Jean-Luc Wauthier, „poetul fără frontiere”, este, în mod incontestabil, una dintre figurile marcante ale spaţiului literar francofon. Preşedinte al Centrului belgian al Asociaţiei internaţionale a criticilor literari şi, începând din 2004, al Centrului Internaţional, redactor-şef al revistei „Journal des poetes”, Jean-Luc Wauthier se impune, în acelaşi timp, drept un creator remarcabil. Opera sa literară impresionantă – peste şaptesprezece volume de versuri, proză scurtă, eseuri şi un roman, Le Royaume – i-a adus consacrarea la nivel internaţional.

Pentru volumele de versuri (Mon pays aux beaux noms, Morteville, La neige en feu, Secrčte évidence, Tessons d’absence, Le domaine, Les vitres de la nuit, Lumičre noire, Le nom du pčre, Parle silence et l’ombre, La soif et l’oubli, L’autre versant, Fruits de l’ombre), Jean-Luc Wauthier a fost recompensat cu distincţii prestigioase: premiile „Ville de Charleroi Nicole Houssa” şi „Emile Polak” (acordate de Academia Belgiană), Premiul Internaţional „Lucian Blaga” pentru ansamblul operei poetice, Premiul Internaţional René Lyr, Premiul Internaţional Gauchez-Philippot.

Poezia lui Jean-Luc Wauthier propune o experienţă ontologică şi existenţială uneori la limita imposibilului, într-o realitate discontinuă şi contradictorie, în care prozaicul şi insolitul coexistă. O scriitură senzorială, bazată pe forţa de sugestie a „cuvântului-imagine”, îl atrage pe lector într-un „univers elemental”. Un univers în care nisipul deşertului, vântul, zăpada, focul, copacul se regăsesc asociate spontan cu medii transparente sau de reflexie – fereastră, oglindă, ochi de geam – care sugerează un joc continuu al instabilului şi al efemerului, o oscilaţie permanentă între o viziune reconfortantă şi una destabilizantă a lumii.

I.

Nimic mai mult

decât o mână de fân

şi un strop de lumină

în care apa vie

se adăposteşte

(În deşert,

paşii care vin din stele

caută imaginea copilului)

Nimic mai mult

decât câteva cuvinte

pentru a-i ajuta pe măgar şi pe bou

să încălzească spaţiul

în care miracolul

ia foc

II.

Admis la vorbitor,

mă apropii tremurând

de masa de oaspeţi

(în tavan, o crăpătură

întunecată

pare a fi un chip)

Nimeni nu-mi spune să merg mai departe

(uşi închise

în pragul cărora

se baricadează noaptea)

III.

Sub muri

se cuibăreşte obişnuinţa

O furtună solitară culcă şi înalţă

blestemând

spicele coapte.

Ne-am apropiat îndeajuns

pentru a întrezări un Dumnezeu

etern intangibil

în ciuda insultelor cerului albastru.

Nu moartea

ci abisul

Nu războiul

ci rana

Nu furtuna

ci fulgerul

Nu poezia

ci cuvintele

Libertate imensă

sub rămăşiţele

tăcerii fertilizate.

Fructe ale umbrei,

ne presimţiţi urmele

Nu frontiere

ci teritorii

unde privirea e hărţuită

de spasmele vântului

unde prezenţa focului

e vie şi îşi aminteşte.

Singură

pe o faleză de cretă

femeia goală

devorată de dragoste

şi care îţi strigă

fără încetare

„viaţa este altceva viaţa

este altundeva”

înainte de a se arunca în gol

şi de a te iubi

inutil.

Prezentare şi traducere de