| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Valeriu BirlanExecuţia Cu drujbe, topoare şi ciocane, demolatorii destramă atelierul unde, ani de-a rândul, a trăit meşterul. Om al şurubului şi al şaibei era el, al torsului de motor ascultat cu fervoare. Meşterul nu mai e, dar fiinţa sa mai dăinuie în alcătuirea de umbră şi taină a fostei lui locuinţe. Demolatorii o risipesc. Execuţie la vederea trecătorilor. Cade acoperişul sub lovituri şi tăişuri, cade capul meşterului; cad coşul sobei, pereţii, ferestrele, cade trupul lui, cad mâinile şi picioarele sale. Se năruie-n pulbere dimineţile, amiezile şi amurgurile, nopţile şi visele, gândurile şi cuvintele sale. Loc gol. Execuţia s-a sfârşit. Se-nstăpâneşte uitarea. Culegătorul de impresii Merg pe stradă. Mă gândesc la pictorii impresionişti care îşi duceau cu ei şevaletul, pânza şi culorile să le aşeze lângă o catedrală. În tablou, apoi, prindeau viaţă vibraţiile luminii la orele dimineţii, ale mijlocului de zi, ale serii. Îmi duc şi eu cu mine uneltele, o filă albă şi un pix albastru. Se mai pot culege impresii în legănarea pasului sau stând pe loc, se mai pot fixa pe hârtie proaspete notaţii. Aceeaşi e lumea şi mereu alta. Iată, în soarele amiezii de decembrie, trandafiri roşii lângă un strat de iarbă verde. Sunt trandafiri ca în antichitatea romană, dar cu o nouă strălucire în petale. Privind hârtia din mâna mea, crezând că vin la el cu un document, un om, la poartă, mă întreabă unde să semneze. Îi spun că e o simplă hârtie de notat impresii. Zâmbeşte şi mă salută. Dar ce-ar fi dacă în josul unei pagini citite la poartă, cineva ar semna, ca dovadă că a luat act de substanţa poemului? O poezie ambulantă, pentru fiecare om, adusă la domiciliu. Oglinzile copilăriei Ciorchini, ciorchini de roşii rotunjimi sub frunzele verzi. De fiecare dată când le culegeai de pe creangă, te-ntâmpina chipul tău, repetat ca-n mici portrete cu puncte de soare. În spaţiul fără de spaţiu, tânjind, cireşele oglinzile copilăriei. La hotar de noapte Cel care dă telefon e mai singur decât un atom părăsit la o margine de galaxie. Nimeni nu-l crede, nimeni nu-l ştie. S-ar arunca în afara lui, dar dă de nimănuia nimănui şi colindă-n zadar asemeni unui zar ce se-nvârte alert într-un cerc incert. Cel care dă telefon se-nchină în faţa unui ton precum cel care spune, în şoaptă, o rugăciune. Cuţit de frig îl pătrunde până-n adânc, de unde răzbat, stranii, sunetele unei jelanii. Violoncelul Asemeni Marii Odalisce a lui Ingres privind galeş sau precum Doamna Récamier a lui David stând pe un divan violoncelul. Conturul lui decupează liniştea, o preschimbă în extaz. Dar să vină arcuşul, cu toată lungimea lui corzile să le sărute, să trezească lemnul. Violoncelul şi omul cuplu de îndrăgostiţi vibrând la unison. Ce minune să te trezeşti dimineaţa, să-i mulţumeşti Domnului pentru prilejul de a fi. Ce fac cireşul, mărul plantaţi ieri? Ce bine le stă în aer, au o frumuseţe a simplităţii, o demnitate a înălţării. Ce minune să citeşti, să scrii la masa din grădină, să cuprinzi cu privirea jur-împrejurul. Lângă poartă, zarzărul. S-a îmbrăcat în galben. Doar câte o frunză cade din când în când în lumina după-amiezii. Ce minune să-ţi aud vocea. Ea vine din centrul inocenţei, e chiar Inocenţa. Mă face stăpân peste lume şi îmi spune că viaţa e veşnică. |