În anii optzeci, Costineşti era destinaţia boemei studenţeşti şi a spiritualilor veritabili şi închipuiţi. Ar fi trebuit, poate, să spun „în anii optzeci ai secolului trecut”, dar, deşi calendarele sunt lipsite de orice ambiguitate în privinţa asta şi secolul al douăzecilea, în orice numărătoare cerească, s-a încheiat, pe Pământ el nu s-a terminat încă. De vreme ce nu am învăţat mai nimic din lecţiile lui amare, noi, copiii secolului al douăzecilea, continuăm să-l trăim. Rămânem, pe mai departe, fiii lui risipitori. Un exil din care nu putem ieşi, precum leul care poartă deşertul cu el în Povestea fără sfârşit.

Acesta e începutul poveştii, iar în anumite privinţe şi finalul ei. Cele două sate vecine, Costineşti şi Schitu, puteau găzdui, în casele pescarilor, pe cei care nu se dădeau duşi de acolo luni în şir, înfăţişându-se, la sfârşitul sezonului, arşi de soare, cu pielea pârlită şi răspârlită, ca nişte beduini. Între ele se născuse un altul, satul studenţesc, cu corturile, căsuţele şi vilişoarele lui, şi care adăpostea, de-a valma, mulţimea tinerilor ce moţăiau în timpul zilei, dar deveneau din cale-afară de vioi după lăsarea serii, îngânându-i la chitară şi cu vocile îngroşate de tutun şi alcooluri proaste pe The Beatles, Deep Purple sau Led Zeppelin. Într-unul din capete era plaja nudiştilor, mărginită de epava vasului grecesc Evangelia, construit pe vremea războiului şi lăsat dinadins să eşueze. În celălalt capăt, pe talpa malului devenit dintr-odată prăpăstios, se întindea Golful francez, alt sălaş al nudiştilor şi hipioţilor, cu cerul înviorat de parapante care se lansau de pe malul abrupt. Între epavă şi golf, năpădite de pânzeturile uscate ale algelor şi presărate de cochiliile sfărâmate, scrâşnind sub tălpi, se desfăşura viaţa trepidantă a celor care, zadarnic de tineri, făceau din neputinţa lor un prilej de extaz. Acolo am cunoscut, de-a valma, cântăreţi şi instrumentişti, pictori şi sculptori, scriitori de science-fiction şi regizori, iar apoteoza era prilejuită de Serbările Mării, conduse de zănaticii membri ai Grupului Divertis. Cu prilejul acelor serbări am primit, acum mai bine de patru decenii, un fel de certificat de tinereţe, dacă pentru a dovedi că voi fi fost cândva tânăr e nevoie de o dovadă. Serbările Mării alcătuiseră o adevărată Carte a recordurilor şi în lista performerilor ei figuram ca având cea mai neagră barbă de pe Litoral. Între timp, Grupul Divertis s-a destrămat şi peste Cartea recordurilor s-a închis, ca peste oricare carte, a patra copertă. Dacă, printr-un miracol, o astfel de competiţie s-ar relua, aş putea, amestecat printre monahi şi profeţi, să concurez pentru cea mai albă barbă. Dar să ne ferim de amăgiri, trecerea de la negrul înverşunat cu reflexe albăstrui la albul de culoarea zăpezii mieilor n-a fost, pentru viaţa mea, un parcurs al inocenţei.

