Cinstirea Sfântului Antim Ivireanul (canonizat la 30 iunie 1992, prin grija mitropolitului Nestor Vornicescu) constituie pentru intelectualii râmniceni un motiv de bucurie şi datorie spirituală îndreptăţită. Între aceştia, universitarul Ioan St. Lazăr face figura unui cărturar autentic, printre multiplele sale preocupări, figura lui Antim Ivireanul este una precumpănitoare. El se află printre cei care au decis ca Biblioteca judeţeană să poarte numele martirului, să înfiinţeze o fundaţie culturală cu acelaşi nume şi revista Lumina lumii, să iniţieze colecţia „Antimiana”, precum şi o sesiune anuală de comunicări ştiinţifice în luna septembrie, luna prăznuirii Sfântului şi a Zilelor Râmnicului. După ce a editat volumul Sfântul Ierarh martir Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual (vol. 1, 1999), prilejuit de întâia prăznuire a lui Antim ca ocrotitor spiritual al Râmnicului (care reuneşte studii şi articole semnate de Ioan Alexandru, P.S. Gherasim, Gabriel Strempel, C. Galeriu, D. Bălaşa, Valeriu Anania, P.S. Irineu, E. Negrici, Costea Marinoiu, Veronica Tamaş, Al. Izvoreanu etc.), Ioan St. Lazăr şi-a exprimat concret admiraţia pentru ierarhul-scriitor în Sfântul Antim Ivireanul, „vistierie de daruri”(1999, 2000), poem critic în patru părţi: Omul, Umanistul, Artistul, Sfântul.

Evlavia firească pentru celebrul său concetăţean vremelnic nu i-a afectat spiritul de obiectivitate şi iată-l pe Ioan St. Lazăr în postura de cercetător ştiinţific, autorul unei pertinente monografii, Sfântul Antim Ivireanul, orator creştin (Rm. Vâlcea, 2005), care, cu siguranţă, se va înscrie în orice istorie a literaturii române ca o contribuţie esenţială. Însăşi structura cărţii este originală şi definitorie pentru concepţia autorului: Încercare de biografie spirituală (de fapt, nu o încercare, ci o reuşită), Personalitatea predicatorului creştin, Opera predicatorială a Sfântului Antim Ivireanul, fiecare „parte” având capitole şi subcapitole, finalizată cu note bibliografice substanţiale.

Utilizând o bibliografie aproape exhaustivă, Ioan St. Lazăr analizează critic opiniile predecesorilor, le amendează când este cazul şi îşi exprimă, cu argumente, propriile sale idei privitoare la subiectul comentat; în tot cazul, cu onestitate, remarcă meritul predecesorilor săi întru Antim (Valeriu Anania, Ion Bianu, D. Bălaşa, Nerva Hodoş, G. Călinescu, Virgil Cândea, Şt. Ciobanu, Corneliu Dima-Drăgan, Fanny Djindjihaşvili, N. Dobrescu, Al. Duţu, N. Iorga, G. Ivaşcu, Dan Horia Mazilu, Veniamin Micle, E. Negrici, Mircea Păcurariu, Al Piru, M. Rădulescu, Gabriel Ştrempel, N. Şerbănescu, Dan Zamfirescu etc.), aducându-i în actualitate prin preluarea unor citate semnificative.

Dintru început, Ioan St. Lazăr remarcă meritul lui Antim în „românizarea limbajului sacral în Biserica Ortodoxă a neamului”, în confruntarea ideologică cu ideologia slavonă sau grecească. Cum? Prin înfiinţarea de tipografii, tipărirea de cărţi româneşti pentru toţi creştinii din arealul românesc, întâi la Mânăstirea Snagov (7 din cele 16 cărţi sunt tipărite în limba română), apoi la Râmnic, unde Antim a fost episcop („păstor de suflete”), epoca sa râmniceană fiind una de „împământenire” şi responsabilizare duhovnicească. În cei „trei ani fără două luni”, de episcopat râmnicean, Antim înfiinţează şi aici o tipografie, în care apar nouă cărţi, fiind un „veritabil perfomer în acest plan” (Dan Horia Mazilu). Consideraţiile lui Ioan St. Lazăr pentru activitatea editorială râmniceană sunt logice şi demonstrabile. Antim îşi depăşeşte condiţia de monah prin dobândirea conştiinţei şi responsabilităţii de ierarh, prin tipărirea de cărţi de „învăţătură” pentru îmbunătăţirea condiţiei spirituale a preoţilor, prin traducerea în limba poporului a cărţilor de cult pentru autohtonizarea limbii de cult liturgic; aici la Râmnic, zice autorul, „se va fi pregătit spiritul Didahiilor”.

