Sunt un om care n-a scris în viaţa lui nicio scrisoare. Nu a existat nimic din ce-am gândit care să nu se fi aflat în preajma mea. Am vrut să-i scriu o scrisoare mamei, cred că am şi început-o, dar vestea morţii ei a ajuns înainte s-o termin. Am purtat o vreme cu mine capătul acela de scrisoare pe care o credeam neterminată. Dragă mamă, am ajuns cu bine, să nu te temi. Am primit o uniformă, nu e nouă, dar e mai bine aşa, cusăturile sunt şubrezite şi se pot lărgi. N-ai să crezi, dar mi-au găsit şi bocanci care nu mă rod. Primul lucru pe care l-am învăţat a fost să nu întreb de ce. Abia aştept să te revăd, să dansăm iarăşi.

Mi se părea că nu e de ajuns, mai voiam să adaug câte ceva, abia când nu mai aveam cui s-o trimit, mi-am dat seama că la ea nu era nimic de adăugat.

Scrisoarea astaar putea începe cu „dragul meu tată”? Dacă mă gândesc la cealaltă, pentru mama, socotesc că ea merită mai mult decât tine şi atunci ar trebui să încep simplu „Tată”! Asta ar putea să pară o chemare, ceea ce acum, cel puţin, pare ciudat. La vârsta mea e ciudat să simţi nevoia de a te adresa părintelui tău ca şi cum i-ai cere sprijin. Mai ales că, pentru mine, te-ai oprit la o vârstă la care aş putea să-ţi fiu chiar bunic.

Nu suntem în poziţii egale. Între noi stă o punte care se înclină nedrept în favoarea ta. Un bărbat poate să nu aibă copii sau chiar şi atunci când îi are poate să facă abstracţie de ei. Un copil are, însă, în mod obligatoriu un tată. Faptul că el este necunoscut nu-l face mai puţin prezent, ci dimpotrivă. Cu un tată pe care-l cunoşti te poţi certa, te poate dezamăgi, poţi să-i trânteşti uşa în nas, dacă pofteşti, poţi să-l umileşti cu dispreţul tău. Un tată necunoscut este de neînfrânt. El este fără greşeală, singura lui greşeală eşti tu. El nu are înfăţişare. De aceea poate lua orice înfăţişare gândeşti despre dânsul. Nu te poate răni, căci e tăcut. Chiar şi atunci când îl auzi vorbind, e o iluzie, căci prin el nu vorbesc decât propriile tale gânduri.

Nu ştiu cum ai aflat de existenţa mea. Dacă ai vrut-o cu tot dinadinsul sau a fost doar o întâmplare. Primele scrisori erau lipsite de amintiri, scrisori care puteau fi trimise de orice părinte fiului lui. La şcoala de ofiţeri era un civil, un bătrân bibliotecar a cărui adevărată meserie, pe care o practicase cu folos înainte de război, era aceea de scriitor de scrisori. Îl chema Enoaie, dar pentru scrisori asta nu avea nicio semnificaţie, pentru că el nu semna scrisorile pe care le scria. Ele erau întocmite anume ca să fie vândute soldaţilor. Fiecare avea povestea lui. Unul iubea o fată, ea ştia şi-l aştepta. Sau altul o iubea în tăcere. Bătrânul Enoaie avea scrisori tip pentru fiecare împrejurare. Nu trebuia decât să i te confesezi şi apoi să pui numele. Scrisoarea, până atunci anonimă, se transforma în sentimentul cel mai adânc al sufletului tău. Tot aşa cum, punând capul în cercul decupat de pe panourile fotografilor din bâlci te puteai preschimba, cât ai zice peşte, într-un samurai ori într-un vânător de elefanţi. Bibliotecarul bătrân transformase viaţa în scrisori, nu exista întâmplare pentru care el să nu aibă mesajul potrivit, deja scris. Pentru el viaţa devenise simplă când ajunsese la concluzia că oamenilor aflaţi în situaţii similare le plăcea să spună ori să audă aceleaşi lucruri. Aveam impresia că ţi-ai cumpărat scrisorile de la bătrânul bibliotecar. Povestea era simplă. O iubeşti? te-ar fi întrebat bătrânul, aşa cum întreba pe oricare soldat care îi istorisea o întâmplare în care venea vorba de o femeie. Când? ai fi întrebat. Atunci sau acum? Atunci ori acum, ar fi răspuns el, întrebarea rămânând mai departe pusă. Atunci era război, ai fi spus. Eram tânăr, iubeam viaţa. Când să iubeşti viaţa mai mult, dacă nu în timp de război? Femeia înseamnă viaţă. Poate că asta înseamnă c-o iubeam. Şi acum? Acum e departe. Războiul s-a terminat, dar drumul până acasă, după atâţia ani de război, s-a dovedit prea scurt ca să pot ajunge la capătul lui şi ca să pot înţelege. Aşadar, ar fi socotit bătrânul, atunci iubeai toate femeile, după aceea n-ai mai iubit niciuna. Punem atunci între voi şi un copil, ca lucrurile să aibă miez. Şi aşa am apărut eu, din imaginaţia unui bibliotecar ce voia ca lucrurile să capete neapărat sens, căci numai astfel putem fi repetabili.