La Costineşti, într-una dintre nopţile explozive ce urmau amiezilor somnolente, în atmosfera de Las Vegas al celor fără noroc unde ne permiteam luxul să fim săraci şi să sărim, ca lăcustele, peste zidurile imaginare ce ne înconjurau, atraşi de adâncul pe care nu-l atingeam şi capătul pe care nu-l vedeam ale mării, l-am întâlnit, în vara anului 1989, pe pictorul Lucian Matiş. Nu mai ţin minte cum am intrat în vorbă, s-a întâmplat pur şi simplu, ca multe altele la vârsta aia. Eram cam de-o seamă, el ceva mai tânăr cu un an-doi. Am vorbit despre artă, despre un trecut care nu era al nostru şi despre un viitor care părea al nimănui. Ne-am promis să ne revedem. Mi-a fost mai uşor să mă ţin, primul, de promisiune, munca mea la aprovizionare, într-o Centrală a berii şi vinului cu optzeci de fabrici în toată ţara, îmi dădea şansa să călătoresc. Cum reuşeam să ne găsim unii pe alţii într-o lume fără telefoane mobile şi reţele de internet, pare o enigmă astăzi, dar existau, credeţi-mă, şi pe atunci duhuri călăuzitoare. Matiş locuia la Cluj, într-un apartament de bloc. Am petrecut, împreună, un ceas-două. Aş putea să inventez, să sugerez presimţiri şi premoniţii, vorbe definitive pe care să le fi rostit şi care să devină antologice. Adevărul e că nu mai ştiu ce-am vorbit, doar că eram trişti amândoi. Imaginea pe care mi-o amintesc cu claritate este momentul despărţirii când i-am privit, înainte de a coborî, Lucian, cu trăsături adolescentine, cu părul lăsat pe frunte şi peste urechi, ţinându-şi femeia pe după umeri şi băieţelul lor de trei-patru ani, agăţat de fusta maică-sii. Sfânta familie, pe care, în locuirea şi-n alcătuirea aceea, n-aveam s-o mai revăd niciodată. Acum, băieţelul care trebuia să-şi înalţe braţul pentru a ajunge la căptuşeala fustei e un bărbat în toată firea, taică-său a rămas la vârsta la care i-ar putea fi frate mai mic.

Pe Lucian nu l-am mai întâlnit, am mai văzut doar două fotografii cu el, dintre care într-una era încă viu, dar faţa nu i se desluşea în niciuna. Fotografiile au fost făcute în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. În ziua aia, timpul se fărâmiţase ca şi cum îl trăiam într-o oglindă sfărâmată. La Bucureşti eram încă martorii unui ritual straniu al risipirii, în care blindatele treceau uruind şi noi alergam în lături, apoi ne reuneam iarăşi, în vreme ce linia de scutieri se desfăcea şi se regrupa, deschideri şi gâtuiri, ca romburile din Coloana infinitului. Cineva a avut ideea să se întindă pe pavaj, cu braţele în lături, în faţa uneia dintre maşinile blindate care se apropiau. Monstrul a încetinit, ca şi cum îşi adulmeca prada şi a continuat să se apropie atât de încet încât, în liniştea care se lăsase, se auzeau rotiţele lumii scârţâind.

Desigur, era vorba de o răstignire simbolică. Zidurile au multe păcate, nu şi pe cel al răstignirii. Nimeni nu a fost vreodată crucificat pe un zid. Iar asfaltul, lăţit peste temeliile caselor demolate, peste trunchiurile castanilor retezaţi, este o altă înfăţişare a zidului. Crucificarea e o unire a cărnii cu lemnul, o durere a cărnii, dar şi o durere a lemnului, o îmbrăţişare a lemnului, s-ar putea spune. Zidurile nu au braţe, necum nu pot îmbrăţişa pe nimeni.

Priveam cu sufletul la gură maşina blindată care se apropia. Nu erau mai mult de zece metri, nouă, opt, şapte. În clipa aia, unul dintre noi a alergat, l-a prins de mână pe cel întins pe asfalt în poziţia răstignirii şi l-a tras într-o parte. El n-a opus rezistenţă, poate că în adâncul sufletului crezuse că monstrul are să se oprească, noi nu ştiam ce s-ar fi putut întâmpla, am răsuflat uşuraţi. Jertfa a fost amânată. Dar numai în Bucureşti; tocmai atunci, la ora patru după-amiază, fără ca noi să ştim, în altă parte, Tatăl îi alegea pe alţii dintre fiii săi.

