Valentina Di Cesare este scriitoare, ziarist cultural şi director artistic al „Festival delle Narrazioni” din Sulmona. Locuieşte şi lucrează la Milano, colaborează, printre altele, cu Succede Oggi e La Cittŕ. A publicat povestiri în diverse reviste. Contribuţiile sale despre literatura italiană din secolul al XX-lea (Scipio Slataper, Fausta Cialente etc.) şi despre minorităţile lingvistice din Italia şi din Europa sunt publicate în colecţii şi reviste de specialitate.

În 2014 a publicat primul său roman, Marta la sarta (la Editura Tabula Fati din Chieti), apărut în română, în 2018, cu titlul Marta, croitoreasa, în traducerea lui Carmen Teodora Făgeţeanu, de Editura AIUS din Craiova.

De curând, la Editura Arkadia din Cagliari, în colecţiaSenza rotta,　a apărut cel de-al doilea roman al Valentinei Di Cesare, intitulat L’anno che Bartolo decise di morire (În anul în care Bartolo a decis să moară). Este vorba de un roman care analizează graniţa dintre prietenie, izolare şi singurătate.

În jurul oraşului, majoritatea satelor erau pline de văicărelile agricultorilor deznădăjduiţi. Fabrizio ştia ceva despre asta, îi auzise vorbind îngrijoraţi la bar sau pe băncuţele din parcul din centru şi le spunea, intrând în vorbă, că şi prietenii săi care munceau la sat se confruntaseră cu aceleaşi probleme, dar au reuşit să meargă înainte şi că, în loc să pălăvrăgească şi să-şi plângă de milă, au luptat fără să renunţe. Oamenii ascultau din ce în ce mai des cu detaşare cuvintele sale, fără să-l privească în ochi, şi apoi continuau să dezbată, de data aceasta cu voce mai scăzută. Între timp, Fabrizio îşi mai confecţiona încă o ţigară la câţiva paşi de ei, cu mâna stângă tremurându-i uşor şi degetele îngălbenite.

Lui Fabrizio îi plăcea să vorbească, asta era evident, dar, mai presus de orice, îl interesa critica, aia instinctivă, prin luarea de poziţie, şi era gata să contrazică orice, pe oricare temă se discuta, în special despre cele pe care nu le stăpânea. În acest fel îşi consolidase tendinţa vizibilă de a-şi atrage antipatii şi a răspândi discordie, dar, după ceva timp, tocmai el, reuşea să moduleze reconcilieri, să-şi infirme declaraţiile, să nege cuvintele rostite cu puţin timp înainte şi, prin urmare, să le reia, să le schimbe, să le minimalizeze după ce a exagerat şi invers.

Fabrizio ştia că majoritatea oamenilor uită mai uşor răul decât lucrurile bune primite, deşi experienţele sugerează contrariul. Pasionat de născociri în privinţa adevărului, Fabrizio îşi trăise primii patruzeci de ani atrăgând atenţia asupra impulsului contradicţiei, oferindu-le celor care îl crezuseră numeroase amăgeli şi multe dezamăgiri. Cu toate acestea, s-a descurcat, a reuşit să rămână în picioare, puternic, în ciuda rănilor profunde care i se deschideau sub picioare de la atâtea minciuni.

Povestise atâtea născociri tuturor, atât prietenilor, cât şi cunoscuţilor! Le trădase încrederea, rănise, insultase, dar reuşise să rămână pe linia de plutire, fără să se prăbuşească vreodată, focalizându-şi permanent întreaga energie în căutarea unei imagini noi şi senine de etalat. Fabrizio era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Vito, el şi fratele său considerându-l ca o rudă, în ciuda faptului că îi înşelase de mai multe ori. De câteva ori a fost din cauza banilor, pe care Fabrizio îi împrumutase pentru o achiziţie avantajoasă de la un obscur prieten vânzător, achiziţie care, evident, nu a avut loc, dar nici banii nu au fost înapoiaţi. Un episod similar s-a petrecut şi cu Giovanni, vinovat că a avut încredere în promisiunea lui şi era tot acolo, după atâţia ani, în aşteptarea unei despăgubiri; un episod şi mai grav i s-a întâmplat lui Lucio, care, din cauza faptei ticăloase a lui Fabrizio, a pierdut un întreg salariu pentru ceea ce, la final, s-a dovedit a fi o înşelătorie. Bartolo nu fusese niciodată prizonierul minciunilor sale, cel puţin din punct de vedere financiar, deşi a simţit pe propria piele, în multe ocazii, că necinstea şi falsitatea erau tarele malefice ale lui Fabrizio, insigna sa existenţială şi, prin urmare, nu au fost foarte apropiaţi.

Timpul se scursese, vechiul şi numerosul grup de odinioară se destrămase şi Fabrizio rezista, rămânea în picioare. Marea majoritate a oamenilor care-l cunoşteau pe Fabrizio l-au favorizat, unii, din indolenţă, alţii, de frică, astfel încât el a perseverat, iar acum era un adult şi, deşi anii trecuseră şi pentru el, nu se schimbase nimic. În mod tacit, poate, Fabrizio îi dispreţuia pe toţi. Se simţea singur de când se născuse, nu era prea mulţumit de el însuşi şi de viaţa sa, dar acel instinct copleşitor de răutate asupra tuturor şi trădarea celor mai apropiate persoane nu l-au împiedicat niciodată, în toţi acei ani, să-i piardă. Singurii care, de-a lungul timpului, îşi schimbaseră atitudinea în ceea ce-l priveşte au fost Lucio şi Bartolo. După numeroase nenorociri, într-una din zile l-au înfruntat cu duritate, amintindu-i consecinţele frivolităţii sale, a damnatului viciu de a-i înşela pe ceilalţi şi de a se opri doar din gură, de a merge şi mai departe, de a unelti şarlatanii şi mai complexe, de a implica chiar şi alte persoane credule, orice pentru a ieşi teafăr şi fără pată.

