Încercînd să răspund la chestionarul lui Proust, am realizat dintr-o dată că ignor lumea sensibilă. Întrebările chestionarului m-au cufundat în bezna cea mai deasă. Mi-am descoperit cu această ocazie ignoranţa. Nimic nu ştiu.
Asta este. Nu mă pricep la culori, la făpturi, la insecte, la ierburi, la păianjeni, la viscere (la viscere am să revin, totuşi, către sfîrşitul acestui eseu). Cînd eram şcolar întru Melancolie, eheu, fugaces
, am absentat cu mare entuziasm de la ore. Mă retrăgeam în selva obscură a Cetăţuii să citesc. Cînd trebuia să particip la cursuri, regretam. Doar platitudini, truisme, aiureli. Nici o informaţie serioasă.
Matematicile mi-au produs depresii prelungite şi convingerea nulităţii mele definitive.
Istoria m-a captivat o vreme, fiindcă n-am crezut niciodată în realitatea celor doisprezece cezari, a lupanarului în care se retrăgea, insaţiabilă, Messalina. Am admirat cruzimea lui Ivan cel Groaznic, temeritatea lui Boleslav cel Viteaz, sfinţenia cuvioasă a voievodului Ştefan cel Mare. Cînd mi-am dat seama că Valeria Messalina a fost cu adevărat soţia împăratului Claudius (şi nu o invenţie a lui Juvenal), am renunţat şi la disciplina Istoriei.
Nu regret nimic. Dar nici nu mă laud. Trecutul nu mai poate fi corijat. Se cuvine să-l iei ca atare şi să te împaci cu el.
Din enkyklios paideia (în afara limbii latine, desigur, şi a construcţiei în ablativ), m-a sedus numai Literatura universală. Cîndva, pentru elevii umanişti, a existat în colegiu acest minunat obiect de studiu. Am putut compara atunci creatorii, operele. Am deprins germana din Wilhelm Meisters Lehrjahre, din Faust. Eine Tragödie. L-am descoperit, aşadar, pe Goethe. M-am sinucis cu un glonte bine ţintit în cap, deasupra ochiului drept, alături de tînărul Werther, înveşmîntat în frac albastru şi vestă galbenă. Am descifrat afinităţile elective, atracţiile efective, antipatiile defective dintre amanţi. Am zărit, în străfundul speciilor vegetale, palidă şi fragilă, frunza originară, Urpflanze. M-au atras, aşadar, romanticii germani. Mai tîrziu, au venit prozatorii francezi, poeţii
În consecinţa acestor studii incomplete, n-am preferinţe în materie de culori, de făpturi, de fiinţe înaripate. Din multitudinea infinită a legumelor, identific fără ezitări numai ceapa. Dintre copaci, salcia (inevitabil, plîngătoare). Poate pinul roman. Măslinul. Nu mă pot mîndri cu o erudiţie de botanist.
Sînt capabil să audiez ore întregi muzica îngerilor lui Mallarmé, larchet aux doigts. E mai presus de Oratoriul lui Bach.
Ca să fiu sincer (şi nu am nici un temei să nu fiu), singura zburătoare care m-a interesat vreodată cu adevărat a fost pasărea Phoenix. M-a uluit teribila ei solitudine.
Singura floare care m-a atras dintotdeauna a fost - să mai precizez? - roza absentă din orice buchet. Iar singura culoare care m-a desfătat a fost aceea a lucrurilor inexistente. Voi numi şi un arbore care m-a fascinat dintotdeauna: arborele genealogic al lui Iesei, cu fructe omeneşti, desenat în nava basilicilor, pe murii întunecaţi. Şi încă unul (dacă tot veni vorba): arborele fără umbră şi rădăcini al lui Porphyrios.
Aceasta este toată ştiinţa mea.
Ce vreau să spun cu această poliloghie? Nimic altceva decît că între mine şi lume s-a insinuat o serie de obiecte livreşti (şi de reprezentări fictive), care mă împiedică să le mai pot considera cum se cade pe cele aievea. De aceea am dificultăţi cînd sînt pus să numesc vegetaţia lumii reale, saprofitele, fauna, peştii, milipedele etc.
N-am călătorit între cocoaşele cămilelor, n-am străbătut savana, nici Marele Canion al fluviului Colorado, n-am privit cu atenţie un templu elen (chiar dacă am locuit mai bine de două luni la poalele Akropolei, în Thessaloniki, 15), n-am ascultat vuietul munţilor, zborul stolurilor de cocori. Am vizitat numai paradisurile artificiale, tărîmurile inventate de aezi, casa frumoaselor adormite, dughenele mîncătorilor de opiu, tavernele din Suburra, nobilul castel din cîntul al IV-lea, Pavilionul Roşu, Neverland, Kaf. Lectura mi-a uzat simţurile, mi-a tocit percepţia, mi-a acoperit ochii. Am devenit surd, orb, uscat.
