Istoria formelor de asociere a scriitorilor din România este parte a istoriei literaturii române, căci nu cred să existe vreun scriitor român important care să nu fi contribuit într-un fel sau altul la alcătuirea sau fiinţarea respectivelor asociaţii, societăţi sau uniuni. Protejarea şi răsplătirea drepturilor de autor, realizarea unei simetrii de drepturi şi obligaţii între editori şi creatori, condiţia materială şi statutul profesional al scriitorului, susţinerea financiară a publicaţiilor literare, politica culturală a statului şi încurajarea mecenatului, ajutorarea scriitorilor aflaţi în suferinţă au fost doar câteva dintre obiectivele pe care aceste forme asociative şi le-au asumat. La acestea se adaugă, fireşte, scopuri eminamente literare, cum ar fi organizarea diferitelor festivaluri şi lecturi publice, omagierea reprezentanţilor breslei, acordarea premiilor literare, încurajarea tinerelor generaţii de scriitori, dar şi – în momentele de cumpănă şi nu numai – punerea literaturii şi a autorilor săi în slujba idealurilor naţionale.

Dintre organizaţiile întemeiate de scriitorii români, cele mai reprezentative au fost Societatea Scriitorilor Români, înfiinţată în anul 1908, şi continuatoarea acesteia, începând cu anul 1949, Uniunea Scriitorilor din România. Cei care susţin că uniunile de creaţie sunt invenţii staliniste sunt într-o gravă eroare. Ca să vedeţi cât de „staliniste” erau aceste organizaţii, să evocăm o structură asociativă similară, Societatea Compozitorilor Români, înfiinţată ceva mai târziu, în 1920, şi al cărei preşedinte, timp de aproape trei decenii, a fost George Enescu. Nici Societatea Scriitorilor Români nu s-a lăsat mai prejos, cel mai longeviv şi mai eficient preşedinte al acesteia nu a fost altul decât Liviu Rebreanu.

De remarcat faptul că atât SSR, cât şi USR au primit un statut legal de prim rang, ele fiind recunoscute prin legi speciale de către forurile legiuitoare: SSR a fost recunoscută ca persoană morală, în anul 1912, de către Senat şi Adunarea Deputaţilor, iar USR ca persoană juridică de interes public, în anul 1949, de către Marea Adunare Naţională. Dacă forurile legiuitoare au emis legi speciale de înfiinţare a acestor organizaţii, e de menţionat că nu au emis niciodată vreun act care să menţioneze desfiinţarea lor.

După anul 1989, USR şi-a continuat activitatea, păstrându-şi atribuţiile de reprezentare a scriitorimii române, ieşind, însă, de sub tutela ierarhică sau ideologică a instituţiilor statului. Încetul cu încetul, USR a dobândit, pentru profesia şi vocaţia de scriitor, o recunoaştere legislativă mai largă şi o susţinere financiară pe care breasla noastră nu le avusese niciodată. Rolul USR, ca exponentă a breslei şi continuatoarea unei tradiţii de peste un secol, a fost consolidat prin gesturi de recunoaştere publică din partea autorităţilor statului şi printr-o seamă de responsabilităţi ce i-au fost conferite prin acte normative. Astfel, instituţia prezidenţială s-a implicat activ, în anul 2008, în festivităţile legate de centenarul înfiinţării SSR, atât prin prezenţa preşedintelui României la sediul USR, cât şi prin acordarea unor înalte distincţii culturale întru omagierea acestei tradiţii. Printr-o seamă de legi în domeniul culturii, unele votate în unanimitate, Parlamentul a încredinţat USR responsabilităţi importante în aplicarea lor. Guvernul României, atât prin hotărâri semnate de prim-ministru, cât şi prin ministerele specializate, îndeosebi Ministerul Finanţelor şi Ministerul Culturii, a creat resurse şi proceduri prin care USR să poată finanţa diferite activităţi literare. Curtea Constituţională a validat, prin deciziile sale, competenţele USR. Numeroase hotărâri definitive ale instanţelor juridice confirmă statutul USR de persoană juridică de utilitate publică. Nu mai vorbim de numărul mare de alte instituţii publice, de la consilii judeţene şi primării până la diverse instituţii de reprezentare culturală care au în USR un interlocutor în organizarea sutelor şi sutelor de evenimente literare ce au loc anual.

Ei bine, în ciuda atitudinii acestor autorităţi ale statului român care dau recunoaşterea cuvenită statutului legal, public al USR, nu acelaşi lucru se poate spune despre, culmea!, unii scriitori care au ajuns la concluzia că USR... nu există! După opinia lor, de treizeci de ani încoace, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul etc., etc. joacă împreună cu scriitorii un teatru al absurdului, acordând distincţii, dând responsabilităţi şi alocând fonduri bugetare unei instituţii inexistente, ca să nu mai spunem că băncile fac transferuri financiare unui deţinător fictiv de conturi. După părerea lor, tot ce face USR este real, mai puţin USR însăşi. Iată şi argumentul: din moment ce USR nu s-a reînfiinţat în 1990, după căderea comunismului, înseamnă că nu mai există. Aserţiunea e, desigur, hilară. Eu am certificatul de naştere emis de către Republica Populară Română, nu l-am refăcut nici în 1965, când România a devenit republică socialistă, nici în 1990, când a devenit republică, pur şi simplu. Asta nu înseamnă, îmi place să cred, că am dispărut odată cu republica ce mi-a redactat certificatul.

