În numărul dublu, 9-10/ 2024, al remarcabilei reviste ieşene Scriptor (fondată şi coordonată de poetul Lucian Vasiliu), semnalăm, pe lângă rubricile obişnuite, un consistent dosar aniversar în onoarea istoricului Alexandru Zub, la vârsta venerabilă de 90 de ani, cu texte evocatoare sau analitice de Ana Blandiana, Ioan-Aurel Pop, Gheorghe Cliveti, Simona Modreanu, Dumitru Vitcu, Radu Cucuteanu. De asemenea, am citit cu plăcere, dar şi cu tristeţea pierderii unei mari perso nalităţi culturale, fragmentul de interviu realizat de Teodora Stanciu cu Andrei Manolescu, fiul regretatului Nicolae Manolescu, în care acesta rememorează figura tatălui. Mai precis, poves teşte cum îl urmărea Securitatea în 1988, când se discuta despre a face o scrisoare de solida rizare cu Mircea Dinescu, arestat la domiciliu anul următor. Filajul avea ca scop intimidarea, altfel ar fi fost efectuat mai discret. Nicolae Manolescu încearcă să scape de ei (o dată, chiar din clădirea Universităţii din Bucureşti, pe o altă uşă), nu pentru că securiştii ar fi putut să-i piardă cu adevărat urma, ci pentru a-i şicana, jucându-se cu ei. Cu acea ocazie, fiul a înţeles şi importanţa politică a tatălui (regimul dictatorial se temea de puterea de influenţă a intelec tualilor, a scriitorilor), pe lângă dimensiunea de profesor şi critic şi istoric literar. A fost o revelaţie a anvergurii lui Nicolae Manolescu, spirit inteligent şi brav, fără să fie un disident sau un luptător pe frontul politic, ci pe acela al libertăţii de creaţie artistică: Da, cred că urma poate nu ştiu să spun exact în tot ce făcea, urma acelaşi tip de raţiune liberală şi avea un soi de nonşalanţă cu care reuşea să treacă prin tot felul de experienţe şi să rezolve tot felul de lucruri. Spre bătrâneţe, nonşalanţa asta s-a transformat, nu ştiu cum să explic, poate îl vedeam aşa ca pe un spadasin, să zicem, în tinereţe, după care nu mai era chiar atât de flexibil, dar avea o altă aşezare. ( ) Mai grea, conform vârstei.
