— Nu credeam să mai vii, spuse Costică Ologu, căutând un loc în care să fixeze vârful cârjei.

— Nu cunosc pe nimeni decât pe voi doi, spuse Coltuc. N-am alţi prieteni…

— Prietenie, apăsă, lung, Fane Chioru. Nici nu mai ştiu de când n-am mai auzit cuvântul ăsta… La urma urmei, nici nu ştii cine e mai demn de milă. Cel care dă sau cel care cerşeşte...

— Ăla care dă, adăugă ologul, are şi el de cerşit de la altul. Şi pe urmă: Dacă stau bine şi mă gândesc, suntem o gaşcă nu chiar de colea. Nu-ţi sare banul din buzunar la olog, dai de ciung. Şi încă ce ciung, a-ntâia! Nu-ţi place nici de ciung, îţi pune capac chiorul. Avem pentru toate gusturile. Am putea deschide un negoţ în toată regula.

Semnele prevesteau, într-adevăr, o zi bună. Orbul şi ologul îşi deşertară de mai multe ori farfurioarele în buzunar, lăsând doar câte un ban, de sămânţă. Coltuc primi şi câte ceva de mâncare, dat fiind că tolba lui îmbia la o categorie mai largă de milostenii.

Băteau clopotele cele mari de la Mitropolie. Ologul se propti în subsuori pentru a-şi putea face câteva cruci largi, cu ochii către cer. Coltuc îşi încropi şi el trei cruci cu limba în cerul gurii.

— Eu nu merg la biserică, zise flăcăul. Mergeam, când eram mai mic, dar lumea se uita urât la mine, se gândea că intru să cerşesc. Şi atunci i-am zis soră-mii că mai bine nu…

— Asta aşa e, încuviinţă ologul care, oricum, nu părea cine ştie ce dus la biserică. Betegii se opresc în prag. În biserică au dreptul să cerşească doar oamenii care au două mâini şi două picioare. Şi ce mai cerşeală…!

— Eu nici nu trebuie să merg la biserică, adăugă orbul. Pentru mine peste tot e biserică. Şi lumânări, la ce-mi foloseşte să aprind?

— Lumânările nu sunt pentru noi, spuse Coltuc. Sunt pentru morţi..

— Cu atât mai mult, adăugă orbul. Eu sunt singurul mort pe care-l cunosc…

— În curând, cum te văd, ricană ologul, nici de ăsta n-o să-ţi mai aduci aminte…

— Tacă-ţi gura, şontorogule, i-o tăie, neobişnuit pentru el, orbul. Ţi-a ajuns mintea după cum îţi sunt şi picioarele…

Costică Ologul ridică din umeri. Făcea asta destul de des. Mişca din braţe şi din umeri, asta îl ajuta să pară mai teafăr.

Slujba se apropia de sfârşit. Unii ieşeau şi începeau să coboare încet. Alţii se aşezau la rând, să poată ajunge, pentru o clipă, mai aproape de moaştele Sfântului Dumitru cel Nou. Ar fi putut veni în altă zi, atunci când Mitropolia era aproape pustie, dar se spunea că moaştele sunt mai puternice în zi de sărbătoare. Şi e bine să aştepţi la rând, semn de smerenie. Nimic nu se obţine de-a gata. Ceea ce ne mântuie e al nostru, ceea ce mă bântuie e numai al meu.

— Pe mine nu mă bântuie decât frica, medită ologul. Mi-e frică de poliţişti, că mă pun să spăl pe jos la secţie. Nu de şmotru mi-e frică, da’ îmi iau cârjele şi mă tărâsc ca un vierme, ba, mai rău, cu dârele alea pe care le las în urmă de la cârpa umedă, parcă aş fi un melc fără cochilie. Mi-e frică de câini şi aţi văzut că nu pe degeaba. Mi-e frică să nu mă lase şi genunchiul ăsta pe care-l mai am. Mai bine mă năşteam copac, n-aveam nevoie să mă reazem de nimic. Şi câinii ce altceva puteau să-mi facă decât, cel mult, să se pişe pe mine.

— Dacă ar fi să te iei după câtă frică e pe pământ, spuse, tărăgănat, orbul, atunci lumea e prea plină de ologi.

— Eu m-am născut cu frica asta, şopti Coltuc. Nu pot să scap de ea. O să mor şi tot n-o să mă vindec.

