I

Pentru a cunoaşte partea ei cea autentică, istoria trebuie repovestită.

Am fost învăţaţi să judecăm istoria urmărindu-i, mai ales, biruinţele. Le-am judecat după numărul de trofee capturate şi al morţilor rămaşi pe câmpul de bătălie, al cetăţilor supuse şi al teritoriilor ocupate. În acest fel, istoria pare o înşiruire de uzurpări şi de dobândiri, de războaie de tot felul care merg, în spirală, către marele Armageddon. În ciuda acestor deprinderi de a cumpăni vremurile după zăngănitul armelor, trebuie, totuşi, să despicăm catapeteasma Templului: adevărata istorie nu o fac armatele, ci ideile. Aşa cum continuitatea trupului omenesc, altminteri reînnoit, ca Olandezul zburător, la fiecare şapte ani, este dată de celulele nervoase, tot aşa, continuitatea istoriei este dată de teaca de mielină în care se adună ideile.

Purtătorii de arme s-au aşezat, cel mai adesea, de partea învingătorilor. Purtătorii de idei s-au aşezat de partea învinşilor. Aceasta ne îndeamnă să spunem că istoria nu este produsă atât de învingători, ci, mai ales, de învinşi. Adevăraţii învingători nu trebuie căutaţi printre călăreţii care se îndepărtează, chiuind în galopul cailor şi răsucind săbiile către cer, ci printre cei căzuţi. Nu trebuie să crezi în ceva anume ca să învingi, forţa poate fi ea însăşi un argument. Îţi trebuie, însă, multă putere lăuntrică să mori pentru ideile tale. Iată, de pildă, bătălia de la Avarayr. În 26 mai 451 (e.n.), pe câmpia de la Avarayr, undeva între lacul Van, din Turcia de azi, şi lacul Urmia, care se află în Iran, în Armenia istorică, s-a dat o crâncenă bătălie între marea oştire persană şi cea armeană, condusă de Vartan Mamigonian. Legenda spune că în acea bătălie oştenii armeni care luptau pentru apărarea credinţei creştine au murit până la ultimul. Perşii au plecat biruitori, cu gând să se întoarcă şi să-şi desăvârşească izbânda, ceea ce ar fi însemnat, pentru poporul armean, impunerea zoroastrianismului. Perşii nu s-au mai întors niciodată biruitori în Armenia. Statul armean a rămas creştin până în zilele noastre, în timp ce Imperiul Sassanid a fost cucerit de arabi, iar perşii si-au abandonat credinţa.

Cine a învins pe câmpia de la Avarayr? Perşii cei biruitori sau Vartan Manigonian, cu ceata lui măcelărită? Vartan Mamigonian a fost trecut în rândul sfinţilor calendarului armean, iar Vartanantz este o mare sărbătoare ce se celebrează în săptămâna ce preceda postul Paştilor, omagiind pe toţi cei ce nu au un corespondent onomastic în calendarul creştin. Este echivalentul Sărbătorii Mucenicilor de la noi, ce porneşte, de altfel, tot de la o legendă a pământurilor armeneşti, cea a celor patruzeci de soldaţi armeni creştinaţi din Sebastia, care au ales tortura apelor îngheţate din lacurile de la poalele Araratului decât să renunţe la religia lor. Cât despre biruitorul de atunci, împăratul Sassanid Yazdegerd al II-lea, el a rămas ferecat în cărţile de istorie.

Ideile sunt mai redutabile decât armele cele mai sofisticate. Ele străbat mai departe decât orice rachetă cu rază lungă de acţiune. Văd noaptea mai bine decât orice lunetă cu infraroşii, mai bine chiar decât ziua. Focalizează mai ascuţit decât orice laser. Pătrund prin ziduri oricât ar fi ele de groase. Odată înstăpânite, nu mai pot fi alungate, căci, spre deosebire de cuceritorii care asupresc, ideile se coboară şi încolţesc.

