Am moştenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care ei n-au avut timp să le uite, mi-au lăsat amintirile moştenire aşa cum mi-au lăsat casa părintească şi curtea, cireşul din fundul grădinii, hainele agăţate în cui care-i aşteptau încă să se întoarcă, mormintele din cimitirul de peste calea ferată, pozele în care erau cei ce nu mai erau

De la ai mei am moştenit tenul smead şi ochii umbroşi, sprâncenele arcuite şi negre, sângele care nu se face cerc, să se odihnească, de la ai mei am moştenit viaţa cu nostalgiile şi nădejdile ei, şi tot de la ei am moştenit moartea

Am moştenit de la ai mei dreptul de a avea amintiri pe care n-au avut timp să le uite, deşi ei n-ar fi vrut să se întâmple asta, pentru binele meu

Mă simt vinovat faţă de trandafirii crescuţi în fundul grădinii, sub gardul dinspre Biserica Sfântul Nicolae, apăruseră din întâmplare aşa cum jertfele se nasc din întâmplare, erau trandafiri de dulceaţă, cu petale subţiri, de un roz ca de sânge amestecat cu apă şi un miros cum ar fi dacă tristeţile ar mirosi, ştiau ce-i aşteaptă, n-aveau cum fugi, petalele încă vii se adunau în boluri de sticlă, se opăreau în apă fierbinte, îndulcită cu miere, şi se fierbeau la foc mic până ce marginile se destrămau, dulceaţa era parfumată şi bună la gust, dar mâncând-o, asta nu mă făcea mai puţin vinovat, dimpotrivă, le-aş fi cerut iertare florilor când erau încă vii şi frumoase, dar ce frumuseţe e aceea care nu se sfârşeşte

Dulceaţa de trandafiri întinsă pe orezul cu lapte şi eu copil, la masa de seară, fără să-mi pot scoate din minte florile vii de la capătul curţii, cărora nu le-am putut cere iertare, am rămas vinovat pentru că trebuia să rămân vinovat, altfel viaţa mea ar fi de neînţeles, şi ei, pe care i-am întâlnit şi poate trăiesc undeva, sunt cei care mi-au oferit iertarea fără să am prilejul s-o cer şi, mai ales, mie însumi, cel căruia îmi e cel mai greu să-i cer să mă ierte

Minunată această idee care vine de nicăieri, se agaţă de streşini şi umbrele îi agită clinchetele de alamă ale clopoţelului de vânt, ca şi cum marile clopote ale marilor catedrale ar vorbi cu glasurile copilăriei şi nu ne mirăm, şi Iisus a fost odată copil, şi moartea a fost o moarte copil, a avut jucăriile ei dintre care unele sunt bune şi-acum şi copiii se joacă cu ele, într-o cruzime fără păcat

Şi minunat este versul care se naşte din minunata idee, chiar dacă întreaga mea viaţă nimeni altcineva n-a născut-o, nici măcar simţurile mele concentrice, nici măcar trupul stângace şi bont ca o sperietoare de păsări care se teme de păsări, iar vântul îi suflă mâneca goală şi-o agită în semn de adio: ce binecuvântare, despărţirea de păsări, şi dacă altcineva în locul meu ar visa, visul lui m-ar ucide, dar oare sinuciderea mea pe cine-ar ucide?, nici măcar vocea care se aude nu este a mea, un ventriloc îmi adormise-n gâtlej, se trezeşte acum şi vorbeşte, cuvintele lui sunt dictate de sus, şi-atunci minunata idee naşte o minune de vis şi abia în clipa aceea îmi aparţin, mă potrivesc peste mine ca o pagină îndoită la mijloc şi netezită cu grijă, ca un cuţit înfipt pe care dacă îl scoţi din carne aceea e moartea

Cea mai frumoasă noapte din an când înfloresc teii de vară şi cerurile se întredeschid, de parcă frunzele căzute s-au strâns din pomul binelui şi al răului, se lasă să ardă mocnit până când binele şi răul se desfac în vălătuci de fum şi pornesc îmbrăţişându-se peste lume ca mirii pe acoperişuri

Iar binele şi răul se împletesc ca o funie coborâtă din cer, ne iubim, nu mai putem fi inocenţi, şi aşa cum luna îşi are creşterile şi descreşterile ei, o parte a chipului tău rămâne în umbră, e cea mai frumoasă noapte din an când înfloresc teii de vară şi chipul tău rămâne în umbră, aud cuvintele şoptite de pictorul oacheş: „femmes, soyez misterieuses!” şi nu vreau să te am pe de-a-ntregul pentru că nu vreau să te pierd.