Calvarul fiind difuz, sacrificiile au venit pe neaşteptate. La ora la care noi ne risipeam din faţa blindatelor pentru a ne strânge iarăşi, la Cluj Matiş murea, împuşcat de un grup de militari dezorientaţi, îndemnaţi de un căpitan isterizat şi sub privirile celor care, ca şi la Bucureşti, căscau gura de pe trotuar, fără să îndrăznească să păşească peste bordură în stradă. Bordura, aceeaşi frontieră pe care, ore întregi, cu excepţia unor grupuri răzleţe, un popor întreg s-a temut să o treacă.

Ei crezuseră că gloanţele sunt oarbe, însă numai destinul s-a dovedit a fi orb. În imaginea care îl arată încă viu, Lucian Matiş stă culcat pe o parte, trupul lui e indecis între viaţă şi moarte. Într-o altă fotografie, câteva secunde mai târziu, e culcat cu faţa în jos şi cu mâinile în lături, o crucificare stranie în care cel jertfit dă să îmbrăţişeze crucea.

Imaginile surprinse în după amiaza acelei zile de fotograful Răzvan Rotta, unice în felul lor, fac parte din arhiva de căpătâi a umanităţii. Ele îmi amintesc de seria de fotografii realizate în vara lui 1915 de sanitarul german Armin Wenger pe drumurile morţii de la Rakka spre lagărul de la Deir-es-Zor, primul lagăr de concentrare din istoria omenirii. Privind fotografiile lui Wenger, veghem, parcă, la căpătâiul celor care agonizează. Wenger a reuşit să surprindă clipa când sufletul este încă nehotărât într-un trup muribund care nu-l mai încape. A fotografiat, mai ales, copii. După ce bărbaţii fuseseră separaţi de convoaie şi ucişi, bătrânii muriseră de frig, de foame şi tifos, iar mamele rămăseseră secătuite la marginea drumurilor, exodul către Deir-es-Zor a fost mai ales o cruciadă a copiilor. Privind fotografiile, pare că sufletele acelor copii scheletici, cu trunchiul împuţinat, cu burţile supte, cu coastele zvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu mâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele disproporţionat de mari şi ochii ieşiţi din orbite sau adânciţi în fundul capului, rămân suspendate, rotindu-se ca nişte fluturi istoviţi în jurul privirilor noastre.

Fotografiile lui Armin Wenger surprind agonia trupurilor din care sufletele par, uneori, să se fi desprins deja. Ochii victimelor, deşi globii oculari sunt adesea enormi, exoftalmici pe obrajii împuţinaţi, nu reîntorc lumina. Intensitatea aceea a întâlnirii copiilor cu moartea este egalată doar de fotografia realizată de fotograful Nick Ut şi care îi prezintă pe copiii vietnamezi supravieţuitori ai unui atac cu napalm, cu singura diferenţă că fetiţa arsă din centrul imaginii mai are, totuşi, puterea să plângă.

În fotografiile lui Răzvan Rotta, spre deosebire de cele ale lui Wenger, din care călăii lipsesc, apar atât victimele, cât şi ucigaşii. Ele se constituie, pe durata câtorva minute, într-o cronologie precisă şi cinică. În privinţa asta, descrierea e mult mai sugestivă decât oricare alta, de la Sângele rece al lui Truman Capote şi Culoarul morţii de Stephen King, până la Visul Celtului al lui Vargas Llosa. Şi, în orice caz, mai tulburătoare, căci autorul este însuşi privitorul, şi asta face ca fiecare dintre noi să devină un martor ocular, i-am putea spune, al masacrului. Privind primele zece fotografii cu tinerii stând în faţa soldaţilor, unul dintre ei ridicându-şi puloverul pentru a-şi arăta pieptul gol, un altul ridicând braţele, îţi vine să le strigi: „Opriţi-vă şi plecaţi! Or să vă împuşte!”. În fotografie, niciunul dintre ei nu pare conştient de asta. Scena are şi ea parte, ca şi cea care avea să urmeze puţin după aceea la Bucureşti, în faţa sălii Dalles, de privitori de pe trotuare, neîndrăznind să treacă bordura ce i-ar fi transformat în revoltaţii care nu fuseseră până atunci. O femeie, doar, îngenunchează şi se roagă, deşi se pare că Dumnezeu, dintr-odată, i-a iubit prea mult pe tineri, ca să mai ia în seamă rugăminţile ei.