Chivotul păstrător al ideilor este cartea. Mai puternică decât memoria pietrei, decât memoria oţelului s-a dovedit a fi memoria frunzei. Armatele s-au risipit, imperiile s-au destrămat, zidurile s-au prăbuşit, dar cărţile au rămas. Fie că era vorba de tăbliţe de lut, de pergamente, de manuscrise, de incunabule, de tipăriturile de mai aproape de noi. Au existat în istorie mulţi oameni care au duşmănit cărţile şi au vrut să le distrugă. Au existat alţii care au iubit cărţile. Noi ne amintim astăzi mai degrabă de iubitorii şi păstrătorii cărţilor decât de duşmanii lor.

Aşa cum ziua tăierii pruncilor nu i-a putut ucide pe toţi pruncii, nici ziua uciderii cărţilor nu ar putea ucide toate cărţile. În războiul dintre stăpâni şi cărţi, deşi mor numai cărţile, stăpânirile nu pot câştiga niciodată. Pentru că oamenii au scris deja mai mult decât au puterea să uite.

Dintre duşmanii cărţilor, deşi se numărau printre biruitorii vremurilor acelea, nu exista nimeni care să merite omagiat. Istoria universală a cărţilor interzise este, de fapt, cel mai teribil rechizitoriu pentru Istoria universală a stăpânirilor. De la Povestirile din Canterbury ale lui Geoffrey Chaucer şi Decameronul lui Boccaccio, până la Doctor Jivago de Boris Pasternak, Ferma animalelor de George Orwell, Coliba unchiului Tom de Harriett Beecher Stowe, Abatorul cinci de Kurt Vonegut, Lolita de Vadimir Nabokov, Doamna Bovary de Gustave Flaubert, Fahrenheit 451 de Roy Bradbury, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, faimosul Ulysse al lui James Joyce ori numeroase ediţii Mihai Eminescu şi până la Jurnalul Annei Franck, pentru a nu da decât câteva dintre titlurile interzise în decursul vremurilor; astfel, ne putem face o idee asupra războiului iluzoriu dus de stăpâniri împotriva cărţilor.

Învinşii acelor timpuri sunt, de fapt, biruitorii vremurilor lor. Ceea ce avem astăzi păstrat din trecut vine, mai ales, prin intermediul cărţilor de orice fel. Şi probabil că aşa va fi şi de aici încolo chiar dacă, în timp, scriitorul cel mai cunoscut nu mai e Shakespeare, ci…Google, iar locul cărţilor care se desfac ca un pergament, se despăturesc ca un manuscris ori se răsfoiesc ca o tipăritură, îl vor lua cărţile care se accesează şi se vizualizează.

Aşa cum cărţile sunt mai puternice decât armatele, tot astfel putem spune că istoria cea autentică nu au făcut-o generalii, ci poeţii, creatorii, adică.

Vă veţi întreba, probabil, de ce, evocând pe învinşii biruitori ai istoriei, mă păstrez pe tărâmul culturii. Întâi, pentru că, în domeniul culturii în lume, anul nu are trei dimensiuni, precum trepiedul cartezian al spaţiului înconjurător, ci cel puţin cinci dimensiuni. Apoi, biruinţa şi înfrângerea nu se definesc după cum ne-a deprins lumea în care trăim. Cultura este singura îndeletnicire umană care învinge fără să lase în urmă învinşi. Care cucereşte fără să umilească. Cultura nu sporeşte numărul celor învinşi, ci devine o pavăză a acestora. Când cultura începe să-i laude pe stăpânitori şi nu să-i apere pe oprimaţi, îşi pierde substanţa, se transformă în propagandă. A spus-o cât se poate de limpede Albert Camus, în Discursul de la Ceremonia de acordare a Premiului Nobel, în anul 1957: „Prin definiţie, scriitorul nu se poate pune astăzi în slujba celor care fac istoria; el este în slujba celor care suferă istoria”.