Ieşirea din oglindă, imaginea mea hălăduind pe pământ, unii spun c-au văzut-o cum intră în labirint şi rătăceşte şi-acum, ayauasca şi demonii colcăind la picioare, sângele negru curgând din braţele retezate ale umbrei, imaginea şi dezvăţul, grota sălbăticiunii

Imaginea mea, Golemul cu peticul sacru uitat între buze, mai mult telefonul la care vorbesc decât vocea care vorbeşte, mai mult dialogul ce fărâmiţează decât monologul care adună firimiturile de la masa de seară, ieşirea din oglindă, eu fără însumi

Bunicii mei şi tatăl meu au avut viaţă lungă, dar n-au trăit destul, n-au obosit destul, secolul lor a fost lacom şi risipitor, mai mult le-a luat decât le-a dat şi mai mult a despletit decât a împletit, acum ei obosesc prin sângele meu, îmi năvălesc în obraji, îmi tresaltă în piept, bâjbâie în vârful mâinilor mele, de parcă eu sunt cel care lasă moştenire bunicilor şi tatălui meu ce-am dobândit, de parcă Noul Testament s-a scris înaintea Vechiului Testament

Bunicii mei şi tatăl meu n-au trăit destul, într-un secol risipitor şi lacom, istoria a trăit în locul lor, dănţuind un pas înainte şi doi înapoi, în ritm de tango răsturnat, eu, în schimb, trăiesc pe nerăsuflate, pe muchia dintre două secole, două milenii şi două feluri de-a rândui lumea, ca scorpionul de cărţi care trăieşte în cotorul dintre coperţi şi citeşte mai multe pagini deodată, şi ce înseamnă, de fapt, să trăieşti pe nerăsuflate, o spun cărţile vechi, înseamnă că, după căderea nopţii, floarea soarelui nu adoarme, ci se preschimbă în floare a lunii, înseamnă să trăieşti în fiecare clipă toate vârstele deodată, toate ritmurile deodată, toate simţurile deodată, iar pericolul să fie o şansă pe care nu trebuie s-o ratezi, şi abia atunci n-aş lăsa ca moştenire rănile mele, pe cei care se nasc după mine nu i-aş împovăra cu vina mea de-a nu fi obosit destul

Minunat ar fi să încep o casă a cărei construcţie să dureze mai mult decât o viaţă de om, pereţi în mijlocul cărora să nu locuiesc niciodată, ferestre din spatele cărora n-am să privesc către stradă, unghere prin care nu eu am să mă ascund, cărămidă cu cărămidă, cu gândul la cel care va veni după mine, care va bate ultimele ţigle pe acoperiş şi căruia cel care-i va bate la uşă nu voi fi eu

Şi sufletul, nu numai părul şi unghiile cresc după moarte, ci şi amintirile, vorbe pe care le-am spus ieri pentru ziua de mâine, poze care se însufleţesc, locuri prin care-am trecut şi umbre rămase în urmă, ce miracol să încep o casă a sufletului, acest suflet al meu pregătit să trăiască mai mult decât o viaţă de om

Despre păsările care urcă fără să bată din aripi şi întunecă cerul, despre limbile care ţâşnesc din izvoarele focului, fierul care şuieră ca un bici în văzduh, iarba strivită de şenilele carelor de război, făcliile negre pe care câmpia le-aprinde la căpătâiul morţilor neculeşi, despre toate astea pe cine să-ntreb mai întâi, numai cine suferă poate înţelege, mi-ai spus, dar unde să-l găsesc pe cel pe care suferinţa nu-l împiedică să înţeleagă

