Revista revistelor

am pregătit textul despre Cornel Ungureanu și Antoine Compagnon, bibanu. m-am asigurat că antrenamentul de până acum dă roade: am păstrat diacriticele, majusculele și, cel mai important, am menținut italicele la titluri de publicații, cărți și expresii în limbi străine, așa cum apar în materialul tău original.

iată textul pentru profilul ramuri:

Într-un text despre „Maeştri şi ucenici“, în ultimul număr din anul trecut, dublu, al României literare (nr. 51-52/ 2025), Mircea Mihăieş îl evocă, în câteva tuşe precise şi calde, şi pe criticul şi istoricul literar Cornel Ungureanu, care a plecat dintre noi pe 19 noiembrie 2025.

„Deşi, cum avea s-o dovedească ulterior, Cornel Ungureanu a fost un excelent profesor de catedră, relaţiile cu ucenicii erau marcate de-o perfectă cordialitate. Întâlnirile cu el erau şuete literare în care se vorbea, ŕ bâtons rompus, despre ultimele apariţii literare, dar şi despre isprăvile cutărei vedete de la centru. Cornel Ungureanu era perfect informat şi, cu permanentul lui aer amuzat, comenta, pe jumătate ironic, pe jumătate admirativ, minunăţiile din mica noastră lume de «regi, saltimbanci şi maimuţe» – cum avea s-o definească ulterior.

Aceste caracteristici au făcut ca ucenicia la Cornel Ungureanu să nu aibă nimic oprimant, să nu fie însoţită de obligaţii şi nici brăzdată de angoasele examenelor. Participai, pur şi simplu, la o sărbătoare continuă, la o celebrare a frumosului şi la o competiţie în care nu existau învinşi, ci doar parteneri care mai oboseau pe parcurs. Cornel Ungureanu avea nu doar harul prieteniei (sentiment despre care a scris pagini minunate), ci şi bucuria de a împărtăşi din bogăţiile spirituale la care avea acces. Viteza cu care devora cărţile, capacitatea de a sintetiza şi de a le pune în relaţie, uşurinţa de a transpune în pagină cele mai subtile gânduri făceau din el un jurnalist cultural redutabil. Şi asta pentru că – am spus-o de mai multe ori – vocaţia sa fundamentală era aceea de prozator. Avea un ochi făcut să vadă dincolo de aparenţe, dincolo de mâzga şi ceaţa vieţii de zi cu zi. La intervale rare, evada în domeniul ficţiunii cu însufleţirea cuiva care păşise pentru prima oară pe un ţărm de mare şi comunica, în priză directă, sentimentele care-l asaltau năvalnic.

Unul din marile mele regrete e că nu şi-a scris memoriile. Ar fi avut ce spune. Străbătuse o epocă, avusese, încă din copilărie, nenumărate experienţe-limită, iar memoria lui fabuloasă i-ar fi furnizat materie primă cât să umple un raft de bibliotecă. A ţinut, cu intermitenţe, un jurnal din care a publicat sporadic fragmente. Dar ele nu respectau regulile genului, pentru că mai ales în confesiuni dădea frâu liber imaginaţiei, reveriilor şi înduioşătoarelor sale ambiţii.“

Punctul de plecare al textului lui Mihăieş l-au reprezentat reflecţiile prilejuite de lectura unei cărţi din 2015 a lui Antoine Compagnon, L’âge des letters: „Cartea lui Antoine Compagnon este şi nu este un discurs paideic. Studentul politehnist convertit la literatură, fascinat de personalitatea lui Barthes, a cărui stea se apropia de zenit, şi-a abandonat linia de studii, trecând cu arme şi bagaje în sfera literaturii. Momentul coincide cu preluarea de către Barthes a catedrei de la Collčge de France. (…) Cartea, gândită ca o reconstituire a relaţiei cu Barthes, stă de la bun început under semnul ambiguităţii. Compagnon afirmă: «Ceci est le journal de ma recherche de Roland» («Acesta este jurnalul căutării mele a lui Roland»). Recherche înseamnă şi căutare (ca în titlul faimosului roman al lui Proust, care îi fascinează pe amândoi), dar şi cercetare, inclusiv în sensul ştiinţific al cuvântului. Cartea lui Compagnon acoperă ambele paliere: este o căutare, o refacere a traseului care l-a legat de marele intelectual francez, dar şi o scrutare amănunţită a relaţiilor dintre ei şi un studiu indirect al creaţiei lui Barthes.

În linia celor deja sugerate, Antoine Compagnon propune o formulă romanescă prin care spune povestea unei relaţii de mentorat care l-a influenţat profund. Motivul scrisorii pierdute/ regăsite – adică al corpusului epistolar primit de-a lungul anilor de la Roland Barthes –, îi permite lui Compagnon să desfăşoare o strategie de comunicare subtilă. Destinatarul nu va dezvălui decât în foarte mică măsură conţinutul scrisorilor. Nu citează mai niciun rând. În schimb, epistolele funcţionează ca aide-mémoire, ca madlenă în refacerea unui parcurs intelectual şi uman emoţionant.“