Încet, cu paşi mărunţi, dar încărcaţi de dulcea povara a culturii româneşti, Mihai Cimpoi urcă cea de-a şaptezecea treaptă a fiinţei sale. S-a născut la 3 septembrie 1942, din părinţi ţărani (Ana şi Ilie) în comuna basarabeană Larga, unde urmează cursurile primare şi medii. La Chişinău, absolvă Facultatea de Filologie, în 1965, după care devine redactor al revistei „Nistru” (până în 1972) şi consultant al Uniunii Scriitorilor. În 1973 îi este interzisă semnătura şi activitatea publică, pentru că a „îndrăznit” să abordeze critica estetică de sorginte călinesciană în locul celei oficiale, sociologizante. Este angajat ca redactor la editurile „Cartea Moldovenească”( în 1974) şi „Literatura artistică” (1977-1982), secretar literar la Teatrul Naţional (1982-1983) şi la Teatrul liric „Al. Mateevici” (1986-1987). Din mai 1987 este ales secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi preşedinte din septembrie 1991 până la 26 octombrie 2010, când i se uzurpă funcţia. A fost deputat al poporului din URSS în dezgheţul gorbaciovist (1989-1990) şi apoi deputat în Parlamentul R. Moldovei (1999-2001). În paralel, îndeplineşte funcţia de şef al Secţiei de literatură clasică a Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, obţine doctoratul în filologie în 1998, cu referatul-sinteză: Eminescu, poet al Fiinţei (conducător, Eugen Simion) şi predă la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chişinău. În 1991 devine membru de onoare al Academiei Române, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (în 1992), membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994 este ales şi membru al consiliului director al acesteia), membru al PEN-clubului, vicepreşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, cetăţean de onoare al Craiovei (în 2005, alături de Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu). Este director al revistei „Viaţa Basarabiei” şi în colegiile publicaţiilor „Caiete critice”, „Viaţa românească”, preşedinte fondator al Centrului Academic Internaţional „Mihai Eminescu” din Chişinău. Personalitatea şi creaţia sa au fost onorate cu numeroase premii: Premiul de Stat al R. Moldova (1994), premiile „G. Bacovia” (al revistei „Ateneu”, 1991), „Nichita Stănescu” (1995), „Lucian Blaga” (1990, 1995, 2000), Fundaţia Scrisul Românesc (1997), „Mihai Eminescu” (Drobeta Tr. Severin, 2000), premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1997) şi distincţii: maestru al literaturii din R. Moldova (1992), Ordinul Republicii (refuzat în semn de protest împotriva decorării cu acelaşi ordin a fostului prim secretar bolşevic, I.I. Bodiul), medalia jubiliară „Mihai Eminescu” a României şi R. Moldova, Ordinul Naţional „Serviciul credincios” în grad de cavaler al României etc., etc.

Bibliografia operei sale este impresionată. Debutând revuistic încă din studenţie (deşi publicase, ca elev, note de lectură) şi editorial cu micromonografie despre poezia pentru copii a lui Grigore Vieru (Mirajul copilăriei, 1968), Mihai Cimpoi a cuprins întregul areal al culturii româneşti: Disocieri (1969), Alte disocieri (1971), Focul sacru (1975), Cicatricea lui Ulysse (1982), Întoarcerea la izvoare (1985), Duminica valorilor (1989), Sfinte firi vizionare (1995), studii despre Lucian Blaga (Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul, 1997), Brâncuşi (Poet al ne-sfârşirii, 2001), D. Zamfirescu (2002), I. Heliade Rădulescu (Panhymnicul Fiinţei, 2008), V. Cârlova (Poetul „sufletului mâhnit”, 2010), I. Al. Brătescu-Voineşti (Prefacerea firii, 2011) sau cărţi de sinteză, precum Mărul de aur (1998), Cumpăna cu două ciuturi (2000), Zeul ascuns (2002), Lumea ca o carte (2004) etc. sau acea serie maioresciană de Critice, în nouă volume, apărute la Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, fiecare carte având un subtitlu semnificativ. Sinteza acestora este deja celebra O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ajunsă la patru ediţii augmentate, o completare necesară şi benefică a Istoriei lui G. Călinescu.

