| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
La vie en rosede Valentin DASCĂLU— Bonsoir, mon cher!. Nu ne-am întâlnit cumva la Nisa? Se așeză la masă un chefliu care voia să-l sărute. Văzând că tânărul rămâne nedumerit îi dădu și alte amănunte: Nu-ți mai aduci aminte, mon cher, cum m-a agățat odată une fille întrebându-ne: Viens, monsieur, viens. Pourquoi, mademoiselle?, iar ea, la petite, a izbucnit în râs: Pour faire amour! Sau când n-ai știut ce-ți spunea micuța pariziană: Voulez vous monsieur faire les pas și te-a lămurit că Voulez vous faire un tour? Ha! Ha! Ha! Nostimă. Date dracului franțuzoaicele… Încurcat, Ioan Panaitescu, îi răspunse bâlbâit: — N-am fost decât la Berlin și-și aminti de Mopși… — La Berlin? Păcat! Mi-erai simpatic. Berlin… nemțoaicele nu se pricep la dragoste. Să-ți spun o chestie… Aveam odată o nemțoaică… — Mireo! îl chemă bărbatul la masa de unde plecase. — Da, mon cher, apoi întorcându-se către Panaitescu: e prietenul meu… Nisa, les putaines… Uitând să-și mai termine povestea cu nemțoaica se întoarse la masa sa nu înainte de a-și lăsa cartea de vizită cu precizarea: „Chiar dacă n-ai fost la Nisa, când ai nevoie, caută-mă!” de-abia bolborosind cuvintele, rătăcindu-se pe la altă masă. —Puișor, te văd singur. Ești tare amărât, nu-i așa? Dar ce bei? A! Chateau Kirval! Are bani babacul tău, nu glumă… Cum? Nu sunt ai babacului? Nu cred că ai spart vreo bancă… Vai, puișor, dar ești un adevărat nabab… C’est charmant… Între timp Coca își terminase programul. În locul ei se produceau doi cupletiști: unul scund și gras, cu o față ca o lună plină, celălalt, înalt, deșirat, cu un nas lung și coroiat și cu mărul lui Adam care-i juca în sus și în jos. Pentru Ioan Panaitescu cei doi nu erau decât două umbre care cântau, fără să se audă vorbele, încât nu-i mai rămânea decât gesticulația și scălâmbăiturile lor absurde. De la o masă vecină, un bărbat trecut, se vedea cât de colo că se consumase înainte de vreme, cu ochii încercănați și împăienjeniți, obrajii căzuți, privirea tulbure, de alcool, povestea, cu multe întreruperi, cuiva: — Mai dai un rând, se adresă comeseanului, înainte de a continua povestirea. La semnul afirmativ al celui întrebat, reînnodă firul povestirii întrerupte: pe vremea aceea, ascultă la mine, aveam zece moșii, cu câte trei sute – patru sute de hectare fiecare.Zău! Una dintre ele era o podgorie, podgoria Basarabilor. Pe mine mă cheamă Basarab, și-aveam o cramă cu vinuri de șaptezeci și cinci de ani. Dacă beai un păhărel, lat rămâneai. Ce femei aveam ?! Cel mai mult îmi plăcea să beau șampanie scursă dintre sânii Lizetei… Ah! Ce sâni, dar ce, puteai să spui că erau sâni?” Nu! Erau ca niște fructe exotice. Pân’ la douășcinci de ani a fost fecioară… nu râde, dom’le, că era dansatoare la un cabaret și trebuia să aibă sâni tari ca piatra fiindcă dansa despuiată… Lizet… Domnul meu, unde-o fi Lizet… pentru ea am cheltuit tot… Îți spun sincer, dac-ar fi s-o iau de la capăt, numai cu Lizet aș lua-o… fructe exotice, nu alta… Dar așa ceva nu se mai poate explica… un cavalerist s-a împușcat pentru ea… Ioan Panaitescu nu știa cum să scape de fata care i se așezase la masă și care începuse să se simtă în elemental ei comandând dezinvolt: „Un Majestic, garçon. Și-o sută de grame de icre negre de morun. Adu și-o sticlă de șampanie… tot Extra dry, bineînțeles. Să fie frappé, garçon.