Ceea ce e, însă, cu totul lipsit de haz, dacă nu de-a dreptul odios, este faptul că aceşti contestatari, prin campaniile lor răzleţe, dar înverşunate şi zgomotoase, socotind că USR nu mai există ca persoană juridică de utilitate publică, clamează, implicit, anularea tuturor drepturilor câştigate de USR în aceşti treizeci de ani pentru scriitorii români. Breasla ar deveni, astfel, afirmă ei, un fel de conspiraţie în care scriitorii se bucură, prin intermediul USR, de o seamă de drepturi, fără să aibă, ca să zic aşa, dreptul la ele.

Dimensiunea tragicomică a acestor trupe de hărţuitori este aceea că protagoniştii lor se numără printre cei a căror existenţă a fost promovată cât se poate de fructuos de... „inexistenta” USR. Suntem, în această privinţă, într-o situaţie halucinantă, care o întrece pe aceea a personajului lui Marin Preda care privea peste zăbrelele grădinii zoologice girafa şi, totuşi, exclama: „Aşa ceva nu există!” Dacă în cazul ţăranului lui Marin Preda, mirarea era nedisimulată şi inocentă, el nevrând, cu niciun chip, să ia locul girafei, nu acelaşi lucru se poate afirma despre eroii noştri, a căror mirare este mai degrabă simulată şi deloc nevinovată.

Un prim exemplu de privitor al girafei este cel al poetului Florin Iaru. El uită că a fost mai mult timp vicepreşedinte al USR, amnezie în parte justificată prin faptul că, în timpul mandatului său, a petrecut extrem de puţin timp la sediul USR, cu foloase pe măsură pentru breaslă. Alt protagonist este Cristian Teodorescu, pentru care atunci când a primit Premiul pentru Proză, USR exista bine mersi, dar care s-a răzgândit în privinţa Uniunii, fără să se răzgândească, fireşte, şi în privinţa premiului. Dan Mircea Cipariu, la care numărul de procese intentate USR îl depăşeşte cu mult pe cel al volumelor publicate (inclusiv ca număr de pagini), este un bun exemplu de îndărătnicie bipolară. Ani de zile a crezut cu tărie în existenţa USR, a candidat la preşedinţie de câteva ori cu un „succes” pe care doar cel al volumelor sale îl depăşeşte, a fost ani de zile şeful Filialei de poezie din Bucureşti, ba chiar a colaborat la redactarea actualului Statut. Acum crede, cu aceeaşi tărie, că USR nu există. Dar probabil că cel mai flagrant caz este cel al prozatorului Eugen Uricaru, şi el apostol al inexistenţei USR, care, n-o să credeţi, timp de cinci ani a fost chiar preşedintele USR. Polemizând cu sine însuşi, precum Tartarin din Tarascon, Eugen Uricaru de acum două decenii a semnat documente juridice şi transferuri bancare pentru o organizaţie care, tot pe atunci, în opinia lui Eugen Uricaru de azi, nu exista!

Această ontologie bizară potrivit căreia USR există dacă o conduc unii şi nu mai există dacă o conduc alţii ar fi putut să rămână, cum se întâmplă adesea între scriitori, doar o rătăcire onirică. Se spune că orice şoaptă se aude în Epidaur. Din cauza internetului, lumea întreagă a devenit un Epidaur în care oriunde ai şopti, se aude oriunde, iar acest lung şir de vorbe şi de ipoteze privind legalitatea USR ridică o pâclă bolnăvicioasă pe care trebuie întruna s-o limpezim, irosindu-ne timpul. Chiar şi aşa, acest joc de-a alba-neagra ar rămâne în zona anecdoticului dacă protagoniştii săi nu ar da dovada unei procesomanii patologice şi a unei imposturi cu vădite accente infracţionale. (Numărul proceselor în care aceşti autori au târât Uniunea Scriitorilor a trecut pragul de 120!)

Printre membrii SSR şi USR au existat, ca-n orice comunitate, dispute pătimaşe. Scriitorii s-au contestat, s-au răfuit şi s-au acuzat unii pe alţii, fiecare acţiune lăudabilă a avut, ca de obicei, şi detractorii ei, dar niciodată, repet, niciodată vreunul dintre ei n-a dat fuga la autorităţi sau la tribunale ca să încerce, în mod ruşinos, să anuleze drepturile pe care ceilalţi le dobândiseră. Suntem în faţa unei situaţii pe cât de inedite, pe atât de dezagreabile, care sper să nu supravieţuiască în istoria breslei noastre decât cel mult ca o notă de subsol.