Afirmând că adevărata istorie nu este cea a armatelor şi a stăpânirilor, ci a cărţilor, şi că istoria nu o fac, de fapt, generalii şi miniştrii, ci poeţii, socotim că fiecare societate se legitimează cu deosebire prin creatorii săi, prin cultura sa, prin felul în care şi-a lărgit înţelegerea lumii prin cunoaştere, dar a şi aprofundat-o, prin regăsirea sufletului omenesc. Măreţia unei societăţi nu se măsoară numai prin înălţimi sau întinderi, ci şi prin profunzimi.

Antichitatea greacă a rămas temeiul civilizaţiei universale. Hegel spunea că de la grecii antici omenirea nu a mai descoperit nimic. Această glorie nu s-a datorat cetăţilor, ci templelor, nu armatelor, ci poeziei, tragediei şi filosofiei. Scena simbolică ce descrie această stare de graţie este dansul lui Eschil peste malurile însângerate ale bătăliei de la Salamina. Alexandru Macedon a rămas în istorie nu atât datorită cuceririlor sale, cât datorită culturii elenistice pe care a răspândit-o. Altminteri, ar fi rămas doar un fel de Attila, de Timur Lenk sau alt conducător de hoarde migratoare.

Dante Alighieri a fost un învins al vremii sale, condamnat la exil perpetuu. În situaţia în care s-ar mai fi întors la Florenţa fără să plătească o amendă uriaşă, urma să fie ars pe rug. Consiliul municipal al Florenţei a anulat abia în 2008 această sentinţă dată în 1301. Dante Alighieri a scris Divina Comedie în exil. Oare cine îşi mai aminteşte astăzi de guelfii negri care l-au alungat? Ne întrebăm iarăşi: cine a fost adevăratul învingător? Florenţa nu şi-a consacrat propria istorie prin guelfi sau prin ghibelini, ci prin faptul că toscana întrebuinţată de Dante Alighieri a devenit limba literară a civilizaţiei italiene.

Ar fi fost oare papa Iuliu al II-lea (1503-1513) faimos fără să fi însărcinat pe Michelangelo cu pictarea Capelei Sixtine? Ori dacă nu ar fi fost luat de Machiavelli drept pildă pentru principele cel virtuos? Nu este pomenit Francisc I mai ales pentru că, datorită lui, Gioconda se află la Luvru? Câţi şi-ar mai aminti de Ludovic al II-lea, regele nebun al Bavariei, dacă nu ar fi fost admiraţia sa pentru Richard Wagner, admiraţie ce era cât pe ce
să-i ruineze regatul? Tot astfel, îl evocăm pe Napoleon Bonaparte nu atât pentru bătăliile de la Austerlitz ori Wagram, cât pentru Codul lui Napoleon.

Cultura dă sens fiecărei epoci. Fiind pavăza celor învinşi, reuşeşte să-i transforme în învingători. Pentru a pune cultura în slujba celor care suferă istoria, în loc să o trăiască, omul de cultură trebuie să fie generos. Mi se pare că exemplul cel mai tulburător de generozitate este al autorului unei partituri devenite expresia celor mai înălţătoare sentimente ale umanităţii: Simfonia a IX-a cu cor, denumită Oda bucuriei. Ea a fost, din momentul primei audiţii, din 1824, şi până astăzi, ascultată de miliarde de oameni. Există, însă, un om care, cu siguranţă, n-a putut-o auzi niciodată: însuşi compozitorul ei, Ludwig van Beethoven. Relatările martorilor descriu scene emoţionante. Beethoven a ţinut cu tot dinadinsul să rămână pe scenă şi, cu partitura în faţă, a bătut în permanenţă ritmul, dând tot soiul de indicaţii orchestrei. Dirijorul făcuse, însă, un semn discret instrumentiştilor şi corului să nu ţină seama de indicaţiile compozitorului care, măcinat de surzenie, nu mai auzea din sunetele orchestrei decât vibraţiile, precum liliecii. Poate, de aceea, în Simfonia a IX-a timpanele au un rol atât de important. La final, sala a izbucnit în ovaţii, dar Beethoven continua netulburat să dirijeze, bătând măsura, astfel încât o cântăreaţă din cor s-a apropiat, întorcându-l către mulţimea care ovaţiona.