Cei care urcau se amestecau tot mai mult cu cei care coborau. În aer plutea un miros subţire de tămâie şi de busuioc. Rândul de la moaşte înainta greu, oamenii dormitau în hainele grele şi păşeau unii după alţii ca prin somn. Vreo doi tineri cu părul lung, strâns la spate, cu bărbi nepieptănate şi cu straie călugăreşti, cereau bani pentru repararea mănăstirilor.

— Uită-te la pungaşii ăia, spuse ologul.

Îndemn inutil pentru Fane Chioru.

— Unii care o fac pe călugării…, lămuri Costică.

— Şi lumea îi crede? întrebă orbul, fără să-şi mute privirea.

— Aşa s-ar zice, socoti şchiopul. Ca s-o zic p-a dreaptă, sunt slinoşi şi nemâncaţi la faţă, se prefac bine. Asta e, trebuie să ai două mâini şi două picioare, ca să te poţi preface. Când ai două picioare, poţi să te prefaci că n-ai decât unul. Dar, când eşti şontorog ca mine, cui îi pasă dacă ai unul sau niciunul? Eşti prefăcut gata…

Ologul vorbea de frig. Soarele se decupa ca o farfurie întoarsă pe cerul plumburiu. Vântul se zdrenţuia de crengi, uşuind ciorile de colo-colo. Oamenii coborau încet, dimprejurul bisericii, cu umerii aduşi, de parcă de acolo începea cerul. Deodată ologul, care era cel mai înalt dintre ei şi vedea până departe, ţopăi, lovind cu cârjele în pavaj.

— Vine maşina Jandarmeriei! strigă. Hai s-o ştergem de-aici!

— Jandarmii nu s-au luat niciodată de noi, spuse orbul, adulmecând aerul în căutarea primejdiei.

— Crezi că n-or fi având şi ei podele de spălat?

— S-au oprit…, observă Coltuc. Oricum, n-am putea să fugim, ar trebui să trecem pe lângă ei, în vale. Că de urcat, să scăpăm pe partea ailaltă…

— Te pomeneşti că au o altă maşină în susul dealului, se nelinişti de tot ologul. Ne-au înconjurat!

— Da’ cine te crezi, ricană orbul, ca cineva, dacă vrea să te prindă, să trebuiască să te înconjoare?

— O să ne prindă Crăciunul frecând la podele, suspină Costică. Şi nu e decât Sfântul Andrei, mâine e abia 1 Decembrie…

Jandarmii roboteau împrejurul maşinii, care era un fel de camion. Dădură prelata la o parte, să coboare cei dinăuntru. Se vedeau, în remorcă, nişte ceaune care răspândeau în aerul rece nişte aburi rotunzi.

— Miroase a fasole, dibui orbul, care simţea toate încreţiturile aerului, ca liliecii.

— Eu simt mai degrabă miros de prăjeală zemoasă, adăugă şchiopul. Cârnaţi…

Aromele se împletiră şi începură să urce dealul, pe deasupra capetelor. Spinările se neteziră, capetele se întoarseră.

— Se dă mâncare, înţelese Costică Ologu, sărind pe loc păsăreşte. Să mergem şi să luăm şi noi!

Orbul dibui de jos funia căruţului pe care era priponit Coltuc şi porni la vale. Ologul ţopăia în jurul căruţului, grăbind bâjbîiala orbului. Nu erau, însă, singurii care înţeleseseră. De unde până atunci mulţimea urca şi cobora, acum, dinspre Mitropolie, se croia un singur drum care mergea, bulucindu-se, la vale. Oamenii îşi uitară rândul la moaşte, osemintele, în racla lor, rămaseră stinghere. Flăcările lumânărilor adunate mănunchi se tulburară. În vâltoarea pulpanelor răsucite, a paşilor împleticiţi, a coatelor îndesându-se şi a ghionturilor de tot felul, multe luminiţe se stinseră, ele se aprinseră, însă, în ochii care luceau măsurând cu lăcomie distanţa care îi separa de cazanele aburinde. Mulţimile coborau dinspre Mitropolie ca un zid îmbrâncit, ca o lavă curgând gros din toate părţile. Primul pe care îl izbiră fu Costică Ologu. Cârjele îi săriră într-o parte şi-ntr-alta; rămase încă o vreme în picioare, căci trupurile, care îl înghionteau şi-l îmbrânceau din toate părţile, îl împiedicau, pur şi simplu, să cadă.

