Figura cerberului de la supermarket nu avea trei capete, ci trei cefe stratificate. Era o namilă îmbrăcată în straie negre, de camuflaj, tropăind pe loc cu bocanci pingeluiţi care scoteau un clănţănit precum dinţii de oţel ai dulăului Sfintei Vineri şi agita în dreptul fiecărui client un termotester. Clientul rămânea pironit locului, cu ochii ridicaţi spre frunte, ca la rugăciune, şi întindea mâinile, ca şi cum cerberul cu trei cefe într-una singură era pregătit să-i pună cătuşe. Namila avea, însă, alte responsabilităţi: mai întâi să verifice că toţi clienţii poartă mască, ceea ce era uşor de observat, şi, apoi, să măsoare că nu au temperatura peste treizeci şi şapte virgulă trei grade Celsius, ceea ce ar fi reprezentat un prezumtiv simptom al infectării cu virusul. Existau două proceduri predilecte, pornind amândouă din aceeaşi armă: termotesterul. Care fie era proptit, ca un pistol într-o execuţie sumară, între sprâncenele victimei, fie pe încheietura mâinii pe care clientul o ridica, aşa cum ar fi făcut dacă ar fi acceptat o invitaţie la dans. Spre deosebire de predecesorul mitologic, namila cu trei cefe era mai plictisită şi, de aceea, mai permisivă. E drept că proptea pistolul pe frunţile clienţilor, dar le făcea apoi semn să intre fără să mai catadicsească să privească micul ecran ce afişa, digital, temperatura corpului. Oni s-a aşezat cuminte la rând, a primit apăsarea termotesterului pe frunte, dar nu s-a lăsat admis cu una, cu două. A cerut să-şi vadă temperatura, preventiv. Termotesterul arăta treizeci şi patru de grade. Ceea ce, dacă porneam de la prezumţia corectă că nu e vorba de o reptilă, presupunea o veste bună şi una proastă. Vestea bună era că nu era infectat cu virusul, vestea proastă era că, dacă aşa stăteau lucrurile, era deja mort din cauza hipotermiei. Oni, aşa subţire îmbrăcat, a simţit un frison pe şira spinării, dar namila îmbrăcată în negru a înţeles şi s-a înveselit dintr-odată, făcându-i loc să treacă şi şoptindu-i la ureche: „N-ai treabă. Merge ca pişatul boului în vânt”. Căpătând, astfel, confirmarea că nu a răposat, Oni şi-a luat coşul şi a păşit printre gondolele înţesate cu mărfuri. Avea un sentiment ciudat trecând printre oameni, prezenţa fiecăruia îl stânjenea pe celălalt, se lipeau de rafturi să lase cât mai mult loc, păşeau pe vârfuri, într-o atmosferă de slow motion, de parcă sperau ca tocmai pe ei virusul să nu-i observe.

Sticlele de lapte bio erau pe raftul de sus. Oni s-a întins cu amândouă mâinile, dar n-a calculat bine sau laptele se plictisise căci, deşi Oni a apucat o singură cutie, alte câteva s-au înclinat şi au căzut pe pardoseală. Toţi ceilalţi au încremenit cu privirile întoarse spre el. Oni s-a aplecat cu degete tremurânde şi a înşfăcat la întâmplare cutiile, încercând să le aşeze la loc, dar precipitarea nu i-a folosit la nimic, cutiile pe care le bulucea pe raft se îmbrânceau iarăşi unele pe altele încât, dacă n-ai fi văzut privirile lui rătăcite, ai fi crezut că e un scamator care, în loc de portocale, jonglează cu cutii de lapte pasteurizat. Când, aplecat după cutii, Oni a dat peste bocancii înşiretaţi ai cerberului, s-a îndreptat din şale şi a arătat, zadarnic, spre raftul pe care cineva aşezase parcă dinadins cutiile strâmb. Dar pe cerber nu-l interesa laptele risipit pe gresie şi nici telekinezia cutiilor pe raft.

– Unde ţi-e masca? a lătrat el.