*

Centrul de greutate al scrisului lui Mihai Cimpoi este fixat pe „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), prin cărţi de o indubitabilă valoare: Narcis şi Hyperion (1979, 1986, 1994), Spre un nou Eminescu (1993, 1995), Căderea în sus a Luceafărului (1993), Eminescu, poet al Fiinţei (1998, 2003), Plânsul demiurgului (1995), Eminescu. Mă topesc în flăcări (2000), Corpusul Eminescu, în 8 volume etc.

Ne vom opri doar asupra Esenţei Fiinţei (2003,2007), cu un subtitlu sugestiv, (Mi)teme şi simboluri existenţiale eminesciene, pentru că volumul descifrează principalele idei definitorii pentru creaţia autorului Luceafărului şi tratează problematica eminesciană din alte unghiuri de vedere, neabordate sau prea puţin abordate de predecesorii săi; o abordare originală, documentată, despre un „nou Eminescu”. Lucrările sale sunt dense în idei, autorul analizează critic teoriile emanate anterior, dărâmă ipoteze vechi spre a le înlocui cu cele care se potrivesc Poetului-nepereche.

Plecând de la o aserţiune a lui Thomas Sterns Eliot, conform căreia numai o operă de valoare impune reconsiderarea întregii literaturi anterioare, Mihai Cimpoi demonstrează că Eminescu, prin personalitatea sa intelectuală şi artistică, a devenit spiritul tutelar al românilor care a dominat nu numai secolul său (al XIX-lea), dar şi pe al nostru (al XX-lea) şi, evident, sunt semne că va domina şi secolul următor.

Originalitatea abordării problematicii eminesciene de către Mihai Cimpoi constă în interpretarea lui Eminescu ca mare poet al Fiinţei, urmând modelul lui C. Noica de a rezuma îndeletnicirea filosofiei nu numai cu fiinţa pură şi simplă (cum procedau anticii), cu devenirea (cum afirmă modernii), ci cu „devenirea întru fiinţă”.

Mihai Cimpoi înlătură, cu argumente, clişeele despre Eminescu. De pildă, pesimismul eminescian văzut doar ca o înfluenţă a lui Schopenhauer. Mergând pe urmele lui Titu Maiorescu, Tudor Vianu şi G. Călinescu, Mihai Cimpoi nuanţează înţelegerea pesimismului eminscian prin stabilirea unor raporturi elective între Eminescu şi Kant, Eminescu şi Hegel. După opinia sa îndreptăţită, Eminescu se identifică unui homo dacicus, unui homo folcloricus, unui homo naturalis şi unui homo religiosus. Toate aceste ipostaze ale devenirii lui Eminescu se rezumă în homo eminescianus.

Alt clişeu argumentat de Mihai Cimpoi: „Romantismul eminescian – afirmă exegetul – face parte din speţa romantismului universal, care se cuvine receptat prin «stigmatele eterne» romantice, ca şi prin simbolismul cu accentul stăruitor pus pe muzicalitatea pură şi impersonală şi prin existenţialism, cu situarea omului în cadrul experienţelor-limită”. Căci Eminescu este mereu în căutarea „chintesenţei mişcărilor istoriei”. Eminescu se impune ca un mare poet al Fiinţei prin neliniştea sa metafizică, prin viziunile sale antologizate, prin căutarea tensionată a „sâmburului lumii”, obligându-ne să-i recunoaştem universalitatea nu doar prin afilierea sa la romantism, ci la toate formulele postromantice (simboliste, expresioniste, postmoderniste).

Completând cele opt mituri în jurul cărora se concentrează creaţia eminesciană, teoretizate de acad. Eugen Simion (mitul naşterii şi morţii universului, mitul istoriei, mitul dascălului, mitul erotic, mitul oniric, mitul întoarcerii la elemente, mitul creatorului, mitul poeziei), Mihai Cimpoi aduce în discuţie încă două mituri: mitul mioritic şi mitul manolin, considerând, iarăşi pe bună dreptate, că Eminescu „rămâne constant Poetul-Mit, Poetul-Model”, un mit benefic, lucrător.