“ — Ce ești așa mofluz, puișor? Hai să facem o bacanală, puișor. Mai am două prietene care-s libere în astă seară, de trei zile au început manevrele, așa că toți ofițerii sunt plecați din localitate, Ce sont très charmantes! N-ai să regreți că le-ai cunoscut. Ce zici, puișor, ești de acord? Tânărul cu mustață circumflexă nu mai fusese atât de încurcat. Era ca după o beție cu șampanie când nu-ți mai poți delimita bine lumea reală încât crezi că ești sub vraja unui miraj. Aiurit, avea impresia că se află într-un labirint, un labirint de oglinzi din care nu poți ieși în nici un chip. Din toate părțile îl loveau și-l balansau valurile în voia cărora se lăsase. — Domnu’ Panait, mi-ncurci afacerea? Eu am vorbit cu domnișoara Coca… îi șopti mama Floarea la ureche. — Puișor, așa băiat bun n-am mai întâlnit niciodată. Ești un băiat bun. Încă un Extra dry, garçon! Ești un băiat bun, puișor, îi vorbea cu o voce voalată femeia ușor amețită, surprinsă de atâta galanterie, ea care fusese de fiecare dată hăituită de dorințele obscene ale bețivilor. —Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoști. Dumneata pari un om cumsecade… crede-mă… ca Lizet nu este nici o femeie, mă crezi? Câtă șampanie am băut… Mă crezi, domnule? Zăpăcit de vecinul care-și tocase toată averea pentru Lizet, i-a spus cu o figură sinceră: „Te cred! Te cred!” — Basarabii au fost odată mari, îi spuse așezându-se, nesigur, vizavi de fată. După cum mergea și cum vorbea se deducea că băuse zdravăn în ziua aceea. Eu sunt ultimul descendent, domnule, da, ultimul… Vă rog să mă scuzați, doamnă, că am uitat să vă cer permisiunea să mă așez la masă… După ce se adresase femeii, își reluă povestirea: Un strămoș de-al meu a fost văr bun cu Laiotă Basarab, domnitorul… Dacă nu era Lizet… Cât am iubit-o… — Dar cine este această Lizet, cette inconnue de care vorbești atât, îl întrebă femeia vădit impresionată de drama bărbatului îmbătrânit înainte de vreme. — Lizet, dragă doamnă, își începu retoric informarea de cine știe câte ori până atunci, Lizet a fost marea mea dragoste, femeia fatală care a mistuit în focul ei diabolic un neam care se ridica încă de la Laiotă Basarab. — V-a părăsit? — Da, doamnă, pentru cine nici nu v-ar veni să credeți… Un terchea-berchea care i-a promis marea cu sarea dacă merge cu el la Paris… — Vivre à Paris! , exclamă fără voie tânăra femeie cu o privire tristă, se spune că la Paris se fac cele mai chic rochii. Panaitescu asista neputincios și neînsemnat la tot ce se petrecea la masa lui. Pe de altă parte, mama Floarea se întorsese îngrijorată, vorbindu-i tot la ureche: — Să nu-mi faceți figura, domnu’ Panait… Am ținut cont că-mi sunteți consătean. Și-apoi, domnișoara Coca nu e din astea, dânsa e o artistă… De data asta Panaitescu îi folosi procedeul de a vorbi la ureche: — Nici o grijă, mamă Floare, nici o grijă. Scap eu de ei… Mama Floarea se îndepărtă aprobându-l printr-o bezea ce i-o trimise cu un aer mulțumit. — Ce tot vrea hoașca asta, puișor? Să nu cumva să se bage pe fir, că o ia dracu’. Află ea cine-i Mimi… — Doi ani am suferit, apoi am cunoscut o contesă maghiară, pe care o chema Clara. Da, Clara… și ce palat… și numai covoare peste tot chiar pe coridoarele lungi care nu se mai terminau. S-a-ndrăgostit de mine… da’ ce