Bibliografia scrierilor despre C. Brâncuşi, în ţară şi peste hotare, este impresionantă, explicabilă prin faima mondială a artistului născut la Hobiţa, faimă creată în special în SUA. De la primul studiu a lui V.G. Paleolog din 1937, cel care a coordonat Informatica Brâncuşi la filiala Craiova a Academiei Române, şi până azi, creaţia brâncuşiană continuă să fascineze, greu descifrabilă şi interpretabilă. De fapt, acesta-i apanajul geniului, timpurile să-l regândească sau să-i adauge noi valenţe.
Între biografii săi, recentul cetăţean de onoare al Craiovei, Paul Rezeanu, şi-a făcut o preocupare constantă. Între cele 32 de cărţi publicate, figurează Brâncuşi la Craiova (2000); după alte 12 studii inedite, Paul Rezeanu tipăreşte, în 2012, Brâncuşi. Tatăl nostru, o carte impresionantă, atât prin volum (708 p.), dar mai ales prin informaţiile furnizate, autorul atestându-şi valenţele de cercetător ştiinţific autentic. El nu colportează datele sau comentariile altor brâncuşologi, ci îi corectează sau le amendează opiniile atunci când este cazul, contribuţia sa la studierea biografiei şi creaţiei titanului de la Hobiţa este remarcabilă. El a beneficiat de cunoaşterea operelor lui Brâncuşi, aflate în muzeele lumii, a călătorit întru Brâncuşi, a prezentat, în străinătate, Brâncuşii de la Craiova şi a studiat, printre puţini, arhiva Brâncuşi cu cele trei autobiografii. După decenii de studiu, putem afirma că ne aflăm în faţa celei mai complexe şi complete cărţi despre Brâncuşi.
Brâncuşi. Tatăl nostru urmează, în linii mari, metodologia unei monografii. Primul capitol, Amintiri, şochează, fiind scris la persoana I, păcălindu-şi cititorii că ar fi scris chiar de Brâncuşi. Viaţa şi activitatea creatorului este urmărită cronologic, în cele peste 400 de pagini. Dar anexele, de obicei anoste, sunt în cazul acesta deosebit de importante. Aflăm, astfel, ca-ntr-o enciclopedie, adresele, locuinţele şi atelierele lui Brâncuşi, artiştii care au lucrat în atelierele sale, călătoriile, expoziţiile personale din timpul vieţii, saloanele şi expoziţiile de grup sau colective la care a participat marele artist în timpul vieţii, proiecte nerealizate, catalogul operelor sculpturale, Brâncuşi grafician şi fotograf, cronologie şi concordanţe; la toate acestea , se adaugă notele biobibliografice bogate, o bibliografie selectivă şi indexul de nume.
Nu vom stărui asupra stilului concis, concret şi la obiect; nici despre biografia brâncuşiană. Vom evidenţia, însă, contribuţia, precizările, înlăturarea unor prejudecăţi sau accentul pe care Paul Rezeanu îl pune asupra unor aspecte din biografia spirituală a lui Brâncuşi, în context istoric, social şi politic, intern şi internaţional.
Primind târziu, la 15 iunie 1952, cetăţenia franceză, Brâncuşi a expus toată viaţa ca sculptor român. Era, în felul acesta, spune autorul cărţii, un român desţărat, dar nedesrădăcinat, un român trăitor de o jumătate de secol la Paris, devenit cetăţean francez, trăitor în atelierul său şi înmormântat în apropierea acestuia (Acest adevăr ar trebui să-l cunoască şi acel individ-poet care strânge bani spre a aduce osemintele lui Brâncuşi din Montparnasse la ...Hobiţa. Nu un cenotaf, ci întreg mormântul, uitând că autorităţile franceze ştiu să-şi preţuiască artiştii, iar drumurile noastre gorjene sunt de secolul trecut).