M-am închinat adesea, ca fiecare dintre dumneavoastră, în faţa moaştelor sfinţilor martiri ai credinţei creştine. Ele sunt o mărturie a vremelnicei biruinţe a armelor, a cruzimii şi a intoleranţei. Cei prigoniţi şi învinşi au devenit învingători. Dar nu învingând alţi oameni, ci învingând balaurul, precum Marele Mucenic Gheorghe, învingând ispitele, precum Sfântul Anton, părintele tuturor călugărilor, sau învingând destinul, prin puterea de a iubi mai mult decât puteau să sufere.

Poezia este o expresie a sincerităţii. Poetul rupe din sine, precum Iov. Poezia e un fel de pregătire pentru moarte. De aceea, poezia lumii este, de fapt, o culegere de psalmi. În acest fel, martiriul, atunci când creatorii înşişi nu se numără printre martiri, este un reper pentru actul de cultură. Printre creatori există numeroşi martiri, iar faptul că noi îi evocăm astăzi e un semn al biruinţei lor. Iată, de pildă, poetul André Chénier, care a fost ghilotinat în ultimele zile ale Terorii. Să lecturăm câteva versuri scrise cu puţin timp înainte de a muri, la numai 32 de ani, şi care prefigurează, în mod tulburător, cuvintele de peste ani ale lui Albert Camus: „Cum?... Nu rămâne nimeni să scrie prin istorii/ Masacrele atâtor inocenţi?/ Nici să le-nalţe slava sărmanei lor memorii…/ (…) Dar nu… E totul vis înşelător./ Tu inimă, te stinge din dorul de dreptate./ Virtute, tu să plângi de-o fi să mor”. Sau figura marelui poet bucovinean B. Fundoianu. După ce a fost internat în lagărul de la Auschwitz, prietenii săi, printre care Emil Cioran şi Ştefan Lupaşcu, i-au obţinut eliberarea. Poetul a refuzat să părăsească lagărul fără sora sa, Lina. A fost gazat la Birkenau, la 2 octombrie 1944. Despre Lina nu se mai ştie nimic. Să amintim şi jertfa – cum altfel am putea-o numi? – a lui Moličre, care, în ciuda sănătăţii şubrede, a continuat să joace, spunând: „Din ce-ar trăi cei cincizeci de lucrători ai teatrului, dacă am opri spectacolele?”. Ca o ironie a sorţii, moartea l-a doborât tocmai la finalul spectacolului Bolnavul închipuit, îmbrăcat cu tichia şi straiele personajului său Argan. Biserica a refuzat să-l înmormânteze; abia după patru zile, la intervenţia regelui Ludovic al XIV-lea, a fost înhumat, la adăpostul întunericului.

Cei care au călăuzit istoria autentică a lumii nu au fost, precum se vede, victime, în sensul pe care îl dăm noi în mod obişnuit acestui cuvânt. Am deschis această incursiune cu exemplul bătăliei de la Avarayr. Într-o lucrare ce poartă titlul Istoria lui Vartan şi războiul armenilor, istoricul armean Yeghise, figură proeminentă a secolului al V-lea, considerat secolul de aur al culturii armene, spunea „Moartea neaşteptată e moarte; moartea asumată e nemurire”.