— Ho, oameni buni, opriţi-vă! strigă ologul, dar nici măcar el nu mai auzea. Căci dimpreună cu vălătucii groşi ca pâsla veneau acum sunetele tuşite ale megafonului:

— Apropiaţi-vă, stimaţi pelerini! Domnul primar vă urează de ziua naţională să aveţi parte de sănătate... Cârnaţi cu fasole, pentru toată lumea...

— Îl votăm! auzi Coltuc, în timp ce trupurile repezite se rostogoliră la vale, îl loviră cu atâta putere încât îl desprinseră de pe căruţ şi-l răsturnară cu faţa în jos. Să ne mai dea! strigau alţii, trecând cu tălpile peste umerii lui, peste ceafă, peste şalele neterminate, strivindu-i buzele şi obrajii de caldarâm.

— Apropiaţi-vă, oameni buni, striga megafonul, risipind, cu aroma boabelor coapte, mirosul de tămâie, e din partea domnului primar, nu uitaţi... Iar oamenii buni veneau, răsturnând şi strivind.

Orbul nu mai ajunse cu vârful bastonului până la pământ. Nimeri peste glezne alergând, apoi gleznele îl nimeriră pe el, aveţi milă, strigă, sunt doar un orb, dar foamea avea milostivirile ei care nu mai aveau vreme de pierdut cu orbii şi ologii. Trupurile lor rămaseră pe caldarâm, frământate ca un aluat de încălţările şi pingelele de tot felul. Ceafa lui Coltuc se răsuci doar pentru o clipă, destul cât cineva să-i tragă tolba peste cap. Mulţimile dezlănţuite trecură, în urmă rămaseră tarabe răsturnate, mănunchiuri risipite de busuioc, fâşii de veşminte şi chiar câţiva bocanci desperecheaţi. Jandarmii nu mai pridideau întinzând farfuriile de plastic umplute cu polonicurile, unii se trăgeau într-o parte, mâncând cu mâinile făcute căuş, înghiţind pe nemestecate, să se poată întoarce la reduta din jurul camionului pentru o nouă năvală. Primul se dezmetici ologul, se târî în coate, trăgându-şi piciorul ca pe o coadă de şopârlă, până dibui cârjele. Se ridică în şezut, privind lung, spre mulţimile care se desfăceau, satisfăcute pentru o clipă, pentru a se strânge iarăşi, cu farfuriile întinse. Orbul se târa şi el, în patru labe, căutându-şi bastonul. Coltuc zăcea într-o rână, cu gura înfundată într-un smoc de iarbă sumeţit printre pietre. Ostenit dintr-o dată, ologul se muie şi se prelinse pe lângă stâlp, încrucişându-şi cârjele în poală. „Ajutaţi-mă, oameni buni”, şoptea orbul întruna, încercând, din auz, să priceapă încotro trebuie să-şi îndrepte rugămintea. În jurul lor era, însă, pustiu, doar urmele amestecând sfâşieri, sfărâmări şi desperecheri, aminteau de tăvălugul de adineaori. La vreo douăzeci de metri mai la vale, câţiva oameni în halate albe, ce coborâseră din camionul Jandarmeriei, adunau cu polonicele, de pe fundul cazanelor, pentru a astâmpăra asalturile ultimelor zvâcniri ale mulţimii care, acolo unde primise deja, agita farfuriile goale, iar acolo unde nu primise încă, întindea braţele, cu palmele larg desfăcute.

Pentru Coltuc, aruncat într-o rână, simţind în gură gust de pământ amestecat cu sângele buzelor strivite de blacheurile bocancilor, lumea se străduia să se întregească. Aerul se umplu de o mireasmă vie, pe care flăcăul o recunoscu imediat. O mână moale îl prinse de umăr şi îl întoarse cu faţa în sus. Ea culese cu băgare de seamă câteva fire de iarbă uscată de pe obrazul lui şi-i scutură părul de ţărână. Coltuc zâmbi, pierdut şi ruşinat, în neputinţa lui. Privirile lui o cuprinseră, adăugându-se părului ei blond ca o a doua aură, se împletiră cu privirile ei limpezi şi viorii. Coltuc se simţi atât de fericit, pe urmele privirilor sale, încât ochii i se umplură de lacrimi.