Precum Michel Eyquem de Montaigne odinioară, ştiu o mulţime de versuri latineşti, dar n-am contemplat niciodată, cum s-ar cuveni, un lan de maci, un cîmp de narcise, o frezie. Oare cum miroase un fir de lămîiţă? Ce culori are floarea de myosotis? Dar hyacintul? Dar floarea-de-colţ? N-am nici o idee. Numai eu însumi sînt mai neştiutor decît mine...
Cu toate acestea, dacă nu mă înşel, nu sînt singurul individ pervertit de lecturi. Toţi păţesc, pînă la urmă, ceva asemănător.
Despre ce a fost vorba, totuşi? Dăunăzi, am citit o tabletă semnată de însuşi poetul Emil Brumaru, în care se lamenta (ca de obicei!). Pretindea că deţine ştiinţa naturii din lexicoane şi enciclopedii. Se plîngea că-i întru totul livresc, o fiinţă de hîrtie, un individ gata scris. Reproduc întocmai concluzia tabletei: voi muri livresc, aşa cum am trăit. M-am luminat dintr-o dată, ca şi cum aş fi stat sub coroana arborelui de pipal. Am tresărit bucuros. Nu sînt singur, deci. M-am recunoscut oarecum în această confesiune: de te fabula naratur
Îmi închipuisem cu totul altceva despre omul Brumaru şi despre raportul său cu peisajul cotidian, cu oicumena. Bănuisem în cazul său o imediateţe cu materia vie, o pliere pe epiderma transparentă a lucrurilor, o relaţie mai frustă cu mirosurile, culorile şi aspectul climatic ale lumii sublunare. Mă înşelasem. Emil Brumaru era, slavă Domnului!, un ignorant mai mare decît mine.
Şi încă o bizarerie! Cu toate că a compus elegii misogine, versuri necruţătoare, anatomia viscerelor nu l-a tulburat pre cît s-ar fi cuvenit (ca pe meşterul François Rabelais). Deşi dacă iubeşti cu adevărat o femeie, o divă, şi-ţi propui să-i cînţi compoziţia inefabilă (şi, poate, imposibilă, cu vorba lui Flaubert), venerezi, negreşit, şi rinichii, şi pancreasul, şi splina, şi sistemul endocrin, şi sucul gastric. Nu doar suprafaţa amăgitoare. În pofida acestui adevăr, n-am întîlnit încă nici un poem de amor (în vasta operă a lui Emil Brumaru), care să elogieze precît s-ar cuveni, în cazul sfintei Reparata, să zicem, un tranzit intestinal desăvîrşit.
Nu-i de mirare. Poeţii (dar nu numai ei) cunosc femeia dintr-un capitol sumar de Medicină generală, ori, mai cu seamă, din povestirile altora. Îşi culeg inspiraţia din Cenuşăreasa lui Perrault şi nu din realitate. Numai aşa se explică balivernele trubadurilor. N-au palpat, fariseii, niciodată o domniţă în carne şi oase. N-au mîngîiat şoldul parfumat al hangiţelor. N-au smuls rochii, n-au sfîşiat dantele, n-au rupt corsete, nu s-au adăpostit sub crinoline. N-au pipăit un ciorap, o jartieră. În consecinţă, poeţii exaltă fără oprire ceea ce o mînă de păgîn a vulnerat de mult. Creatorul Dulapului îndrăgostit nu face excepţie. Din păcate, nici eu nu fac.
Abia acum înţeleg apologul, semnificaţia superioară a tabletei testamentare. Emil Brumaru nu a descris niciodată ceea ce a văzut cu ochii, fiindcă n-a văzut, în definitiv, nimic. Nici n-a avut nevoie. În schimb, a văzut cu maximă limpezime ceea ce a descris într-o unică poezie cu o infinitate de variante. A văzut la modul tautologic vederi, viziuni, vedenii, vise.
Prin urmare, mi-am spus înseninat, într-un epilog succint: pe măsură ce citim, şi citim, şi citim, ne uscăm asemenea exponatelor dintr-un muzeu de ştiinţe ale naturii. În concluzie, cînd a consemnat mărturia, poetul Brumaru era el însuşi captiv în cuprinsul cărţilor, asemenea papagalului împăiat al lui Flaubert.
P. S. Actualmente, sus-zisul papagal este expus simultan în spitalul Hôtel-Dieu din Rouen şi în Pavilionul din Croisset. Deşi papagalul Loulou este unul singur (acela care a stat pe masa prozatorului, cîtă vreme a scris Un coeur simple), specialiştii pretind că ambele exemplare ar fi deopotrivă de autentice. Caz tipic de ubicuitate muzeală