Pentru modul în care şi-a asumat destinul, pilduitoare este conduita lui Mihai Eminescu. Deşi biografia sa pare cea a unui învins, Eminescu, cu toată sărăcia şi neliniştile lui, a fost, ca şi alţi iluştri învinşi ai istoriei, ceea ce el a ales să fie. Regina Elisabeta l-a răsplătit cu ordinul Bene Merenti, ceea ce presupunea şi o sumă considerabilă de bani. Eminescu a refuzat să ridice premiul, refuzând şi orice altă tentativă de a deveni poet al unei Curţi pe care nu o agrea.

Voi încheia această primă parte cu o contribuţie preţioasă ce vine din partea scriitorului scoţian, din perioada victoriană, Thomas Carlyle. În cartea sa Despre eroi şi eroism, Carlyle evoca personalităţi care au influenţat destinul umanităţii. Între acestea, el nu ezita să introducă pe Dante Alighieri, pe Shakespeare ori pe Jean Jacques Rousseau. Concluzia primei părţi a prelegerii noastre îi aparţine lui Thomas Carlyle: „În cărţi stă sufletul întregului trecut. Iar ceea ce devenim depinde de ceea ce citim. Tot ceea ce omenirea a făcut, a gândit, a dobândit sau a trăit se găseşte în magica păstrare din paginile cărţilor”.

II

Cartea şoaptelor vorbeşte, mai ales, despre învinşi. Dar ea începe cu o altă carte – căci, aşa cum oamenii se nasc din oameni, cărţile se nasc din cărţi şi cresc apoi singure –, o carte scrisă acum o mie de ani şi care se numeşte Cartea plângerii, pe care a scris-o Grigore din Narek. Că o carte era îndreptar de închinare o dovedeşte şi faptul că ea, o carte a plângerii, era folosită împotriva bolilor, fiind aşezată, atunci când nu mai era nimic altceva de făcut, la căpătâiul bolnavilor, pentru a-i vindeca. Faptul că ea se numea Cartea plângerii, iar aceasta se numeşte Cartea şoaptelor, nu înseamnă că drumul de la plâns la şoaptă a fost unul al vindecărilor. Înseamnă că, pe vremea aceea, oamenii nu pierduseră încă libertatea de a plânge şi, în acel elogiu adus de Grigore din Narek divinităţii, Dumnezeu era încă la îndemână.

Îţi trebuie multă forţă pentru a putea suferi cu adevărat. Iată unul dintre drepturile fundamentale ale omului, care nu este trecut, din păcate, în nicio Constituţie, şi căruia doar cultura i-a fost până acum un îndărătnic apărător: dreptul la suferinţă. A consacra acest drept nu înseamnă a-i face pe oameni să sufere, ci dimpotrivă, a accepta faptul că fiecare om, fiecare popor are simbolurile, reperele şi valorile sale, are durerile şi, în consecinţă, nevindecările sale. Acesta este şi sensul cuvintelor cu care bunicul meu a început, în locul meu, Cartea şoaptelor: „Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”.

Cartea şoaptelor este o carte despre armeni, dar şi o carte despre români. Este o carte despre secolul douăzeci, cu războaiele lui mondiale, cu masacrele şi gropile lui comune, cu lagărele de concentrare şi apatrizii rătăcitori, cu căutările zadarnice de sine, cu ideologiile şi asupririle lui. Dar nu numai. Fiecare loc, fiecare timp, fiecare neam au o Carte a şoaptelor a lor. Ea se trăieşte, trebuie doar povestită.

Eugen Negrici spunea, într-o postfaţă a Cărţii şoaptelor: „Romanul se transformă într-o extraordinară frescă bântuită de sentimentul tragic al istoriei. Încât nu este exclus ca această Carte a şoaptelor, care îşi începe acum drumul spre glorie, să fie aşezată, într-un viitor nu prea îndepărtat, printre textele identitare ale poporului armean”. Iar ediţia spaniolă a romanului adăuga, pe coperta a patra: „Probabil că într-o bună zi nici o istorie a secolului XX nu va fi completă fără a include, în cuprinsul ei, pagini ale Cărţii şoaptelor”.