Abia după ce a murit mama,am primit în sfârşit o scrisoare ce era pentru mine. Nu mai eram copilul scrisorilor compuse la întâmplare. Devenisem fiul tău. Dar tu nu erai încă tatăl meu.

Ai dreptate. Nu avem aceleaşi amintiri. Prima amintire pe care o am despre lume e foamea. Oamenii păstrează cutii ori albume de amintiri. Foamea nu e o amintire de colecţie. Şi nici nu există artefacte care să o sugereze. Foamea nu există decât atunci când ţi-e foame. Amintirea despre foame nu e foamea însăşi, ca senzaţie, ci teama de foame. Pentru cel care a trăit foametea, cel mai important lucru în viaţă, ca să fie împlinită, este să nu-i mai fie foame niciodată.

O să spui că nu există om căruia să nu-i fie foame, măcar din când în când. Numai că una e să-ţi fie foame, gândindu-te cu nerăbdare la ce-o să mănânci, şi alta să trăieşti sentimentul de foame, ca stare compactă. Cu foamea nu te poţi obişnui, e nouă mereu. Când eşti flămând, nu te poţi simţi singur. În tine trăieşte o altă fiinţă, care te devoră. Eşti hăituit, dar n-ai unde fugi, căci e ca umbra, nu te poţi depărta de ea. Eşti o pradă lipsită de scăpare. N-ai cum să te ascunzi, căci fiara te va găsi întotdeauna. Nici nu trebuie să te caute, căci e în tine. Când îţi e foame, tu însuţi devii fiara de care fugi.

Nu ştiu dacă moartea are copii. Nu ştiu ca cineva să fi vorbit despre o moarte-copil. În schimb, despre foame se poate spune cu siguranţă că ia chipul copilăriei. Noi, copiii născuţi în război, am fost mai degrabă copiii foamei decât ai mamelor noastre.

Purtam chipul ei. Aveam creştetele alungite şi împuţinate, iar ochii neobişnuit de mari pe feţele acelea mici. Spre deosebire de carnea şi oasele trupului, ochii se hrănesc cu lumină şi, în arşiţa acelei secete din 1946, lumină era destulă. Mâinile ne erau subţiri şi vlăguite şi vârfurile degetelor tremurau, cu unghiile transparente. Coastele se închideau ca nişte arcuri de oţel peste burţile scobite. Genunchii ne erau ascuţiţi, dar moi, şi picioarele strâmbe, călcam moale, dibuind de parcă mergeam numai pe întuneric.

Eram, aşadar, mai degrabă copiii foamei decât ai mamelor noastre. De aceea mergeam unde ne călăuzea foamea şi ea nu ne îndemna către casă. Ne adunam câte patru-cinci şi o porneam prin spatele bisericii Sfântul Nicolae către catedrala Madona Dudu. Dacă era slujbă de înmormântare, ne strecuram prin mulţime şi aşteptam până la sfârşit, pentru pomană. Nu primeam mai nimic, tot ce se dădea, şi asta dacă aveai noroc, era câte un pumn de seminţe de dovleac ori de floarea soarelui. Copacii se umpleau de ciori, aşteptau şi ele ca şi noi, dar ele nu primeau chiar nimic, căci noi mâncam seminţele cu tot cu coajă, iar pe cele căzute prin iarbă ne buluceam să le căutăm.