Şi, totuşi, a existat o zi când toţi oamenii pe care i-am întâlnit pe marile bulevarde erau bucuroşi, singura, de altfel, pe care-am trăit-o în felul acesta, simţeam aceeaşi bucurie cu toţii, de suferit, însă, fiecare suferă pentru sine, durerea face ca lumea să se micşoreze, cât despre ziua aceea plină de bucurii şi lunga noapte a mâniei care i-a urmat, să-i întrebăm pe cei morţi, doar ei spun mereu adevărul

Ei au întâmpinat-o fiecare în felul lui, dar moartea, deşi i-a iubit pe toţi în egală măsură, n-a venit niciodată când au chemat-o, moartea a fost, pentru fiecare dintre ei, o dezamăgire, ca să mori, spunea bunicul Setrak, îţi trebuie o patrie, dar patria pe care o visa a venit prea târziu, mormântul i-a fost un petic din carnea ei sfâşiată, ca să mori, cugeta Ter Mampré, părintele nostru, ai nevoie de lumânare şi spovedanie, cum însă bătrâneţile l-au îndemnat să emigreze-n America, a murit fără spovedanie şi lumânare, ba ca să mori, ne încredinţa bunicul Garabet, e nevoie de tăcere în jur, dar n-a fost să fie, înainte de moarte bunicul încurca limbile pe care le ştia, frânghii împletite îi ţâşneau de pe buze, ba bine că nu, spunea Sahag, naşul meu de botez, ca să mori ai nevoie de un fiu să te-ngroape, deşi toţi ştiau că mădularul lui sterp purta blestemul unui botez betegit, şi ca să mori, medita Bergi, tatăl meu, ultimul dintre cei vii, îţi trebuie multă răbdare, tocmai el spunea asta, care nu mai voia să trăiască, îi auzea pe ai lui cum îl strigă pe numele fratelui mort nebotezat, fiecare îşi avea corintenii lui cărora le scria epistole, sau poate îşi erau unii altora corinteni, doar că în loc de iubire scriau moarte şi făceau, cu rămăşaguri pierdute, elogiul morţii care suferă totul

cimitirul nostru e dincolo de calea ferată, morţii mai norocoşi aşteptau încă zece minute pe lumea asta să treacă trenul la barieră, domnul Mircea, fiu şi nepot şi strănepot de paznici ai cimitirului, pune dimineaţa grăunţele pentru păsări şi pâine muiată în vin pentru duhuri, trebăluieşte pe aleile pietruite, înfige mai trainic câte o cruce de lemn sau lipeşte cu ciment o cruce crăpată de piatră, se minunează de coroana castanilor uriaşi şi, spre seară, se aşază şi el în cerc, pe locul rămas, face privirile roată, se bucură că nu lipseşte niciunul şi zice: ca să mori, nu-ţi trebuie un motiv anume

Nu e chiar cum se zice, de fapt, prostia e, ontologic vorbind, o relaţie între cauză şi efect, mai exact, arta producerii unui efect fără să existe o cauză anume, de pildă, eu aş fi putut emigra în America unde mă aştepta o puzderie de unchi şi mătuşi, ba autorităţile m-au lăsat să-nţeleg că-i mai bine pentru toată lumea să dispar dracului de aici, la toate îndemnurile binevoitoare am făcut-o pe prostul şi am rămas, cum bine zicea Radio Erevan unui ascultător care întreba de diferenţa dintre un armean prost şi altul deştept, concluzia radioului suna cam aşa: deşteptul sună de la New York şi prostul răspunde la Bucureşti, de ce să mă mir, autorităţile nu m-au iubit niciodată, statul român nu s-a numărat printre membrii fun-club-ului meu, dar nici noi, proştii de felul meu, nu eram chiar singuri pe lume, pe vremuri exista cel mai prost turc din imperiu şi n-o ducea rău, sultanul îi dădea firmanele să le citească, dacă până şi turcul cel prost înţelegea ce scrie acolo, atunci le semna, s-a dovedit că turcul era şi prost, şi deştept, până şi dervişii şi ulemalele veneau să-l întrebe în cutare firman sultanul cam ce-a vrut să zică, şi lasă să fiu eu cel mai prost armean al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, dintre lucrările lui, să le facă numai pe-acelea pe care până şi eu le-nţeleg