Aşa cum Cartea şoaptelor porneşte de la un petic de pământ din curtea casei din Focşanii copilăriei mele, pentru a se întinde, apoi, pe aproape un secol de istorie şi pe mai multe continente, tot astfel, pornind de la Cartea şoaptelor, să ne gândim la cum ar arăta o Carte a şoaptelor a poporului român. Cu siguranţă, opera identitară a poporului român se poate compune, aşezând laolaltă, de pildă, opera poetică şi jurnalistică a lui Mihai Eminescu, cea istorică a lui Nicolae Iorga, cea filosofică a lui Lucian Blaga, basmele populare ale lui Petre Ispirescu şi versurile patriotice ale poeţilor transilvăneni. Noi însă trebuie să reactualizăm acest efort identitar prin prisma experienţei generaţiei noastre.

Această experienţă este unică în felul ei. Suntem, din acest punct de vedere, noi, românii generaţiei mele, cei mai norocoşi din întreaga istorie şi, în consecinţă, avem şansa de a fi mai înţelepţi în a înţelege vremurile. Suntem singura generaţie a istoriei umanităţii care a trecut, în acelaşi timp, frontiera dintre două secole, dintre două milenii şi dintre două sisteme social-politice diferite. Noi rezumăm toate acestea cu un singur cuvânt, căruia îi spunem tranziţie. Acest cuvânt, el singur, nu explică lucrurile, pentru că omenirea e mereu în tranziţie. Se spune că aceasta este tranziţia de la dictatură la democraţie şi de la economie centralizată la economie de piaţă. Aceasta ar sugera că elementele definitorii ale tranziţiei sunt de natură politică şi economică.

De fapt, însă, esenţa acestei tranziţii este de natură culturală. Prima parte a prelegerii mele este menită să aducă, pentru înţelegerea vremurilor pe care le trăim, acest argument: însemnătatea unei perioade istorice o dă, în primul rând, componenta sa culturală, modul de înţelegere a lumii prin prisma deschiderii pe care o are societatea către valorile pe care înţelege să şi le asume. Despre actuala tranziţie s-a vorbit mai ales în termeni economici şi politici. De aici porneşte eroarea. Tranziţia nu se va încheia nici prin perfecţionarea votului uninominal şi nici prin reducerea deficitului bugetar. Tranziţia se va încheia atunci când se vor emancipa mentalităţile, când vom atinge un anumit nivel de cultură civică, când vom ieşi din captivitatea orizontului pe termen scurt, inerenţa perioadei comuniste. Evoluţia tranziţiei nu se exprimă atât în cifre, ci în idei, în valori. Adevărata criză a societăţii româneşti nu este o criză economică sau politică, ci este o criză de sens.

Ar fi inexact să punem frustrările, resentimentele, prejudecăţile care îi încearcă pe mulţi români şi rezistenţa la modernitate pe care o stimulează aceste trăiri doar pe seama efectelor comunismului ori ale sărăciei. Sentimentul de frustrare are o explicaţie mai adâncă şi ea ţine de dificultatea de a da propriei existenţe, parte a existenţei colective, un sens. Cea mai profundă, mai greu de decelat şi de vindecat dintre toate crizele sufletului românesc este, pe fundalul celorlalte crize ale societăţii româneşti, criza identificării propriului destin, criza sensului propriei existenţe. Ea vine atât din „veşnica neaşezare” a rânduielilor noastre, aşa cum o numea Mihai Eminescu, din lipsa de curaj ori de înţelegere în asumarea istoriei moderne, dar mai ales recente, cât şi din lipsa, spre viitor, a unui proiect naţional.

