obligatorie a imaginii voievodului, în care remarcă spiritul religios al luminatului domn Neagoe Basarab, „cunoscător profund al chestiunilor teologice”, un „ziditor în slujba Bisericii şi un protector al lăcaşurilor de cult din spaţiile sacre ale Creştinităţii”(p. 523), familiarizat şi implementator al isihasmului în spaţiul românesc. De fapt, concluzionează autorul, „credinţa ortodoxă a conducătorilor ţării a fost o marcă însemnată a domniei în ţările române încă de la începuturile definirii acestei instituţii” (p.529), care n-a imitat, ci a preluat şi a adaptat modelul bizantin. Ungerea şi încoronarea domnitorilor se făcea de către mitropolit, care, deseori, avea putere mai mare decât cel uns, Antim Ivireanu ameninţând pe potenţialii disidenţi de la legea strămoşească: „de nu se vor supune dreptăţii şi poruncilor bisericeşti, îi vom pedepsi şi cu domnia”. Ortodoxia voievodului era unitatea de măsură prin care cronicarii îi judecau. Erau apreciaţi şi lăudaţi, în predoslovii sau epiloguri, acei domnitori (Neagoe Basarab, Matei Basarab, C. Brâncoveanu, Ştefan cel Mare etc), care s-au dovedit, prin fapte, a fi nu numai buni chivernisitori, ci şi iubitori, binecredincioşi şi binecinstitori ai lui Hristos.

O temă ingenioasă priveşte participarea voievodului, a familiei şi a anturajului său la slujirea Sfintei Liturghii, ca etalon de solidarizare şi solitudine cu religia supuşilor: „în timpul liturgic, guvernat de Ecclesie, se bucura de multă consideraţie în interiorul Aulei domneşti, atât în spaţiul ei public, cât şi în zona unde era adăpostită viaţa privată” (p. 535), unii domnitori fiind extrem de religioşi, cum e cazul lui Ieremia Movilă care n-a părăsit slujba nici atunci când oştile rivale îi ameninţau deopotrivă viaţa şi scaunul, cum ne încredinţează Miron Costin. Paraclisul era o Casă a lui Dumnezeu în casa voievodului, iar duhovnicii domnitorului („de vorbă cu Dumnezeu prin mijlocitori”) erau, din motive de discreţie, prea puţin cunoscuţi. Antim Ivireanu întocmeşte un model al confesorului ideal : „Iaste dară şi acel preot carele va vrea să priimească această grea sarcină şi cu nevoe a ispovedanii să fie bătrân de vârstă, măcar cât de puţin să fie de 40 de ani, să fie de cinste, cucernic, de viaţă bună, iscusit în cuvinte şi în fapte, să nu fie beţiv, să nu meargă la cârciume, să nu fie mânios, hulitariu şi înjurătoriu şi în scurt cât va fi cu putinţă să se ferească să nu dea scandală şi rea pricină la norod. A doao, să fie împodobit cu carte şi cu fapte bune, să priceapă sfintele cărţi şi canoanele bisericii noastre”.

Tot în acest capitol, Dan Horia Mazilu aduce în discuţie toleranţa confesională (în special în Moldova), recunoscută şi de călătorii străini, rugăciunea (o specie productivă a liricii religioase), cinstirea icoanelor („obligatorie în cadrul pietăţii româneşti, căci icoanele transportau mesajul religios şi întreţinea fervoarea credincioşilor”), înzestrarea ctitoriilor voievodale cu moaşte miraculoase pentru a întări credinţa şi renumele bisericii păstrătoare de astfel de relicve sfinte (de aici necesitatea scrierii unor „vieţi de sfinţi”), pelerinajele religioase, călugărirea de bună voie şi nu ca pedepsire, cum e cazul ctitorului Mănăstirii Bistriţa, Barbu Craiovescu, călugărit după ce a constatat desărtăciunea lumii („şi viind la vreme dă bătrâneţe şi dă slăbiciune, socotind că şi ale lumii sânt toate deşarte, singur din bunăvoie am cerut voie de la măriia-sa şi am mers de m-am călugărit la mănăstire la Radu-vodă”, cum zice cronicarul Radu Popescu, călugărit şi el în monahul Rafail), ca şi al lui Al. Lăpuşneanu, călugărit după ieşirea din domnie, fiind bolnav şi orb. Totuşi, în cazul voievozilor români, călugăria n-a fost un fenomen atât de extins ca în cazul regilor sârbi. Ce mai constată Dan Horia Mazilu ? „Bătaia lui Dumnezeu”, pedeapsă divină (cum e cazul Păunei Cantacuzino, lovită de o „nevoie mare, dă făcea toate grozăviile”, chiar în ziua de Sfânta Maria Mare, 15 august 1714, când la Istanbul cădeau capetele Brâncovenilor) sau comportamentele deviante, în discordanţă totală cu principiile canoanelor bisericii ortodoxe româneşti, a păcătoşilor şi a heterodocşilor, renegaţi de biserică şi de opinia publică.

Concluzia autorului, în urma studierii docte a istoriei mentalităţilor medievale româneşti, este pe deplin motivată: „Asimilând creator influenţele spirituale ale Europei răsăritene, care deschideau ferestre profitabile spre umanismul occidental, turnând în forme proprii înrâurirea slavă puternică a Kievului movilean cultura românească a selectat elementele necesare sintezei de tip particular, ale cărei fructe vor rodi peste câteva decenii, în epoca de glorie a spiritului poporului nostru din Veacul de Mijloc” (p. 280).