Oni şi-a dus mâna la faţă, unde mi-e masca, a repetat, nătâng, pipăindu-şi şi, în acelaşi timp, acoperindu-şi obrajii cu mâinile, ruşinat, ca o fecioară care-şi acoperă sânii, surprinsă la scăldătoare. Buimăceala, ca şi dragostea, e oarbă, căci Oni, cu mâna peste gură, îşi rotea privirile-n jur, fără să găsească. Clienţii scoşi, ca la comandă, din încremenire şi care, oricât ar fi fost de alienaţi de molimă, păstraseră curiozitatea ca pe o însuşire profund umană, s-au apropiat, uitând de distanţa obligatorie de doi metri dintre ei. Şuşotelile s-au ridicat peste capetele lor, s-au răsucit şi s-au reîntors, aruncate ca un năvod care l-au prins în ochiurile lui. Cuvântul cheie al cloud-ului de şuşoteli era „mască” şi toate celelalte erau variaţiuni pe aceeaşi temă: „n-are mască”, „unde ţi-e masca?”, „pune-ţi masca!”, „cum să-ţi uiţi tocmai masca?”, „fi-ţi-ar masca a dracu'!”.

– De ce n-ai mă, mască? a tunat, iarăşi, cerberul, rezumativ, proţăpindu-se cu mâinile încrucişate la piept, dar poziţia asta părea chiar mai ameninţătoare decât dacă şi-ar fi îndreptat pumnii spre el.

– Am ... mască, şoptea Oni întruna, ca în transă.

S-a lăsat în patru labe şi, în această perspectivă avantajoasă, a văzut masca sub călcâiul namilei.

– Uite-o! a strigat, cu bucuria zănatică a lui Lefter Popescu găsindu-şi biletele de loterie.

A prins cu disperare glezna păzitorului, încercând s-o mişte din loc. Cerberul s-a scuturat, ca şi cum un căţelandru îi apucase cracul pantalonului, iar Oni a profitat ca să-i smulgă masca de sub tălpi. A arătat-o triumfător muşteriilor adunaţi în semicerc, apoi a dat să şi-o agaţe de urechi.

Dar, vai, toţi zeii au murit, toţi zeii mor odată cu norocul! Comparaţia cu povestea sfâşietoare a lozurilor lui Lefter Popescu nu era proastă, căci tentativa de a-şi agăţa masca de urechi s-a dovedit iluzorie, ambele şnururi care funcţionaseră pe post de agăţătoare se rupseseră! În faţa audienţei nemişcate, Oni a jucat un minut de commedia dell’arte în care arlechinul încearcă să-şi agaţe masca fără agăţători. Dar masca, dispreţuitoare la adresa canoanelor anti-virus, cădea, arlechinul şi-o punea la loc, încerca din răsputeri s-o lipească de faţă, dar ea, buclucaşa, între legile lui Newton şi cele ale lui Oni, le prefera nesmintit pe cele dintâi şi lua direcţia miezului pământului. Cum până şi pentru arlechin poziţia cu degetele puse pe post de agăţătoare era caraghioasă, Oni a încercat o ultimă soluţie cu efect parţial – a îndesat mijlocul măştii cu arătătorul în gură şi a ţinut-o astfel, cu buzele strânse. A rotit privirile pe cât de disperate, pe atât de pline de speranţă.

– Îţi baţi joc de mine? s-a răstit cerberul.

– Nu! a răspuns Oni, căzând, precum corbul lui La Fontaine, pradă vicleniei celuilalt, căci, rostind acel cuvânt, fălcile i s-au descleştat şi masca a căzut iarăşi, de data asta chiar în ochiul de lapte care îi clipea la picioare.

Nu mai era nimic de făcut. Obrajii năduşiţi ai lui Oni sclipeau impudic în lumina neoanelor. Semicercul a început să se strângă, poporul neîndurător întindea braţele ca şi cum ar fi vrut să pună, sub tălpile lui, vreascuri pe rug.

– N-am vrut..., a îngăimat Oni, lipindu-se fără scăpare de raftul de lactate.

– Măcar taci, criminalule! a strigat o voce din spate. O să ne îmbolnăveşti pe toţi!

– O fi drogat! a strigat careva, zdrăngănindu-şi sticlele în coş. Şi ca lucrurile să fie clare: Drogatule!

– Nu făceau bine pe vremuri, a ridicat altcineva nivelul audienţei, când pierde-vară dintr-ăştia îi trimitea la Canal, să-nveţe ce-i munca?