Singurul proiect pe care şi l-a asumat clasa politică românească, societatea în majoritatea sa, a fost integrarea în NATO şi, mai ales, în Uniunea Europeană. Era, însă, proiectul altora, căruia noi ne alăturam şi ale cărui reguli erau deja stabilite. S-a dovedit că acest proiect nu a fost suficient înţeles şi, nepregătiţi fiind, nu
l-am putut duce până la capăt. România este, mai degrabă, complementară decât competitivă cu celelalte economii europene. Asumarea propriei istorii, evoluţia organică, singura capabilă să educe în sensul culturii civice, precum şi angajarea într-un amplu proiect naţional sunt condiţii obligatorii pentru a depăşi criza de sens a societăţii româneşti.

Vorbind despre felul în care învinşii istoriei devin biruitori, trebuie să adăugăm numaidecât că frumoşii învinşi ai istoriei nu devin biruitori decât prin felul în care memoria celorlalţi le conferă această aură. Istoria autentică nu este biruinţa oamenilor asupra celorlalţi oameni, ci biruinţa oamenilor prin oameni. Altminteri, orice sacrificiu nu are alt efect decât al unei pietre aruncate în apă, oricâte cercuri ar stârni din locul căderii, până la urmă apa se netezeşte la loc, de parcă nici n-ar fi fost.

Secolul al douăzecilea, secol al dezrădăcinărilor, al convoaielor, al exodurilor, al apatrizilor şi al diasporelor, a fost un veac al căutărilor zadarnice de sine, căci oamenii au ajuns mai curând pe lună, decât, spre domolirea neliniştilor, în propriile suflete. Laolaltă cu acest veac al nevrozelor, al zădărniciilor şi al limitelor frânte, printre personajele Cărţii şoaptelor se numără, de asemenea, timpul, memoria ori moartea.

În timp ce despre morţii cei vechi e destul să ascultăm poveştile sau legendele, şi ei sunt atât de frumoşi încât putem să ne împodobim casele cu chipurile lor, despre morţii cei noi nimic nu e de ajuns. Pentru că ei fac parte din vieţile noastre. Prin ochii noştri sau ai părinţilor ori ai bunicilor noştri, pe ei i-am văzut. Despre ei nu poţi povesti pur şi simplu. De la morţii cei vechi nu ai nevoie de uitare şi nici nu îţi cer să-i răzbuni. Ei sunt, cel mai adesea, legende ucise de alte legende. Moartea lor nu putea fi evitată, nu puteai fi tu în locul lor, ba chiar acea moarte a devenit acum necesară, pilduitoare. Fiecare neam se aşază pe temelia morţilor săi pilduitori. Cu morţii cei noi e, însă, cu totul altceva. Morţii cei noi au murit în locul nostru, de ce n-am fost noi aceia şi au fost ei este întrebarea cea înfricoşătoare. Nu povestim despre ceea ce sunt morţii cei noi, ei povestesc despre ceea ce noi suntem. Ceva care s-a petrecut sub ochii noştri nu poate fi atârnat pe perete ca un tablou. Sunt morţii despre care nu se poate povesti pur şi simplu, sunt morţii care se asumă.

Adesea, pe morţii cei noi nu şi-i asumă, din păcate, nimeni. Pare că nu suntem pregătiţi să scriem adevărata carte, aceea despre morţii cei noi, prin care să descifrăm sensurile vieţilor noastre. Asumând, astfel, pentru unii, vina de a-i fi ucis, iar pentru noi, ceilalţi, vina de a le fi supravieţuit. Încă nu ne-am împăcat cu morţii cei noi. Am întrebat, adesea, pe interlocutorii mei dacă, închizând ochii, vizualizează chipul vreunui tânăr ucis în Revoluţie. Răspunsul a fost, de fiecare dată, negativ. I-am întrebat dacă ştiu numele vreunuia dintre ei. Negativ, cel mai adesea, şi de această dată. Putem, cu siguranţă, vizualiza chipul lui Decebal, al lui Gheorghe Doja sau al lui Tudor Vladimirescu. Dar nici unul dintre chipurile celor care au murit în locul nostru, acum două decenii, pentru ca noi să putem trăi liberi în locul lor…