Nu-mi plac Mall-urile, dar martor mi-e Zenon, bătrânul, deşi timpul, şuierând, trece drept peste mine, atâţia alţi copii ai timpului le adoră, îmi plăceau mai mult dughenele noastre, băcănia lui Bobârcă, din centru, locul de întâlnire al îndrăgostiţilor din oraş, magherniţa lui Angheluţă cu zaharicale, de la barieră, plăcintăria „La invalidul vesel” a bătrânului Ştefăniu, care era, într-adevăr, invalid de război, dar nu de acolo i se trăgea veselia, sifonăria lui Romaşcanu & fiul, cu recipienţii hexagonali şi pereţii de sticlă prin care priveai ca şi cum ai fi stat cu capul sub apă, cofetăria domnului Vasiliu, deschisă chiar în sufrageria lui, stivele de sticle şi borcane goale ale lui Mercan, peste care domnea regele STAS, îmi plăceau podelele de lemn îngroşate cu păcură, tarabele acoperite cu muşama, elicele rotind pe tavan aerul unor vremuri neschimbătoare, storurile grele peste vitrine, negustorii mă cunoşteau după nume şi întrebau: ai tăi ce mai fac?, ştiau care e marfa care ne place, altă dată marfa era doar pretextul taifasului de la ora cinci, dacă n-aveam destul mărunţiş să le număr în palmă, lăsau pentru mâine, în Mall mă simt din cale-afară de singur, un Robinson aruncat în mulţime, trăind săptămânile fără ziua de vineri şi visând la insula salvatoare, în Mall nu există ziua de mâine, tejghelele zăbrelite de coduri de bare nu mai au negustori, feţele se decupează precum în jocurile de bâlci, oricine bagă capul, i se potriveşte, trepte grăbite, etaj cu etaj, urcuşurile lui Escher, fără sfârşit, urcuşurile lui Piranesi, încrucişate, urcuşurile rulante, şenile spre Har-Maghedon, urcuşul popoarelor încolonate spre Paradis, coborâşul e al unuia singur, din braţele crucii, El se mulţumeşte cu mai puţin decât îi putem oferi

Şi nu e ca şi cum etajele ar fi cufundate în beznă, întunericul nu naşte sclavi fericiţi, mai degrabă jocurile de artificii, luminile poleite, şi-aşa cum Virgiliu n-a găsit destule cuvinte pentru strălucirile Romei, mi-e greu să descriu culoarele nesfârşite, rafturile înţesate, ferestrele sclipitoare, de pildă, vitrina asta cu jucării, înşiruire bizară de supermeni cu arme sofisticate, coleoptere, ca în Războiul lumilor, cu ţevi de obuz, în timpul războiului, bunica şi sora ei coseau din cârpe păpuşi şi le vindeau pe nimic, să poată trăi, nu judec copiii după jucăriile lor, după împăratul muştelor şi hohotul fiarei, trec cu privirea peste vitrina cu jucării şi nu zăresc, printre atâtea blindate, elicoptere Puma, ubermensch cu harpoane şi mitraliere, păpuşa bunicii, cu genunchii la gură, neştiută de nimeni, păpuşa cu agrafe în păr şi ochi cafenii se cuibăreşte în ascunzişul ei şi scrie jurnalul Annei Frank