O voce tărăgănată dintr-un colţ a încercat, timidă:

– Ce-aveţi cu omul? Dacă voi purtaţi mască, sunteţi apăraţi, ce vă pasă?

După câteva clipe de consternare, cel care făcea repartiţiile pentru Canal s-a întors indignat:

– Ia mai cară-te de-aici şi nu mai umbla neîngropată! Hoaşco!

Femeia a încercat să răspundă ceva, dar vocea i-a fost acoperită de oprobriul cetăţenesc. Chiar şi aşa, situaţia ajunsese în impas. Oamenii de bună-credinţă îşi epuizaseră apelativele, alţii, tot de bună-credinţă, propuneau să-l snopească în bătaie, dar asta însemna, oricum ai lua-o, un contact direct în flagrantă contradicţie cu măsurile anti-virus de distanţare socială. Nu exista decât o singură soluţie:

– Chemaţi poliţia! a cerut careva.

– Sunaţi la 112! a adăugat altul. Să vină cu izoleta!

Ceea ce n-a fost pe placul molohului care, pe spaţiul acela, avea monopolul responsabilităţilor. S-a apropiat de Oni, care şi-a ridicat ochii umezi, presimţind iminenţa jertfei.

– N-auzi ce zic oamenii ăştia? a întrebat namila. Şi strângând între degete cam jumătate din tricoul lui Oni: Hai, valea, dacă nu vrei să te scot călare pe şut!

– Pot să-mi cumpăr o mască de la casierie, a încercat Oni, cu vocea sugrumată de strânsoare.

– Ha! s-a stropşit namila. I-auzi! Cine crezi că te lasă să defilezi prin tot magazinul până la casierie?

Prin mulţimea adunată a trecut un fior de indignare exprimat în diverse feluri, de la interjecţie până la metaforă. Încurajat, dacă mai era nevoie, de îndemnurile mulţimii, cerberul l-a tras după el pe nefericit, care, împiedicându-se şi împleticindu-se, era târât spre ritualul defenestrării.

– Laptele! a mai îngăimat, cu ultimele puteri.

– Oricum era expirat, a auzit în spate o voce consolatoare.

Ceea ce nu a sunat deloc bine pentru casier, care s-a apropiat în pas cadenţat:

– Care eşti ăla cu expirarea, expiratule?

– Lasă că ştim noi ce vindeţi pe-aici, nu s-a lăsat consolatorul. Veniţi cu toate alea şi ai noştri dau laptele la porci!

– De când mulgeţi voi vacile acolo, în Ferentari? nu s-a lăsat casierul.

Şi astfel polemica s-a mutat, instantaneu, pe tema liberei circulaţii a persoanelor şi mărfurilor în Uniunea Europeană. Încât, profitând de această nouă preocupare a distinsei şi deja înfierbântatei ecclesia, precum şi de un moment de neatenţie a tuturor celor trei cefe ale cerberului întoarse spre noua zaveră, Oni s-a smuls şi a rupt-o la fugă, fără să mai privească înapoi.

*

Expresia „a-şi trage sufletul” avea, în ce-l privea pe bietul Oni, o justificare concretă. A rămas în stradă, proţăpit de un stâlp, respirând atât de sacadat şi de adânc, în ambele sensuri, încât părea, pur şi simplu, că behăie. După câteva minute de tras, sufletul lui Oni s-a reaşezat, de bine de rău, în băierile lui şi i-a dat răgazul să gândească cu mâna la bărbie, într-o poziţie ce amintea de Gânditorul lui Rodin, dar nu atât datorită profunzimii gândirii, cât din cauza lipsei măştii pe care se căznea, astfel, s-o acopere. În maşină avea o cutie întreagă de măşti nou-nouţe, ar fi trebuit doar să ajungă până acolo. Dar cum? Prin magazin era imposibil, cerberul cu trei cefe nu l-ar fi lăsat să treacă decât eventual treptat, bucată cu bucată. Rămânea intrarea maşinilor în parcare dinspre stradă. Oni a făcut câţiva paşi nesiguri, avea impresia că toţi trecătorii îl cunosc, întorc capul după el, îşi dau coate şuşotind, într-o scenă publică de demascare a celui fără mască. S-a lipit de perete şi a dat să treacă de bariera ce se ridica doar la trecerea maşinilor, dar numai după apăsarea unui buton negru şi preluarea tichetului care ţâşnea de sub ecranul luminos. Din păcate, pe lângă barieră nu era nicio palmă de loc. A apăsat butonul negru, dar bariera nu era deloc proastă, senzorii ei erau la pândă, nu s-a lăsat păcălită, a rămas nemişcată ca o lespede de mormânt. Comparaţia nu era chiar nelalocul ei, căci Oni nu a reuşit să treacă nici pe dedesubt, bariera fiind înzestrată cu un fel de plasă ce cădea până jos. Cum toate celelalte direcţii s-au dovedit inaccesibile, lui Oni nu i-a rămas decât să încalece bariera. Dar tocmai atunci l-a ajuns din urmă o voce dogită, de parcă s-ar fi spart o oglindă:

– Băi băiatu', da' unde crezi că te duci?

Oni a încremenit aşa, cu un picior trecut peste barieră, apoi s-a săltat, încălecând-o de-a dreptul, fără să priceapă de unde vine vocea. Ea se auzea pretutindeni, de parcă din adânc se apropia Minotaurul care făcea pereţii să vibreze. Oni a rămas tăcut şi nemişcat, ca o statuie ecvestră. Valabilitatea comparaţiei a fost confirmată chiar de vocea care se auzea ca din megafoanele gării:

– Băiatu', aicea lumea umblă cu maşina, nu călare.

– Tocmai asta e, a încuviinţat Oni, vorbind către nicăieri, eu am maşina înăuntru.

– Şi cum ai ieşit de acolo?

– Prin magazin.

Vocea care acum părea coborâtă dintr-o cupolă a replicat fără nicio ezitare:

– Atunci intră pe unde-ai ieşit.

– Nu pot, s-a tânguit Oni. N-am mască.

– Ia beleşte ochii pe perete, vezi ce scrie!

Oni a găsit, în sfârşit, încotro să-şi arunce privirile:

– „Interzis accesul fără mască în incinta parcării”.

– Te-ai prins? l-a plesnit vocea peste obraz, ca o frânghie umedă coborâtă din ceruri.

– Am măşti în maşină! a strigat Oni, privind iarăşi spre arcadele întunecate ale grotei care se căsca în chip de parcare. O cutie întreagă. Mă duc la maşină şi iau una.

– Şi până la maşină? a întrebat vocea după ce a cumpănit câteva clipe.

– Nu ştiu..., a răspuns sincer Oni.

– Păi, vezi? Totuşi, vocea părea dispusă să-l ajute: Dă un telefon să-ţi aducă careva o mască.

– Telefonul e tot în maşină.

– Da' curul văd că nu ţi l-ai uitat în maşină.

– Adică... cum?

– Adică dă-ţi curul jos de pe barieră şi cară-te!

Oni s-a proţăpit cu ambele mâini de barieră, nedispus să cedeze aşa de uşor:

– Şi eu ce mă fac?

Vocea a hohotit:

– Cui îi pasă?

– Cum adică? Şi patetic: Sunt şi eu om. Exist....

– Dacă n-ai mască, nu exişti! s-a mai auzit vocea Pantocratorului, înainte de a se lăsa o tăcere care nu prevestea nimic bun.

În clipele următoare s-au petrecut două întâmplări însufleţite de pronia divină. Mai întâi, bariera a prins viaţă. Ca un bidiviu neîmblânzit, a început să tremure, să salte, scuturând călăreţul care, pe spinarea neînşeuată şi fără scăriţe în care să-şi proptească pintenii, a căzut cât era de lung. Apoi, a apărut o maşină care, la vederea a două bariere întinse de-a latul, cea obişnuită, dar şi trupul uman, s-a pornit să claxoneze, ca la nuntă. Înnebunit, Oni a rupt-o iar la fugă şi nu s-a oprit, gâfâind, decât două străzi mai încolo, chiar în intersecţie.