De la Madona Dudu o luam spre biserica Sfântul Dumitru şi de acolo în sus, spre piaţa care pe atunci încă nu se numea Piaţa Veche. În drum ne opream la Fântâna Purcicarului. În ciuda secetei, izvorul continua să curgă, ne umpleam burţile cu apă. Senzaţie înşelătoare, căci, deşi ne umpleam burţile, gata să crape, senzaţia de foame nu trecea. Foamea nu se îneca, dimpotrivă, zburda în apă ca o vidră, apoi îşi înfigea mai adânc dinţii ascuţiţi. Oricum, foamea se întinsese dincolo de stomac, ne era foame cu pieptul, cu umerii, cu obrajii. Şi, mai ales, ne era foame cu degetele şi cu buzele. Ţăranii din jurul Craiovei care veneau cu marfă la piaţă erau tot mai rari şi vindeau lucruri care nu lăsau boabe sau firimituri: bostani, ridichi negre, sfeclă roşie sau ţelină. Dintre fructele pământului, care nefierte sau neprăjite în ulei erau îndeobşte acre sau iuţi, cei mai vânaţi erau cartofii. Noi, cei mici, trebuia să fim şi cei mai ageri, căci altminteri cei mari ne smulgeau bulbii găsiţi sub tejghele, între sacii lăsaţi să putrezească sau în ţarcurile unde, când şi când, se mai aduceau la vânzare animale costelive. Atunci intrau în funcţiune degetele, buzele, dinţii. Hăpăiam pe ascuns, încovoiaţi şi cu bărbia în piept, fără să ne sinchisim de crustele de pământ sau de cojile moi şi mucegăite ale cartofilor, ale inelelor de praz sau ale dovlecilor. Făcusem găşti care se încăierau între ele. Cei mari dădeau cu pumnii, noi, ţâncii, aruncam cu tot ce ne cădea în mână. Şi armele nu ne prisoseau căci, după război, pietre, cărămizi şi molozuri găseai la tot pasul.

Nu câştigam întotdeauna. Atunci, cei care pierdeau îşi culegeau de pe jos căciulile şi fularele, când nu erau luate ca trofee de către învingători, şi ne târam bocancii, cei mai mulţi moşteniţi de la fraţii mai mari, în cazul meu, de la un băiat de-al vecinilor, traversând oraşul până la gară. Cine nu a văzut gara din Craiova în iarna dintre 1946 şi 1947 nu ştie ce înseamnă foametea.

Noi şi păsările ne încumetam să ne apropiem după ce câte un tren reuşea să plece, trăgând după el trupuri agăţate de scări ori cocoţate pe vagoane. Altminteri, priveam dintr-un colţ, cu ochi mari, sălbăticia oamenilor mari care se războiau pe peroane. Trenurile care veneau erau blocate de soldaţi. Se zvonea că mecanicii au ordin să le ducă în triaj şi de acolo să schimbe locomotivele, ca să-i ducă pe drumul de întoarcere, cât mai departe, spre Moldova, fără să-i lase să coboare. Cum trenul încetinea, pufăind, la intrarea în gară, oamenii începeau să sară din vagoane, prin uşi, prin ferestre, rămânând în urmă, şontâcăind printre linii sau răsucindu-se în cădere la lizieră. Dar bucuroşi că au scăpat de soldaţii care îi legitimau pe pasageri şi pe cei care nu erau de prin părţile Olteniei sau nu dovedeau cu ce treburi au venit, îi împingeau cu patul puştilor înapoi în vagoane. Ordinul era să se oprească exodul moldovenilor în căutare de hrană într-o Oltenie secătuită, la rândul ei, dar despre care minţile rătăcite de foame năşteau tot felul de legende.

Pe noi nu ne ispiteau trenurile care veneau. Acelea nu făceau decât să îngroaşe pâclele foamei cu respiraţiile hăituite ale celor care veneau de departe, cu saci făcuţi sul, ca o bandulieră, de-a curmezişul pieptului, în căutare de făină şi mălai. Uneori soldaţii se sfiau, când zăreau la capătul peronului fugari din vagoane îmbrăcaţi cu vestoanele ponosite ale celor întorşi de pe front şi, din când în când, dintre ei, bocănind cu cârjele, câte un invalid de război. De cele mai multe ori însă, la îndemnurile severe ale sergenţilor, încercau să-i adune într-o tentativă zadarnică, deoarece nimeni nu a reuşit până acum să găsească vreo armă care să lupte împotriva foamei şi s-o învingă altfel decât mulţumind-o.