În Stepanakert cerul a prins rădăcini, orizonturile s-au închis, aerul s-a golit sub un clopot de sticlă, străzile în urma lor sunt pustii, uşile şi ferestrele se lovesc de canaturi, sunt singurul trecător şi nici eu nu mai sunt, trupul meu e departe, dincolo de morminte, abia sufletul se mai reîntoarce, sufletul e cocorul, krunk, călugărul Komitas nu e singurul cu voce suavă şi minţile rătăcite, corul a cântat pentru ultima oară Ter Voghormia în Biserica Născătoarei de Dumnezeu, cartea îşi închide coperţile de argint, ciocul păsării de argint picură ultimul strop din untdelemnul sfinţit, convoaie, convoaie, convoaie, umbre ţinându-şi trupurile vlăguite în braţe, doar ele mai au putere să meargă, doar ele, în apus, au puterea să privească în urmă, în Stepanakert străzile sunt pustii, s-a stins luna plină a nopţilor luminoase, luna răsare pe jumătate, treptele albe ale piramidei gem sub carâmbi, culoarea rodiei n-a fost niciodată mai sângerie şi nimic nu e mai pustiu decât un oraş părăsit în grabă, aşternuturi nedezmeticite oftând, leagănul gol, mese şi scaune răsturnate, un căruţ scăpat din mâinile mamei ca pe faleza Odesei, spre mare, rufe atârnând pe care le poartă doar vântul, câinii fără stăpân, flămânzi, cu boturi uscate, atâta grabă a spaimei, desprinsă de sine, încât, până şi ele surprinse, imaginile au rămas în oglinzi, captive şi triste, căutând din priviri chipurile care să le întregească, tu, frate al meu întru Domnul, dacă te-ncumeţi să faci cale întoarsă pe urmele mele, lipeşte-ţi tâmpla de ziduri şi ascultă gândurile pe care nimenea nu le-aude, lipeşte-ţi palmele de pământ ca palmele morţilor să te simtă, lipeşte-ţi urechea de crucea de piatră, khacikar, şi ascultă inima care bate acolo, ascultă-mi inima care bate acolo, fratele meu întru Domnul, durerea mea e şi-a ta

Una dintre amintirile mele de netăgăduit – frigul, ce fel de amintire e asta?, mă-ntrebi, nu are chip să-l priveşti, nu are trup să-l atingi, nu are voce, să te poată chema, şi surâs, să ţi se facă dor, nu există o melancolie a frigului, doar amintirea unui văzduh limpede, albăstrui, pe strada Busolei, la numărul şapte, în vremea primelor tinereţi mi-a fost mai frig ca oricând şi nici nu e de mirare, la vârsta aia totul se trăia, chiar şi frigul, la puterea a zecea, hormonii expandau ca floricelele de porumb, creveţii vietnamezi, unsuroşi, cu gust de carton, prilejuiau adevărate ospeţe, beţia din vermut făcea creierul să sune în cap ca dangătul unui clopot, scriam versuri pe orice se nimerea, eram postmodernişti, deşi asta am aflat-o mai târziu, când am devenit postcomunişti, traduceam spleen şi la nausée să dăm nume prezentului, priveam viitorul cu melancolie, aveam boema noastră, precum Montmartre al lui Aznavour, aveam flori de liliac în care se ascundea norocul, eram geniali şi zadarnic de fericiţi

Şi dacă moartea mi-o imaginam, la douăzeci de ani, ca un bătrân cu barbă de-un cot care trage să moară, frigul mi se părea o femeie frumoasă strângându-mă-n în braţe, ea nu respira, trăia prin respiraţia mea albăstruie, obrajii îi erau ca zăpada mieilor de albi şi de moi, ochii cu genele lungi ale frumoasei Nyla, femeia lui Nanuk, şi părul de culoarea tăciunelui stins, nu m-am îndoit nicio clipă de dragostea ei, deşi era o iubire nedreaptă, îmi producea suferinţă, nu puteam s-o alung, mă zgribuleam în îmbrăţişările ei, trupul se făcea mai mic şi mai mic între margini, trupuri concentrice care se strâmtează, ca şi cum filmul căderii în lume ar fi rulat de la coadă la cap, o iubire nedreaptă şi, totuşi, sinceră-sinceră, n-aveam buletin de Bucureşti, cotă de motorină şi lemne, frigul era de neînvins, nu-l ştirbea niciun bulgăre de jăratic, eram al ei pe de-a-ntregul, nicio şansă s-o-nşel cu un frig mai mlădiu, către ziuă, eram sortiţi să fim împreună, una dintre marile legende de dragoste ale lumii, îi spuneam Persefona, se subţia în luna lui martie şi dispărea, pe când sufletul meu de poet suspina prin mansarde, o aşteptam să se-ntoarcă, uitându-mă, în nopţile reci, cum ninge decembre, odaia aceea nu mai există, nici curtea, nici casa, şi precum contele Tolstoi care, în timp ce lacheul cu mănuşile albe îi servea masa de seară, se gândea cum e să fii oropsit şi mujic, în mansarda mea încălzită, cu bruma zgâriind neputincioasă geamurile termopane, mă gândesc la femeia cu pomeţii de caolin şi părul de culoarea tăciunelui stins, la îmbrăţişările ei, la păcatele tinereţilor, singurele care merită să fie iertate