Minune! Pe fiecare colţ era câte o farmacie. Farmacie la nord, farmacie la sud, la est şi la vest. Mai era încă una, pe direcţia nord-vest. Dar aceea abia se instala, lucrătorii cocoţau firma deasupra vitrinei. Oni a ales, aşa cum era firesc, vestul şi a dat să intre, numai că vestul nu i-a răspuns cu aceeaşi amabilitate. Un afiş mare, lipit pe vitrină, anunţa că accesul în farmacie e cu desăvârşire interzis fără mască. În privinţa asta, cel puţin, părea că toate cele patru zări căzuseră de acord: Oni n-avea mască, deci trebuia să-şi cumpere una, dar nu putea să-şi cumpere, pentru că nu avea mască. Cercul vicios era, la rândul lui, desăvârşit.

A rămas descumpănit şi, alungat de privirile indignate ale trecătorilor, s-a tras în spatele chioşcului de ziare, chioşc care – aşa cum se putea bănui în anul molimei, unde totul, mai puţin (deocamdată) respiraţia, se făcea online – era închis. Următoarea jumătate de oră a lui Oni s-a petrecut între chioşc şi zid. Acela nu părea a fi un zid legendar, nu era nici Zidul Berlinului, dincolo de care să fie izbăvire, nu era nici Zidul Chinezesc, care să te apere de duşmani, nici Zidul Plângerii, care să-ţi primească dorinţele, era un zid obişnuit, cu o tencuială beteagă şi crăpată, cu nimic mai prejos de situaţia jalnică şi cu totul offline în care Oni se afla.

Frumoasa zi de sfârşit de septembrie luneca, încetul cu încetul, spre înserare. Cum de se putuseră întâmpla dintr-odată atâtea lucruri? Cum să iasă din încurcătura asta? Întrebări la care nu găsea răspuns. Şi nedumerirea lui era egal împărtăşită de copilul care privea cu ochi măriţi bărbatul ghemuit în îngustimea aceea dintre tăblia chioşcului şi zid. Şi cum Oni nu încerca să-l lămurească, nici n-ar fi ştiut cum, tot copilaşul a găsit, în cele din urmă, o ipoteză plauzibilă. Drept care l-a întrebat, cu sinceră curiozitate:

– Faci caca?

Sufleteşte vorbind, răspunsul putea fi afirmativ. Totuşi, un licăr de demnitate l-a îndemnat pe Oni să se ridice din poziţia de mers al piticului, astfel încât, în picioare fiind, răspunsul să fie explicit negativ. Dar ceva trebuia să fi făcut el acolo, spre lăsatul serii.

– Mă ascundeam, a spus, ceea ce era adevărat.

– Piua! a strigat copilul, schimbând nedumerirea pe bucurie şi bătând din palme.

– Bravo! a încuviinţat Oni. Eşti un băieţel deştept. Cum te cheamă?

– Vasilescu Mugurel Constantin, a răspuns repede copilul, ca la grădiniţă. Apoi, confidenţial: Mama îmi spune Reluţu.

Fireşte că, pentru ceea ce urma, Oni trebuia să insinueze o anumită familiaritate.

– Auzi, Reluţu, ştii tu ce-i aia o farmacie?

Reluţu s-a întors şi a arătat într-un sens pe care Oni l-a presupus a fi oricare dintre cele patru puncte cardinale. Până aici totul mergea potrivit planului pe care şi-l încropise. A cotrobăit prin buzunare, a găsit bancnota de zece lei păstrată pentru parcare şi i-a întins-o.

– Eşti atent? l-a întrebat.

Puştiul a încuviinţat, din cale-afară de serios.

– Ca-ntre bărbaţi. Nu spunem la nimeni.

Încă o încuviinţare, cu bărbia până la piept.

– Mergi la farmacie şi cere o mască. De-aia cum au mama şi tata. Şi vino cu ea înapoi. Ce-ţi dă rest, e al tău. S-a făcut?

Se făcuse. Copilul a primit solemn bancnota.

– Să n-o pierzi, i-a mai şoptit Oni, cu arătătorul pe buze. Şi să nu spui la nimeni. Hai, fugi, te aştept aici.

Ca între bărbaţi. Puştiul a rupt-o la fugă. Peste câteva clipe, l-a auzit strigând:

– Mami, mami, uite ce mi-a dat un nene!