— Te doare, măi puţulică? auzi un glas care nu mişcă buzele chipului pe care-l privea, de parcă cineva ar fi vorbit în spatele unei măşti. Glasul dogit înăspri trăsăturile, trase pielea tăbăcită pe oase, netezi părul, îl înnegri şi îl încâlci, iar privirile se tulburară, devenind mistuitoare, vrăjitoreşti.

— Auzi, ciovico, mai bine mi-ai da mie o mână de ajutor, spuse, cu glasul stins, ologul. Şi dă-i şi chiorului ăstuia ciomagul, să nu mai umble în patru labe şi cu limba scoasă.

Panselia nu se încumetă să-l lase aşa pe Coltuc, îşi sumese fustele colorate, netezi o margine, o muie în gură şi îi şterse flăcăului sângele uscat din colţul buzelor. Dar cum era peste puterile ei să-l ridice, să-l aşeze pe căruţ şi să-l proptească-n chingi, alese să-l asculte pe olog. Îl apucă de subţiori şi îl priponi de stâlp, dându-i cârjele. Când o simţi aşa de aproape şi încurajat de reazemul cârjelor, Costică Ologu întinse braţele spre coapsele femeii.

— Şezi potolit, şontorogule, i-o reteză Panselia, cu vocea ei trecută prin spărgătorul de nuci. Vezi că-ţi bag cârja în cur de alergi
pe-aicea ca o cometă...

Orbul îşi primi bastonul, se propti în el şi, călăuzit de femeie, apucă umerii flăcăului, săltându-l pe cărucior. Ologul privi spre poalele dealului, acolo unde oamenii primarului încărcaseră deja ceaunele în camionul Jandarmeriei şi plecaseră. Mulţimea rămase stingheră, unii boscorodiră pe seama primarului care putea să dea mai mult într-o zi sfântă ca asta. În urma lor se vedeau farfuriile, aruncate pe jos, ca un stol de păsări albe. Pelerinii uitaseră să se reîntoarcă la sfântul care îi aştepta răbdător, dar, din păcate, cu mâinile goale, căci mana cerească fusese, deja, împărţită de primar.

— Ia vezi, Panseluţo, îndemnă Costică Ologu, trecând cu privirea peste răvăşelile acelea, o mai fi rămas ceva prin vreun fund de farfurie?

Femeia coborî cu paşi mari, aşa cum se întâmplă când te grăbeşti la vale, şi, cu mâinile în şolduri, preţălui priveliştea. Dădu cu piciorul la câteva farfurii care căzuseră maldăr, pe câteva cu faţa în jos se aplecă să le întoarcă. Ridică din umeri cum că nu mai e nimic de făcut, apoi flutură din mână a rămas bun şi se depărtă, cu un mers săltat din vârfuri, ca fetişcanele.

— Canci, scânci Ologul, rezemându-se de felinar, nici măcar cât să lingi pe-o margine de farfurie... Ce fel de lume o mai fi şi asta?

— Ce mai întrebi, oftă orbul, căutându-şi cu vârful bastonului castronul de tablă. Fiecare lume are cerşetorii pe care şi-i merită.

— Ba, pardon! se sumeţi Costică Ologul. Noi suntem prea buni pentru lumea asta. Nu ne meritaţi, hulpavilor, gâtlejuri sparte! strigă, privind în vale, dar nu-i răspunseră decât ciorile care coborâseră, căutând, printre farfurii, boabele rătăcite.

— N-ai decât să faci grevă..., râse orbul.

— Ba pe dracu’…, răspunse, acru, ologul. Tu nu vezi? Pe lumea asta, chiar şi fără cerşetori, cerşetoria merge mai abitir înainte...

Melania se sperie când îi văzu, iţindu-şi capetele pe după uluci. Dar şi mai tare se sperie când orbul trase căruţul şi, pe lângă stâlpul porţii, apăru chipul plin de sânge închegat al lui Coltuc. Ei nu se mai osteniră să povestească, socotind că flăcăul o va face, de-a fir-a-păr, nu acceptară decât câte o felie de pâine muiată în ulei şi se îndepărtară cu ţopăiala unuia şi încetineala celuilalt, sporovăind despre păcatele acestei lumi pe care ei, cerşind, trebuie să le ia asupră-le.

(fragment din nuvela