Pe noi ne ademeneau trenurile care plecau. Priveam cu nerăbdare îmbulzeala de la uşile vagoanelor, încercând să dibuim vreun sac care se rupea în asaltul acelor suflete hăituite pentru care vagoanele erau tărâmul izbăvirii. La început soldaţii au încercat să-i oprească să se urce în tren pe cei care purtau saci în spinare. Dar după aceea s-au lăsat păgubaşi, mai ales de când se zvonise că cei rămaşi pe peron puseseră dincolo de lizieră focuri mari pe calea ferată pe care mecanicii să le vadă de departe şi să fie siliţi să oprească în câmp. După ce trenurile plecau, trăgând după ele ciorchine de trupuri contorsionate, ne năpusteam printre linii, căutând, noi şi păsările. Noi, tot un fel de păsări, cu degetele subţiate şi unghiile negre ca nişte gheare. Păsările se adunau cârduri-cârduri asupra pulberilor de mălai ori de făină, noi căutam mai ales cartofi şi boabe de porumb. Fiecare pentru sine, nici o împărţeală, aceea era rânduiala de neocolit a foamei.

Seara, când mă întorceam acasă sleit, cu căciula strâmbă pe cap şi cu hainele sucite, mama nu mă întreba de unde vin. Mă ştergea pe faţă şi pe mâini cu o cârpă udă, să nu cheltuiască prea multă apă, şi apoi mă aşeza la masă. Aveam doar două scaune, fiecare cu scaunul lui. Noi nu aveam morţi în războaie, iar despre tine nu vorbeam niciodată. Probabil că mama se gândea pe atunci că, până la urmă, ar fi acelaşi lucru.

Mâncam în fiecare seară fierturi făcute din buruieni, în care pluteau două-trei bucăţi de slănină îngălbenită. Mama presăra deasupra câteva foi de ceapă prăjită pe plită, zicea că ceapa prăjită dă gust de carne. Şi, lângă farfurie, câteva bucăţi scorojite de mămăligă, pe care o făcea o dată pe săptămână. Noi încă aveam noroc de ceva legume pe care ni le aducea bunica de la Romanaţi. Făină nu aveau nici ei, dăduseră tot grâul şi porumbul pe care îl aveau, de frică să nu păţească la fel ca alţii care dosiseră grânele şi, înainte de a fi trimişi la puşcărie, erau duşi, cu ţeava puştii în coaste, până în centrul oraşului, unde erau ţinuţi o zi întreagă, cică să vadă lumea din cauza cui e foamete.Apoi, când foamea socotea că e destul pentru un copil, îi adormeam, în cele din urmă, în braţe. Iar într-o seară când, cu obloanele trase, mama a copt din făină o pâine, am ştiut că a venit Crăciunul.

Mi-a fost atâta foame în anii aceia, încât am uitat să fac bolile copilăriei. Poate că, în felul ei, foamea ne-a iubit, pe copiii aceia care împărţeau fructele pământului cu păsările cerului, preţul de a nu se despărţi de noi era de a ne lecui de celelalte boli. Despre mine trebuie să ştii că nu m-am îmbolnăvit niciodată şi nici nu m-am molipsit de bolile altora. Aş fi fost cât se poate de potrivit în vreme de ciumă, să culeg morţii şi să dau foc la casele însemnate de molimă.

În anul în care am avut vârsta să merg la şcoală, foametea a început să istovească. În trenuri, călătorii au reînceput să cumpere bilete şi soldaţii n-au mai trebuit să-i păzească pe oameni, unii de alţii. În piaţă şi pe străzi au reapărut haitele de câini care adulmecau în locul nostru rămăşiţele zilei de ieri. Înmormântările se terminau frumos, cu colivă primită în căuşul palmei. Războiul se sfârşise de câţiva ani, nimeni nu mai murea de obuz şi de schijă, morţii mureau din nou la ei acasă.

Faptul că nu am vorbit despre Beniamin, fratele mai mic al mamei, mort de tuberculoză, ne-a făcut să-l uităm. Dar asta şi pentru că fusese un copil bun, a murit sfios şi repede, ca să nu-i facă pe cei din jurul lui să sufere, şi după aceea nu s-a mai întors.