Asta e tot ce ştim despre Adriné, sora lui Anton Merzian, cizmarul de pe Strada Mare a Unirii, şi, totuşi, miracol, singurele rânduri care o pomenesc, fără ele amintirea ei ar fi fost cu desăvârşire uitată, bunica o tocmea cu ziua în ajunul marilor sărbători, o dăscălea mereu cu aceleaşi cuvinte, să baţi covorul până când doar zgomotul mai iese din el, să strângi cu ghemotocul pânzele de păianjen, să tragi cu nisip zgrunţuros până când fundul oalelor luceşte oglindă, să ştergi cu cârpele umede sub dulapuri, să baţi, să strângi, să tragi, să ştergi, să baţi, să strângi, să tragi, să ştergi, să baţi, să strângi... la capătul zilei, Adriné, cu palmele umede şi genunchii moi, urechile pleoştite şi fruntea plecată, o urma, obidită, pe bunica Arşaluis care demasca nemilos dârele de sub macrameuri, urmele de arsură din tava de baclava sau oalele de anuş-abur, aţele de paing din unghere, mie mi se părea că totul sclipeşte, apa îndoită cu spirt care freca duşumeaua făcea ca văzduhul să miroasă aseptic, acelaşi miros steril, de moarte grăbită, aveam să-l simt, peste ani, în Piaţa Universităţii, a doua zi, la amiază, miliţienii sau ce-or fi fost ei spălaseră sângele care n-avusese timp să se-nchege, dar sângele, încăpăţânat cum este, se preschimbase în aburi, ca logosul la naşterea lumii, Adriné se ridicase din marginea ei, îşi scuturase poalele de ţărână, şi, îndreptând tulumbele spre asfalt, împingând apele sângerii spre rigole, se multiplicase de zeci şi de sute de ori, uniformele purtau chipul ei, ascultau vocile care îi sunau în urechi, să baţi, să strângi, să tragi, să ştergi, morţii în combinezoane negre au dispărut, răniţii lor şi-au smuls perfuziile şi au tulit-o, arestaţii fără nume şi chip s-au strecurat prin canaturi, gloanţele s-au făcut rătăcite, la capătul zilei, multiplicată ca-ntr-o oglindă făcută fărâme, Adriné putea răsufla uşurată, vinovăţiile vechi se acoperiseră, precum cositul de Sântă Mărie, cu iarba noilor vinovăţii, combinezoanele negre dispăruseră-n întuneric, bunica murise prea de demult să cotrobăie prin unghere şi să le dea de urmă, au rămas numai victimele cusute şi îngropate în grabă, într-o lume născută din vinovăţii, rănile lor stânjeneau

Cum ar fi să fiu nemuritor şi să scriu poezii, am ales un zeu protector al poeţilor, prea nemuritor să fie poet, am ales muzele poeziei, nici ele nu scriau poezii, am dat nemurirea pe poezie, muza care mă inspiră e moartea şi asta n-o face mai îngăduitoare

Le văd, lumânări lăsate să plutească pe apă, lampadare arzând, ridicându-se către cer, luminiţele nopţii de Înviere, sufletul meu, trupul unui suflet mai mare, jumătatea mea infinită, din locul căderii în lume, poeziile se îndepărtează, salvate din naufragiu, poezia poate fi născută, nu şi distrusă, cum bine spunea poetul, învăţ a muri câtă vreme sunt viu, dacă mor fără asta, n-am să mai ştiu niciodată ce-i moartea

(Fragmente din volumul de poeme în proză 150 de Proeme, în curs de apariţie la Editura Junimea, Iaşi)