iubire… — Folie… suspină femeia. — Exact! Ce mai, am și scrisorile de la ea, spuse scoțând un teanc de scrisori soioase legate cu o panglicuță murdară a cărei culoare devenise incertă: Uitați-le, doamnă, și astea sunt numai o parte din scrisori… Vi le-aș citi dar sunt în ungurește. Și ce oglinzi, și ce femeie frumoasă… se tulburau apele când se dezbrăca în ele… Tulbura oglinzile, doamnă, repetă încântat de expresia găsită. — Sigur n-ai fost la Nisa, reveni la masă, dar mai atins decât înainte, cel ce-și lăsase cartea de vizită. Femeia era în extaz: asemenea bărbați care vorbeau de Paris, de Nisa, de averi cheltuite, de contese maghiare, nu mai cunoscuse până atunci. Bărbatul tânăr cu mustăcioară circonflexă, très charmant, își spuse în sine, care cheltuia fără să se uite la bani, toate astea o entuziasmaseră teribil. Coca apăruse din nou pe estradă spre furia lui Panaitescu, care se vedea din ce în ce mai împresurat de cei din jur. În minte nu-i stăruia decât un gând: “cum să scap de ăștia? Dar de asta?” și nu-și putea da încă un răspuns. Până la urmă se lăsă în voia soartei: „Într-un fel tot trebuie să se aleagă”, se încurajă, bând conținutul unui întreg pahar de șampanie. Pe la celelalte mese stăruia aceeași mișcare browniană, greu de explicat și de reprodus, o vânzoleală lipsită de orice fel de ordine, ilogică, continuă. Unul stătea mai grav, un altul o privea pe cântăreață printr-un lornion așezat cu măiestrie în orbita ochiului stâng, erau câteva mese la care bărbații erau însoțiți de femei – pline de tot felul de capricii – private cu jind de ceilalți, neînsoțiții. Mama Floarea își făcea rondul, conversându-se cu chefliii, cunoscuții casei, sau cu clienții pe care îi drămăluia, îi socotea, îi aprecia, și-i încasa după pungă. Cu mers legănat, se strecura printre mese cu același zâmbet-schismă care înflorea otrăvitor pe fața ei zbârcită și galbenă. Văzând-o, Ioan Panaitescu își aminti vorbele ei: „Într-o juma’ de oră domnișoara Coca își termină programul, domnule Panait. Am vorbit eu cu chelnerii să ducă sus, în cameră la dânsa, de toate ca să vă simțiți bine.” — Sigur n-ați fost la Nisa? reveni agasant domnul cu cartea de vizită. — Numai la Berlin! îi repetă nervos același răspuns pe care îl dăduse și mai înainte. —La Berlin! Nemții nu știu decât să bea bere. Ce gingaș își răspundeau: „Pour faire amour, monsieur.” Dumneavoastră ați fost la Nisa, doamnă?, se adresă protocolar către femeie. — Nu, domnule. N-am vizitat Nisa. N-am avut plăcerea asta. — Vai, doamnă. Sper că n-o să pierdeți ocazia. Celălalt, care între timp căzuse într-o stare asemănătoare somnului iepuresc, îngaimă: „Lisette! Ce sâni… Șampanie… mizerabila… S-a stins neamul Basarabilor…” apoi izbucni în plâns. — Nu mai plânge. Hai, nu mai plânge, se ruga femeia, care se îmbătase și ea. Hai, nu mai plânge, că altfel plâng și eu. — Dacă aveți probleme intime, eu vă las, le spuse bărbatul care avea amintiri din Nisa. Se ridică cu greutate, păstrându-și cu greu echilibrul, rămânând nedumerit un timp, nemaiținând minte unde i-ar putea fi masa, lămurindu-se abia după ce îl zări pe comeseanul său care fusese la toaletă. Ioan Panaitescu, profitând de un moment de neatenție al celor doi, se ridică, după ce-i făcuse mama Floarea semn, și se strecură afară. Fragment din romanul „Biliardul”, Vol. I „Implozia” |