În schimb, faptul că n-am vorbit despre tine nu ne-a ajutat la nimic. Tu nu erai ca Beniamin. Dacă ai fi fost generos ca el, ai fi murit sau ai fi dispărut, pur şi simplu. Dar tu ai fost un egoist, te-ai încăpăţânat să supravieţuieşti în război şi să ne şi încredinţezi de asta. Mai întâi te-ai folosit de alţii pentru a-ţi alunga teama de moarte. N-ai reuşit, probabil, pentru fiecare dintre noi moartea are altă culoare. Tu ai ţinut neapărat să ne aduci aminte că exişti, fără să te gândeşti ce-o să însemne asta pentru noi. Să nu-mi spui că ai făcut-o pentru că ţi s-a făcut dor de noi sau pentru că, brusc, ai început să-ţi iubeşti fiul. Nu există justificare mai des invocată şi mai iluzorie pentru egoism decât iubirea.

Cred că nu ştiai mai nimic despre noi, căci, dacă ai fi avut cea mai mică idee despre ce se întâmplă în România, nu ai fi trimis scrisoarea aceea. Eu eram o amintire, ca şi parfumul părului mamei mele şi braţele ei calde, un fel de talisman agăţat de gât pentru un soldat care se putea pierde peste puţin timp, laolaltă cu el, îngropat în stepele ruseşti. Atunci a fost singura oară când Beniamin s-a mai întors o dată în vieţile noastre. Ai întrebat de Beniamin şi eu îţi răspund acum căBeniamin a murit în locul tău. Afăcut asta pentru tine, într-atât era de bun.

Mama începuse să lucreze la Atelierele CFR de la marginea oraşului. Pleca dimineaţa devreme şi se întorcea seara, cu părul şi mâinile mirosind a vaselină. Era tânără, dar căpătase aerul prăfuit şi mersul şleampăt al femeilor îmbătrânite înainte de vreme. Duminica doar, din când în când, mergeam la Luncă şi uneori ne aventuram până la Jiu. Atunci îşi punea rochii strânse la brâu şi îşi lăsa părul slobod pe umeri, amintind de frumuseţea de odinioară. Numai glasul îi era la fel de frumos, mă gândesc ce frumoasă ar fi fost copilăria mea, dacă aş fi putut dormi în tihnă, în timp ce ea mi-ar fi citit poveşti.

La noi nu venea niciodată nimeni, în afara bunicii, care ne mai aducea câte ceva de mâncare. Dar niciodată seara şi, mai ales, niciodată bătând cu pumnii în uşă. Când s-a întâmplat asta, mama mi-a făcut semn să mă ascund şi a întredeschis uşa. Care, însă, s-a trântit dintr-o dată de perete, împinsă de o lovitură de picior. Am auzit cum mama cade, icnind, peste un scaun, apoi a izbucnit o voce răstită căreia vocea ei frumoasă i-a răspuns abia gâtuit cu ceva ce părea o încuviinţare. Şi pe urmă linişte.

Am aşteptat-o ceasuri în şir. Nici măcar n-am ridicat scaunul căzut şi n-am închis uşa în urma lor. M-am încăpăţânat s-aştept până se întoarce, dar n-am putut. Am adormit cu capul pe masă. Aşa m-a găsit dimineaţa, când s-a întors, buimacă şi cu ochii vineţi. M-a luat în braţe şi m-a dus în pat, adormind cu mine în braţe. Când m-am trezit, n-am avut curajul să mă mişc până când ea n-a terminat de plâns încet, să nu o aud.

Culmea e că, după ce o interogaseră toată noaptea, îi dăduseră şi scrisoarea, ca să nu uite niciodată ce nu are voie să facă şi ce-ar putea păţi dacă... Îţi imaginezi că primul lucru pe care l-a făcut a fost să o ascundă, fără să ştie că de un copil nu poţi ascunde nimic, orice copil are creanga lui de alun. La început n-am înţeles mare lucru, dar recitind-o am înţeles că naşterea mea a fost o greşeală pe care, deşi au trecut aproape şaptezeci de ani de atunci, n-am avut curajul s-o îndrept.