Câteva întrebări răstite, mai degrabă interjecţii din partea unei voci de sex ambiguu şi Oni n-a apucat să bată în retragere (nici n-avea unde) că în faţa lui s-a proţăpit o duduie zdravănă, înfiptă în tocuri înalte, drapată cu o rochie grena agăţată în două bretele ce-i lăsau dezgoliţi umerii ca două franzele. Cerceii alcătuiţi din cercuri concentrice zornăind la fiecare mişcare şi o coafură care arăta ca un candelabru dădeau amplitudine mişcărilor nervoase ale capului.

– Ăsta e? a întrebat cucoana privind când la Oni, când undeva, în stânga, unde se presupunea că se află presupusul martor al acuzării, dar care nu îndrăznea să se apropie.

Se pare că, pe muţeşte, răspunsul a fost afirmativ. Cucoana s-a dat doi paşi înapoi, Oni era cât pe ce să-i spună că n-are de ce să se teamă, dar s-a dovedit că femeii nu-i era teamă, ceea ce dorea era un auditoriu cât mai larg.

– Poliţia! a strigat ea, întorcându-se pe tocuri şi adresându-se celor patru vânturi. Un pedofil fără mască!

Şi cum poliţia nu era chiar duhul din sticlă, să apară imediat ce era invocată, distinsa duduie i-a suplinit absenţa, pornind, în zdrăngănit de cercei, să-i care lui Oni poşete pe unde apuca, de predilecţie în moalele capului.

– Nu e ce credeţi, se auzea glasul lui Oni, printre coatele cu care încerca zadarnic să se apere. Vă rog, nu mai daţi, nu e ce credeţi!

Cucoana, însă, nu se oprea. Şi asta pentru că îndemnurile lui Oni porneau de la o premisă greşită. Cucoana nu credea, ci era de-a dreptul convinsă. Iar convingerile ei, pe atât de ferme pe cât erau poşetele care se succedau pe creştetul lui Oni cu forţa unui ciocan care bate un cui în perete. Ca dovadă:

– Dai bani la copii, ai? Ademeneşti copiii, ai?

Cum întrebările erau retorice, conţinând într-însele şi răspunsul, Oni, din spatele coatelor şi palmelor cu care se apăra (la întâmplare), încerca să se scoată, fără să-şi dea seama că-şi agravează situaţia în mod iremediabil:

– Cum să fac una ca asta? Reluţu e un băiat aşa de drăguţ şi de cuminte...

– Drăguţ, ai? Cuminte?

Şi dă-i. Se pare că retorica întrebărilor a obosit-o mai mult decât utilizarea poşetei pe post de catapultă, căci cucoana s-a oprit, gâfâind. Oni a prins momentul şi s-a strecurat pe lângă umărul ei franzelat, încercând varianta deja tradiţională a fugii, pentru care avea un avantaj incontestabil. Numai că la nici doi paşi au apărut, ca din pământ, doi jandarmi. Nu mai avea chiar nicio şansă, unul era zdrahon, cu avantaj în lupta corp la corp, celălalt, subţiratic ca o zvârlugă, arăta ca un etiopian care aleargă Maratonul. A vorbit zdrahonul:

– Ia zi!

Oni n-avea nimic de zis. I se părea că nu e el, că tot ce i se întâmplă e un film pe care îl priveşte cu Oni în rolul principal, o hologramă care-l cuprinde. Cucoana l-a înşfăcat, pe post de corp delict, pe Vasilescu Mugurel Constantin, înfăţişându-l jandarmilor:

– I-a dat bani! Apoi, către Oni: De ce i-ai dat bani, pedofilule? Tu crezi că Reluţu al meu n-are bani să-şi ia bomboane?

Reluţu avea bani să-şi ia bomboane, cu atât mai mult cu cât păstrase în fundul buzunarului spielhosen-ului bancnota lui Oni. Poliţiştii nu au cerut, ca dovadă, şi acest al doilea corp delict, s-au mulţumit doar cu Reluţu. Concluzia lor a fost exprimată de namilă care părea a fi un fel de Nestor, înţeleptul patrulei de jandarmi, slăbănogul fiind doar Ahile cel iute de picior. Concluzia, exprimată cu voce gravă şi adresată lui Oni, a sunat cam aşa:

– Văd că te cam plictiseşti!

Era limpede că Oni nu se plictisea, dimpotrivă, avusese în ultima vreme felurite preocupări care se învârteau toate în jurul aceluiaşi subiect pe care slăbănogul l-a rezumat într-un déjŕ vu:

– De ce n-ai, mă, mască?