La a unsprezecea fotografie, mâna fotografului începe să tremure, grupul tinerilor din faţa soldaţilor are contururile ezitante, după câteva secunde urmează imaginea masacrului, unii căzuţi, alţii alergând, fotografia e făcută din mişcare, poate că şi fotograful se adăpostea, imaginea are ceva ireal, ca şi cum peste Piaţa Libertăţii din Cluj s-ar fi lăsat un fel de ceaţă. Imaginea următoare e de o neverosimilă şi crudă limpezime. Piaţa se goleşte, rămân numai trupurile celor căzuţi. Pozele ce se succed aparţin răniţilor care sunt ridicaţi pe braţe şi duşi pe trotuar, dincolo de bordura care separă, încă, cele două lumi. Oamenii sunt descumpăniţi în faţa sângelui şi a morţii. Răzvan Rotta îşi aminteşte că descumpănirea se transformase în sminteală, el îşi folosea aparatul cu sentimentul că trebuie, cu orice preţ, să mărturisească. „Daţi-vă la o parte!”, răcnea celor care se prăbuşiseră peste el, apărându-se cu mâinile într-o încercare zadarnică. „Nu vedeţi că fac fotografii?”

Relatările ulterioare ale celor din piaţa care, simbolic sau ironic, se chema a Libertăţii, spun că maşinile Salvării, ajunse la faţa locului, au fost alungate de soldaţi. Poate ar fi existat o minimă şansă ca vreunul dintre cei doisprezece muribunzi – alt simbol, sau ironie a sorţii – să poată fi salvat.

Ultima fotografie este pilduitoare în a arăta că platitudinea cotidiană acoperă ca un reflex orice revoltă. Unul dintre cei care îi ajută pe răniţi continuă să-şi ţină sacoşa în mâna dreaptă, despărţirea omului de sacoşă i se pare chiar mai dureroasă decât despărţirea sufletului de trup. Nu era prima oară când, în anul ăla, sacoşa devenea părtaşă a revoltei. Am avut prilejul să văd fotografia tânărului student, cu sacoşa în mână în Piaţa Tien An Men, stând în faţa tancurilor care, cu o şovăială mai degrabă a lor decât a omului, se opriseră. Un om singur descumpănise un şir de blindate. Cât despre tânăr, care se numea Wang Weilin, aia a fost ultima lui imagine, studentul a dispărut şi autorităţile Chinei comuniste se prefac a nu şti nimic de soarta lui. Sacoşa a trecut împreună cu el în lumea de dincolo. Sacoşa clujeanului, în schimb, a rămas aici, printre noi, şi, precum s-a văzut, de ea avea să mai fie nevoie în timpul care a urmat.

De câte ori privesc fotografiile, am senzaţia că tinerii mor iar şi iar. Moartea lor are ceva ritualic. M-aş putea iluziona cu faptul că ritualul repetabil al unei morţi poate fi un licăr de speranţă, o mică înviere de câteva secunde, dar limpezimea ce urmează contururilor ceţoase arată că, oricâte drepturi am căpătat după aceea, l-am pierdut pe cel de a mai avea iluzii.