– Aţi făcut bine că i-aţi spus deschis! Nu e posibil să scape aşa, a zis într-o zi Vito, bucurându-se cu cei doi. Totuşi, în seara aceea ieşise la cină cu Fabrizio pentru că era finala de rugby şi nu puteau să o piardă sub nicio formă.

Şi Giovanni fusese de acord cu Lucio şi Bartolo, lucrurile trebuiau spuse limpede lui Fabrizio, o dată pentru totdeauna, mai ales pentru binele său. Nu ar fi fost înţelept să-i permită în continuare să nu îşi asume responsabilităţile; ar fi însemnat, mai mult decât orice, că nu îi sunt prieteni, că nu-l respectă. În acest fel, nici Giovanni, după părerea sa, nu îi era prieten.

Chiar şi el, de fapt, în ciuda discursului frumos, lăsase în urmă criticul episod trecut şi acum, că era căsătorit şi că Marzia devenise confidenta iubitei lui Fabrizio, cu siguranţă nu ar fi putut strica acel echilibru. Da, în trecut îl detesta, nu i-a mărturisit niciodată privindu-l în ochi, pentru că nu-i stătea în caracter, dar nu pierdea vreodată ocazia de a povesti nedreptăţile suferite şi să-l vorbească de rău oricui aducea vorba de el. Apoi, cursul vieţii îi schimbase starea faţă de orice şi oricine, căci nimeni nu poate rămâne singur, îşi spusese pentru sine.

Curajul de a lupta pentru propria cauză, deşi nesemnificativă şi solitară, le lipsise, nu doar lui Vito şi Giovanni, dar şi multor altora. De ce, se întreba Bartolo? Dacă ar fi eşuat şi în acel mic grup de prieteni, ce s-ar fi ales de cele mai importante decizii ale lor, de cele sociale, cele care ar fi implicat un număr şi mai mare de persoane? Şi totuşi, înfruntându-l pe Fabrizio, Lucio şi Bartolo îşi creaseră în jur un spaţiu vast de marginalizare; a lăsa orice lucru să se întâmple şi să trăieşti într-o nepăsare reciprocă, li s-a părut celorlalţi cea mai simplă alegere, cea mai convenabilă.

– Poate au dreptate ei, i-a spus într-o zi Bartolo profesorului Nino. Cuvintele, pe de o parte, acţiunile, pe de alta, poate aşa merg lucrurile, poate aşa rămânem apropiaţi, fără a ne spune adevărul, fără a ne înfrunta. Eu sunt vinovat, eu, care nu am înţeles mecanismul, eu şi altcineva care căutăm cine ştie ce continuitate. Dar apoi mă opresc să mă gândesc şi mă întreb cu câţi oameni ar trebui să încetăm să vorbim în viaţă, dacă am face-o cu toţi cei care ne-au rănit, într-un fel sau altul, ne-am regăsi asediaţi, înconjuraţi de o palisadă de tăcere, spunea încă.

– Şi profesorul Nino a răspuns: Dar să vorbeşti inclusiv cu cei care ţi-au făcut rău, la ce foloseşte? Şi apoi ce fel de rău? Trebuie să faci diferenţa. Priveşte răul, vezi de ce natură e, cântăreşte-l, cercetează-l cu atenţie, evaluează-l, examinează-i frecvenţa timpului, observă pe ce se aşază, doar aşa vei înţelege de unde provine. Răul are mereu o povară, poartă o greutate, e ca o etichetă, fiecare ştie dacă poate să o târască sau nu, sunt cei care îl iau cu bună ştiinţă, Bartolo, care nu se pot lipsi de el, eşti conştient? Fă deosebirile necesare şi dă-i cuvântului, asemenea răului, valoarea pe care o consideri potrivită. După părerea ta, eu de ce sunt mereu singur? Pentru că povara pe care o pot căra este mică, sunt istovit, dispun de rezistenţă limitată, şi nu spun că este bine, şi asta e o capcană, minţile noastre sunt nişte capcane, cu cât le exersezi, cu atât se transformă în închisori... niciodată nu reuşeşti să ajungi să găseşti ieşirea, oricum ieşirea e ascunsă, secretă, nu se vede, e o nenorocire... nu se salvează nimeni. Îţi dau un sfat, comportă-te ca un cântar, dacă reuşeşti, dacă nu, fugi, fă ca mine. Dacă eşti afară, este bine să saluţi, dacă dai nas în nas pe stradă cu cineva, dacă nu poţi evita şi te loveşti de ei, trebuie să saluţi, tocmai pentru a nu da satisfacţii şi a rămâne cu fruntea sus. Dar, la urma urmei, ce semnifică satisfacţia, ce este această încrucişare de orgolii umane împotriva ruşinii? Oamenii trebuie să stea în pace, se spune, dar ce pace credeţi că am obţinut fără război împotriva celor care ne-au călcat în picioare? Aia nu e pace, e defect psihic, este moarte aparentă, mai rea decât cea reală, este fuga instinctului, lasă mizeriile astea, lasă-le măcar tu, fii ultimul care o face. Adevăratul război este să te prefaci că trăieşti în pace! Nu te prăbuşi şi tu în aceste lucruri; Bartolo, pentru că nici nu eşti capabil, ai părea ridicol, mai ridicol decât ei şi peste puţin timp vor trebui să-ţi transplanteze un ficat nou din cauza hranei îngurgitate fără să ştii să digeri.

Lui Bartolo i-a intrat pe de-a latul felia de măr pe care o mesteca.