La Praga există un moment dedicat lui Jan Palach şi lui Jan Zajic, care şi-au dat foc în 1969, protestând astfel pentru ocuparea Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Cu numele lui Jan Palach a fost botezat chiar şi un asteroid. Cine cunoaşte numele lui Liviu Babeş, care, la 2 martie 1989, şi-a dat foc, atrăgând atenţia asupra crimelor regimului comunist? Cine îşi mai aminteşte de Călin Nemeş, rănit în Revoluţie, care, din disperare, în faţa unei lumi dispreţuitoare faţă de martiriul tinerilor, s-a spânzurat în 1993? Dar de Lucian Matis, ucis la Cluj, la doi paşi de Călin Nemeş?

Copiii învaţă la şcoală despre Ana lui Manole. Dar ei nu învaţă şi despre Raluca Sălăgean, elevă la Liceul „Iulia Hasdeu“ din Bucureşti, care a fost împuşcată în decembrie 1989, la numai 16 ani. Pe jertfa Anei s-a construit Mănăstirea Argeşului. Pe jertfa Ioanei nu s-a construit încă nimic care să merite sfinţenia martiriului ei.

De ce ne e teamă de morţii cei noi? Am trăit vremuri în care nu puteam fi sinceri şi nu puteam fi liberi. Ei au murit pentru ca să fim sinceri şi să fim liberi. Ne-am dat, însă, seama, după jumătate de secol de felurite dictaturi, cât e de greu să fim liberi şi să fim sinceri. Şi atunci, în loc să ne reîntoarcem în noi înşine, să ne luăm aliaţi şi călăuze pe aceşti învinşi, cei mai frumoşi morţi ai neamului nostru, am preferat, într-o halucinantă orbire, să căutăm dictatorul pe care tocmai îl doborâserăm. Cei mai performanţi oameni politici din 1989 încoace, în ochii românilor, au fost cei care se apropiau cel mai mult de modelul Ceauşescu. Aceasta nu a fost o tranziţie de la dictatură la democraţie ci, mai degrabă şi din păcate, o tranziţie de la un dictator la altul.

Aşezarea vieţilor noastre pe o cale autentică, dătătoare de sens, începe de la această reîntoarcere către morţii cei noi, către asumarea lor, către împăcarea cu ei. Ei vor învinge prin noi, prin felul în care vom înţelege că schimbarea lumii începe cu schimbarea din fiecare. Acest pelerinaj către sine nu se poate face fără înţelegerea faptului că adevărata istorie o fac cei învinşi, că ne vom recăpăta sensul abia în clipa în care lumea noastră va semăna cu lumea pentru care au murit ei.

Am să închei această prelegere cu evocarea celui mai biruitor învins al omenirii, Iisus din Nazaret. Iisus este, probabil, singurul om despre care nu se ştie dacă a visat vreodată. Nicăieri, în Noul Testament, nu se vorbeşte despre vreun vis de-al lui Iisus Hristos. Dar asta nu pentru că nu visa, ci pentru că era totuna cu visul său. Acesta este, de altfel, şi secretul Învierii Sale.

Avem nevoie să păstrăm prospeţimea viselor noastre şi, pe măsura puterii noastre omeneşti, să fim totuna cu visele noastre. Până când nu vom căpăta această putere, vom rămâne captivi ai unei cetăţi prin care, deşi este a noastră, rătăcim, în afara propriei noastre istorii. O spune chiar Iisus. Iată care sunt, potrivit Evangheliei lui Luca, ultimele sale cuvinte înainte de a se înălţa la Ceruri: „Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui meu; voi, însă, rămâneţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”.

(Conferinţă susţinută la Craiova,

la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, 23 ianuarie 2011)