Înalta „stepenă” râmniceană va fi folosită de ierarhul martir în continuarea şi completarea într-un ritm susţinut a politicii culturale a Brâncoveanului de impunere a limbii române în slujba liturgică. Cât priveşte personalitatea predicatorului creştin, avându-l ca model pe Iisus, Antim este el însuşi model pentru contemporani şi urmaşi, predica lui fiind „o revoluţie şi în sens beletristic, avansând ideea de public” (E. Negrici). Între virtuţile predicii antimiene, Ioan St. Lazăr aşază cu îndreptăţire modestia şi smerenia, o înaltă idee despre preoţie, conştiinţa răspunderii de păstor şi intermediar, cunoaşterea Sfintei Scripturi, cultura generală şi teologică, întrucât, „folosind mijloacele vorbirii frumoase, după modelul marilor predicatori patristici, a realizat o punte de legătură şi farmec al limbii între spiritul lui şi acela al ascultătorilor”. Oprindu-se cu analiza critică asupra principalei sale opere, Didahiile, Ioan St. Lazăr reliefează, sub raport tematic, aspectele dogmatice („pe temeiul adevărurilor revelate”), dar şi complexa problematică social-istorică, în cadrul căreia evidenţiază aspectele moral-religioase, precum şi pe cele social-economice şi politice, împreună ducând la o adevărată „ars oratoria”antimiană, structurată pe canon („in principio”), dar şi pe noncanon. Adică pe retorică şi expresivitate, după definiţia lui E. Negrici.

Urmărind valorificarea izvoarelor Didahiilor în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Cazania lui Varlaam etc., Ioan St. Lazăr extinde cercetarea şi pe plan european, descoperind corelaţii „între Antim Ivireanul şi Bossuet, Paolo Segneri, I. Haleatovskyj, Francis Skufas şi emulul acestuia, Ilie Miniatis”, ceea îl înscrie pe ierarhul român între reformatorii predicii creştine ai epocii sale, „perioadă de revigorare a oratoriei sacre prin «altoirea» modelului predicatorial patristic, actualizat cu dezvoltările retorice baroce adecvate noului tip de public”. Este o constatare îndrăzneaţă şi ea dovedeşte peremptoriu cultura autorului.

Tipograf, tălmăcitor, editor, autor, predicator, duhovnic şi ierarh creştin ortodox, întemeietorul oratoriei româneşti cu valenţe artistice, Antim Ivireanul a comis o singură greşeală, care i-a fost fatală: cărturarul s-a amestecat în treburile politiceşti, de partea Cantacuzinilor, fără să-şi cântărească bine şansele şi fără tact diplomatic, dar a făcut-o cu credinţa că-şi onorează datoria faţă de patria adoptivă; patriotismul său a fost sincer, sfârşitul însă i-a fost tragic. Ca orator creştin este „unul dintre cei mai mari predicatori ai tuturor timpurilor” (Mircea Păcurariu). Ca scriitor, ne asociem opiniei autorului vâlcean, care consideră, în urma unei analize făcute cu armele cercetătorului ştiinţific, că Antim Ivireanul „rămâne ctitorul cultural incontestabil al vremii sale, care «experimentează» structuri oratorice şi forme stilistice, îngemănând tradiţia patristică şi retorica barocă a speciei şi trăind «euforia noviciatului» artistic”.

Prin aceste strădanii cărturăreşti reuşite ale lui Ioan St. Lazăr, Antim Ivireanul şi-a găsit monograful pe măsură.