– Am, a răspuns, Oni, dar să vedeţi...

Felul în care fusese pusă întrebarea şi tonul plângăcios al lui Oni dovedeau că orice răspuns ar fi fost o pierdere de vreme. Încât namila a trecut la procedeul standard:

– Prezentaţi actele!

Oni şi-a băgat mâinile în buzunare şi, căutând ceea ce ştia că oricum n-are să găsească, a ridicat din umeri:

– Nu le am la mine...

– De ce nu mă mir? a întrebat, oarecum în afara procedurii, namila.

– Nu ştiu de ce, a răspuns Oni, bucuros că, în sfârşit, poate răspunde la o întrebare.

– Bă, ia ascultă, tu-ţi baţi joc de noi? s-a sumeţit slăbănogul pe lângă umărul namilei.

Care, cu mâna ridicată, a făcut apel la calm. Apoi către Oni, care nu ştia unde greşise, dar avea să afle curând:

– Nu mă mir, pentru că nici nu te poţi aştepta la altceva de la unul ca tine.

– Dar ce-am făcut?

Cucoana a pufnit, dându-şi ochii peste cap. Namila care simţea nevoia, în faţa ei, să se dea şi mai mare decât era, i-a ţinut isonul la pufneli:

– Zi tu mai întâi ce-ai făcut. Că dacă-ţi zicem noi, e de rău...

– N-am făcut nimic! s-a oţărât Oni, cu curajul disperatului.

– Aşa-i! s-a bucurat namila. N-ai făcut nimic, tocmai aia e.

Drept care l-a luat în furci, ridicându-i bărbia cu pulanul, trecând, astfel, la faza a doua a procedurii:

– Pentru ce n-ai făcut, adică nu ţi-ai pus masca şi n-ai acte, o să primeşti două mii de lei amendă. Pentru ce-ai făcut cu copilul ăsta, o să vii cu noi la secţie. Bem o cafea împreună, adică eu şi tovarăşul meu pe care-l vezi aici, şi, în timpul ăsta, tu ne povesteşti cum e cu bomboanele. Dacă nu, îţi povestim noi, ca la şapte păcate. Te-ai prins?

Oni se prinsese, ca dovadă că şi-a dat seama că cel mai important lucru e să nu se lase prins. Cu disperarea ultimei şanse, a zbughit-o pe lângă namilă şi tuleo! de-a curmezişul străzii, îmbrâncind în stânga şi-n dreapta, acolo unde trecătorii îi stăteau în drum.

– Şo pe el! a răcnit namila şi slăbănogul a ţâşnit ca un ogar în urma jivinei.

Iar pentru a crea panică, sperând că fugarul o să se împleticească, s-a pornit să sufle când şi când, în ţignal, precum Ipingescu de la garda civică. Oni nu ştia nimic altceva decât că trebuie să fugă cu disperare. Simţea că tot Universul se prăvăleşte, că arborii şi-au luat rădăcinile în spinare şi aleargă după el, casele şi-au sumes temeliile ca pe nişte fuste şi-l urmăresc îndrăcite, stâlpii de telegraf, semafoarele clipind nebuneşte din toate luminile deodată, macaralele, ca nişte Godzile, trecătorii arătându-l cu degetul şi urnindu-se pâlcuri-pâlcuri, toţi neavând decât un singur ţel, să-l prindă pe Oni. Ţignalul, unit cu claxoanele maşinilor, cu scrâşnetul şinelor de tramvai, cu megafoanele gării, cu gâlgâitul conductelor, cu sâsâitul firelor de înaltă tensiune îi şfichiuiau urechile. Fără să mai adaste să citească şirul de interdicţii de la intrarea din Grădina publică, Oni s-a năpustit pe alei, cu umerii strânşi şi cu capul înainte, ca la atacul de la Smârdan. În urmă, blacheurile slăbănogului, scrâşnind pe caldarâm, se auzeau tot mai aproape. Dintr-o dată, Oni a părăsit aleea şi s-a strecurat printre crengile pinilor, fără să-i pese de zgârieturi. Slăbănogul s-a oprit, derutat, a suflat iarăşi din ţignal, dar n-a primit drept răspuns decât liniştea crângurilor şi întunericul nopţii.