Punctând principalele creaţii brâncuşiene, Paul Rezeanu se opreşte asupra ansamblului monumental de la Tg. Jiu şi explică de ce Brâncuşi a plasat Masa tăcerii şi Poarta sărutului în grădina publică, pe când Coloana, în capătul Căii Eroilor, inventariind nenumăratele variante de interpretare, păreri şi explicaţii a celor trei capodopere. Interpretarea autorului e demnă de luat în seamă: tânărul ostaş, întors de la război, la casa părintească, spune o rugăciune, se aşează la Masa tăcerii, apoi se va căsători trecând pe sub Poarta sărutului, ajunge la biserică şi apoi la Coloană, fiecare modul al coloanei reprezentând o generaţie, care se suced la nesfârşit.
Mai puţin cunoscută este implicarea artistului în politica internaţională, cu armele sale. În vara lui 1940, după ciuntirea graniţelor României, Brâncuşi se gândise la o Bornă de hotar ca ultimă întruchipare a Sărutului, pe care o realizează după război. Se dorea o bornă de hotar împotriva expansiunii bolşevice. O variantă a Bornei se află în curtea Şcolii de Meserii din Craiova, pe care a absolvit-o.
Un aspect delicat, clarificat de Paul Rezeanu priveşte atitudinea regimului de la Bucureşti, de provenienţă bolşevică, faţă de arta compatriotului nostru atât de apreciat în afara graniţelor ţării sale. După reorganizarea ( de fapt excluderea marilor valori româneşti exponenţiale) Academiei R.P. Române în 1948, Brâncuşi intrase şi în atenţia acestei instituţii. Într-o şedinţă a Secţiunii Literatură şi Artă, condusă, în absenţa lui M. Sadoveanu, de A. Toma, Brâncuşi a fost atacat cu asprime proletară de A. Toma, Al. Graur, Iorgu Iordan şi G. Călinescu, acuzat că practică arta burghezăşi un naturalism rău înţeles. N-a vorbit nimeni de la subsecţia Arta (I. Jalea, Zambaccian, Jean Al. Steriadi, Lucian Grigorescu). Şedinţa s-a reluat sub conducerea lui Sadoveanu, dar în loc să-l omagieze la împlinirea vârstei de 75 de ani,
l-au criticat din nou pentru lipsa de realism a creaţiei sale. Al. Toma a solicitat să fie oprit de a mai apăra raţionalismul şi duşmanii regimului. Trist este că şi criticul de artă G. Oprescu l-a acuzat pe Brâncuşi că a speculat prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze.
Şi pentru a lupta contra artei burgheze practicate de Brâncuşi, culturnicii gorjeni au plănuit demolarea Coloanei fără sfârşit şi predarea ei la fier vechi. Din fericire, Pavel Ţugui, care reprezenta secţia de artă şi ştiinţă a Partidului, a venit la Tg. Jiu în fruntea unei delegaţii guvernamentale, a oprit această nelegiuire şi a declarat aceste opere intangibile.
Totuşi, mai târziu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, ţara sa de origine i-a organizat expoziţii personale-omagiale la Bucureşti şi la Muzeul de Artă din Craiova, unde figurează patru opere de tinereţe, preluate din colecţia lui Victor N.T. Popp:Orgoliu, Cap de băiat, Sărutul şi Coapsa. La 31 iulie 1990, Academia Română îl primeşte ca membru postmortem.
O altă legendă pe care o înlătură Paul Rezeanu este legată de soarta atelierului său parizian. Brâncuşi n-a dorit să doneze statului român atelierul său, cu lucrurile personale şi o parte din operele sale . Le-a donat Muzeului de Artă Modernă din Paris după obţinerea cetăţeniei, legatarii universali fiind numiţi soţii Natalia Dumitrescu şi Al. Istrati, pictori.
În agonie, Brâncuşi abia murmura Îl voi aştepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu. Şi a venit: în noaptea de sâmbătă spre duminică, 16 martie 1957. E data intrării sale în nemurire.
Brâncuşi. Tatăl nostru, o carte lucrată vreme de 45 de ani şi apărută la 75 de ani ai autorului. Paul Rezeanu a dat, în recenta sa carte, întreaga măsură a potenţialului său intelectual. Şi a făcut-o şi cu dragoste pentru eroul cărţii sale, adică pentru Tatăl nostru, al tuturor românilor cu care ne mândrim oricând şi oriunde în lume. C. Brâncuşi şi-a găsit, aşadar, exegetul pe măsură.