O întâmplare ca aceea nu putea rămâne ascunsă celorlalţi, mai ales în astfel de vremuri. Mama a muncit toată viaţa la bancul ei de lemn unde lustruia piesele şi le ungea cu vaselină. Nimeni nu i-a întins vreodată o mână de ajutor şi nici ea n-a cerut decât să fie lăsată în pace. Numai că în locul tuberculozei lui Beniamin, care dispăruse odată cu hainele şi aşternuturile lui arse, a apărut, din noaptea aceea, diabetul ei. O boală care nu era a sărăciei, ci a fricii.

Creşteam cu neînduplecare. Eram cel mai înalt din clasă şi nu eram încă născut pe de-a-ntregul, căci părul meu se tot deschidea la culoare, până ce s-a făcut blond şi mătăsos. Iar ochii nu-şi schimbaseră culoarea albastră pe care o are orice prunc, atât că deveniseră sticloşi, de felină. Probabil că teama de moarte a fost atât de puternică încât, pentru orice eventualitate, destinul te pusese la păstrare, creându-ţi o dublură. Astfel că n-am luat nimic din înfăţişarea negricioasă şi încreţită a neamului oltenesc al mamei mele.

Băteam străzile, până seara, când mama se întorcea cu raţia de pâine pe cartelă care i se dădea de la atelier. Aveam fiecare dreptul la un sfert de pâine neagră. Sâmbătă seara aducea, pentru două zile, o pâine întreagă, rotundă. Ne învârteam în jurul ei, neştiind din care parte s-o rupem. Pâinea era cleioasă la miez şi fărâmicioasă pe margini. Când se usca, ceea ce se întâmpla destul de rar, scrâşneam din dinţi ca nisipul. Dar era, totuşi, pâine. După ce o ţineai o vreme pe limbă, mutând-o dintr-o parte în alta a gurii, nu mai conta. În copilăria mea, apusul lua forma acelui coltuc de pâine neagră pe care trebuia să-l drămuiesc de la o înserare la alta.

Pe străzile urcând şi coborând ale mahalalei noastre pline de maidane şi de ascunzişuri, încropeam tot felul de jocuri pentru care nu aveam nevoie decât de închipuire ori de lucruri la îndemână, cum ar fi crengi, pietricele, nuci sau castanele copacilor bătrâni din parcul bisericii Sfântul Dumitru. Jucam de-a v-aţi ascunselea, hoţii şi vardiştii, ţurca, lapte gros, cal-de-prinţ-cal-de-mpărat ori urmărita pe luate până mă întorceam acasă cu buzunarele pline de nuci şi de castane. Când ne certam, înjuram, închipuindu-ne oameni mari şi îngroşându-ne vocile:

– A mă-tii! striga câte unul, vărsându-şi năduful.

– Ba pe-a mă-tii! i-o întorcea altul.

– Ba a mă-tii, că-i lată!

– Ba a mă-tii că-i creaţă!

Şi tot aşa, până într-o zi, când unul mai din margine a strigat către mine:

– Ba a mă-tii, că-i futută de nemţi!

Lumea toată s-a prăbuşit peste mine, iar eu m-am năpustit asupra lumii. Eram puternic şi am început să-l lovesc pe cel ce strigase. Dar ei erau mai mulţi şi au început să urle spre mine, ca şi cum toţi ştiuseră până atunci:

– Nemţălăul! Nemţălăul!

M-am întors în loc şi am început să lovesc la întâmplare, în dreapta şi-n stânga, dar de peste tot au venit alte lovituri către mine. S-au depărtat hlizindu-se şi strigându-mi în urmă acelaşi cuvânt. Am rămas ghemuit, plin de sânge. Abia m-am târât până acasă, câteva zile nici n-am putut să mănânc din cauza buzelor sparte şi a fălcilor umflate. Mă loviseră cu o ură care nu era a lor şi aş fi putut să-i iert.După atâţia ani războiul nu se încheiase şi cifrele despre morţii din război erau greşite.

Atunci te-am omorât prima oară. Am aruncat în tine cu pietre până n-am mai putut. Stâlpii de telegraf aveau chipul tău, tablele din ferestrele caselor părăsite, sticlele ori cutiile de conserve puse pe prichici. Te-am omorât cu începuturile mele de ură şi-mi închipuiam că, dacă învii, o să te omor iar.

De arunci te-am omorât de multe ori. Numai că, încetul cu încetul, în locul stâlpilor şi trunchiurilor, al geamurilor şi al cutiilor ruginite, chipul tău a început să fie luat de alţi oameni.

• Fragment din romanul în lucru Copiii războiului