Ce stranie memorie şi cruzime a peliculei! Într-una dintre fotografii sunt cu toţii în picioare, soldaţii pe de o parte, tinerii, de cealaltă. Într-o altă fotografie, câteva clipe mai târziu, apare actorul Călin Nemeş, ridicându-şi puloverul de sub haina descheiată, pentru a-şi arăta pieptul lipsit de apărare. După alte câteva zeci de secunde, o altă fotografie arată morţii şi răniţii întinşi pe asfalt. Călin Nemeş, cel care – încurajat de aceleaşi prime şase secunde ale Universului, începutul de lume ce a urmat întreruperii discursului de la Bucureşti, din Piaţa Palatului – îi îndemnase pe ceilalţi să se alăture unei rebeliuni pe care o spera în întreaga ţară, deşi la ora aia nu era deloc aşa, s-a numărat printre răniţi. A supravieţuit, după câteva luni de spitalizare. S-a străduit, în fel şi chip, dar zadarnic, să-i aducă în faţa justiţiei pe cei vinovaţi de crimele din Piaţa Libertăţii. A trăit într-o lume potrivnică. E o responsabilitate să trăieşti mai mult decât Iisus Cristos. Îţi trebuie o puternică motivaţie. Călin Nemeş n-a mai găsit-o. La vârsta de treizeci şi trei de ani s-a spânzurat în podul casei. Dat fiind că, de data asta, el însuşi i-a arătat drumul, moartea n-a mai greşit. Cum fiecare om este mai ales ceea ce n-a putut împlini, în faţa lui Călin Nemeş n-a mai rămas decât abisul. Dintr-o lume care nu i se potrivea, a mers în lumea de dincolo, printre cei în mijlocul cărora se simţea în largul lui, o ecclesia care pentru noi, ceilalţi, ar fi putut deveni stânjenitoare. Cu ceva timp înainte, scrisese câteva rânduri ce pot fi socotite un testament prin care ne-a lăsat ca moştenire o vinovăţie greu de îndurat şi pe care, tocmai de aceea, cei care i-au supravieţuit au lepădat-o de pe umeri.: „ Într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care e moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi poate vă vor întreba ce aţi făcut după moartea lor? Ştiu că eu ştiu ce am să le răspund.”

Călin Nemeş a fost declarat, după mai bine de un deceniu, cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Cluj Napoca. Se pare că cei care i-au acordat distincţia, ca un fel de tardivă mirungere, n-au citit rândurile lui de pe urmă. Pentru că atunci ar fi aflat că nu asta aştepta el de la noi.

Potrivit datelor oficiale, în timpul Revoluţiei din decembrie 1989 au murit 1566 de victime, cea mai mare parte tineri. Ciudat e că aproape o mie dintre ei au fost ucişi după fuga cuplului Ceauşescu, iar peste o sută, chiar după ce fugarii fuseseră executaţi la gardul unei unităţi militare din Târgovişte. Victime, cele mai multe, ale confuziei. Nici noi, care eram cu mâinile goale, n-am fost pregătiţi pentru zilele alea, nici militarii care ţineau o armă în mână şi au acţionat cu nesăbuinţa celor care cred că uniforma îţi permite să ucizi fără să fii ucigaş. La drept vorbind, niciunul dintre noi, rebel sau soldat, nu văzuserăm vreun protest în viaţa noastră şi crezuserăm, până atunci, că aşa ceva se poate vedea doar în filme. Au mai existat şi alte victime, ale unor ucigaşi care fie n-au fost prinşi niciodată, invizibili precum secta asasinilor, fie au fost eliberaţi numaidecât, odată ce au fost prinşi. Istoria, aşa cum o ştim, e înţesată de numele călăilor, victimele rămân, cel mai adesea, necunoscute. Cum, însă, numele ucigaşilor îmbrăcaţi în negru, purtând arme ciudate şi cu privirile sticloase ca ale fumătorilor de haşiş, nu le cunoaşte nimeni, regula nu a fost încălcată, numele victimelor, stânjenitoare pentru cei care le-au supravieţuit, au fost cu desăvârşire uitate.

Oricum ar fi, cifrele despre morţii Revoluţiei sunt greşite. Ele nu-l adaugă pe Călin Nemeş care a murit în Piaţa Libertăţii din Cluj, în ziua de 21 decembrie 1989, la ora patru după amiază, chiar dacă trupul lui a mai bântuit pe lumea asta încă trei ani, nemaipăstrând, dintre darurile sufletului, în acest răstimp, decât deznădejdea.

(Fragment din romanul Dublu autoportret, în curs de apariţie)