Mihai Cimpoi descifrează în creaţia eminesciană o serie de metafore în jurul cărora gravitează întreaga operă, atât poezia şi proza, cât şi publicistica: oglinda care obligă realul său se spiritualizeze (geniul este oglinda supremă a creaţiei), roata, orologiul, apa, ca simbol amalgamat al Vieţii şi Morţii universale.

Proza lui Eminescu este definită ca o proză de frontieră, în care formule narative se îngână la intersecţia realului şi a visului, fiind tensionată, filosofică şi esopică, în care se impune teatrul lumii, cu figuranţi ce apar şi dispar de pe scenă şi cu regizorul lumii în culise.

Eminescu, în viziunea lui Mihai Cimpoi, este privit ca un tot, un întreg, nedepartajat convenţional în poet, prozator, dramaturg, om de ştiinţă sau autor de antume şi postume. În publicistică, spune Mihai Cimpoi, Eminescu apare „ca un adevărat Jupiter tonans, simbolizând mănunchiuri de fulgere împotriva «hidoaselor pocituri», promovându-şi ideile cu «stăpânire de fier», rostind fraze solemne cu aer sacerdotal răbdător, demonstraţii logice cu «istoria şi documentele în mână». Opera gazetărească a lui Eminescu este privită ca un spectacol intelectual, social şi etic al personalităţii sale, neviciat de partizanat politic. „Personalitatea lui Eminescu este unică şi indivizibilă, încorporând organic un homo civicus, un homo religiosus şi un homo ethicus, care impune o ordine naturală a universului, vorbind în chip socratic despre idei şi forme (prototipale), referindu-se mereu la libertate, despre individ şi colectivitate, individualism şi ideea de stat, despre societatea ca mişcare şi statul ca stabilitate, pe urmele lui Kant şi Hegel”. Sunt sesizate unele imperative expuse profetic de Eminescu: păstrarea unităţii şi identităţii naţionale, păstrarea limbii ca o „casă a fiinţei”, unitatea spaţiului cultural românesc.

Întreaga operă eminesciană, consideră Mihai Cimpoi, este înfăţişarea „unei drame cu doi actori, care îşi asumă în mod intermitent şi rolul de regizori. Poetul şi Demiurgul”.

Având conştiinţa complexităţii personalităţii poetice şi intelectuale a lui Mihai Eminescu, Mihai Cimpoi pune demersul exegetic sub semnul ontologiei, în căutarea esenţei fiinţei umane, cu o conştiinţă mitopo(i) etică bine definită, tensionată, durativă. Însăşi folosirea frecventă a adverbelor „încă” şi „mai” de către Eminescu dovedeşte că el înţelegea Fiinţa ca pe ceva care dăinuie; de aici preferinţa lui Eminescu pentru „mişcare care reprezintă procesualitatea ca atare, înţeleasă nu doar ca succesiune dinamică, ci şi ca simultaneitate dinamogenă, tulburătoare, de stabilitate în mai multe planuri”.

Prin lucrările sale despre Eminescu, acad. Mihai Cimpoi aduce o contribuţie esenţială în înţelegerea personalităţii şi creaţiei autorului studiat, învăţându-ne să „devenim întru Eminescu”.

*

Dar „conu’ Mihai” nu este doar un savant unanim recunoscut; este şi un militant eficient al panromânismului cultural, al ideii de unitate culturală a românilor de pretutindenari şi, mai ales, a celor de pe ambele maluri ale Prutului. În acest sens, a fost de nenumărate ori la Craiova, la „Zilele Basarabiei şi Bucovinei” sau pentru a-l omagia pe marele său prieten, Marin Sorescu, la fiecare sfârşit de februarie. Altfel spus de Eugen Simion, Mihai Cimpoi este un „reputat critic literar şi «stâlp» al vieţii culturale din Basarabia. Un basarabean ţeapăn (în sens nichitian), clădit din materiale tari şi abundente, caracter dârz şi cumpănit, cu o umoare egală, în fine, un om pregătit – după cum lasă impresia – să ducă bătăliile sale până la capăt şi să le şi câştige”.