Arta lui Brâncuşi

 Una dintre cele mai precise caracterizări a artei sculpturale a lui Constantin Brâncuşi îi aparine dramaturgului Eugene Ionesco. Acesta îi surprinde evoluţia, complexitatea, contradicţiile, dar şi trăsăturile distinctive:

„S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar, instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gândiri artistice (şi prin asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rând. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte «cultură»; la distanţă de ceea ce se ia drept «viaţa intelectuală a unei epoci» şi care nu este decât ziaristică sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decât oamenii de litere, «gânditorii», pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de «intelectual» şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sunt de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decât toţi doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese, o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorâtă dintr-o gândire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timp critici privind operele altora şi ajungând la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care, adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercând, la întâmplare, când o direcţie, când alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecând precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi: înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. În sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară: nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtând orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată; realismul poate să nu fie; cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gândire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi: ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ. Într-adevăr, nu era. Operele lui sunt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decât pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dând unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete. O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului, individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte care a devenit limbajul însuşi al pictorului. Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarmé sau a lui Valéry era o reflecţie asupra poeziei. În mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gândi lumea, tradusă în forme şi linii de forţă vii.

Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută: ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul.

În cele dintâi opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă, mai degrabă decât expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect: în al său «nud» de bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la Belle-Arte), «realismul» său este atât de deplin încât pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural; acelaşi lucru pentru Ecorşeu, unde nu apare decât preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică.

Începând din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămâne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, Oul seamănă destul de mult cu «nou-născutul» în scutecele sale. Din 1910, Pasărea Măiastră a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă; ne mai putem da seama, poate, urmând etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor Domnişoare Pogany, pentru a ajunge la etapa ultimă, care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curând, în măsura în care stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge la un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţâşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau Vameşul. Contemplând, în puritatea ei, Pasărea în spaţiu, suntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şi ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidenţa însăşi. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze: folclor fără pitoresc, realitate antirealistă; figuri de dincolo de figurativ; ştiinţă şi mister; dinamism în împietrire; ideea devenită concretă, făcută materie, esenţă vizibilă; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.” (EugčneIonesco, Note şi contranote, traducere　şicuvânt introductiv de Ion Pop, Humanitas, 1992)