Faptul că Maca se simţea în centrul lumii nu însemna că cele două părţi ale ei erau egale. Pe de o parte se vedea, pe trotuar, silueta bătrânului, depărtându-se şi bâţâindu-se, de parcă toate animalele întunericului, care pândeau ori orbecăiau, colcăiau într-însul. De celalaltă parte, la capătul străzii, se întrevedea turla unei biserici. Maca se depărtă de bătrân fără tristeţe. Apoi alese, spre biserică, drumul celălalt. Curtea era largă, plină de flori de toamnă, două cruci de piatră, cu litere chirilice, arătau că pe locul acela timpul nu era fără întoarcere. Pe vremuri, oamenii îşi ţineau morţii mai aproape, încă nu-i alungaseră în cimitirele de la marginea oraşului.

Maca intră în pronaos, încercând un sentiment nelămurit. Nu ştia ce caută şi atunci se hotărî să se caute pe sine. Pocni din degete şi zgomotul se reîntoarse din toate părţile. Era cât pe ce să fluiere, dar îşi aminti de necuviinţa unei astfel de intenţii. Scoase un sunet pe o singură notă, îngroşându-l din gât. De sub cupolă ori de pe fresce îi răspunse cineva, dar nu ştia cine. Salut, îi veni să spună, dar probabil că ei ştiau cine este. Sau poate că şi vorbeau, dar el nu auzea. Îşi lipi urechea de zid, în dreptul unui fundal albastru, înstelat. Nu se auzeau voci, ci un vuiet îndepărtat, ca atunci când pui ghiocul la ureche.

Privi în sus, către Pantocrator, apoi se roti încet. Era de parcă stătea nemişcat şi ceilalţi se roteau în jurul lui. Când învârteala lor se înteţi, Maca închise ochii, să nu ameţească. Atunci când îi redeschise, ei erau la locul lor, privindu-l alungiţi, bizantini. Nu ştiuse până atunci că sunt atât de mulţi. Unii purtau barbă, cu aceia neasemănarea era evidentă. Pentru ceilalţi, Maca trebui să facă un efort să-şi amintească de chipul lui, de pe vremea când umbla bărbierit. Îşi dădu seama că nu se mai uitase de mult în oglindă. Pe vremuri se privea în fiecare dimineaţă, cu prilejul bărbieritului. Acum, nici măcar nu avea oglindă în baie. Întâlnirea cu propriul chip era o întâmplare, prilejuită de o privire fugară, pe vreun ochi de geam ori de vitrină.

De aceea, surpriza a fost cu atât mai mare. Căuta, cu rătăcirea celui care ştie că nu poate găsi. Dar, dintr-o dată, în colţul din stânga al catapetesmei îi întâlni privirile cu atâta putere, încât simţi că el este celălalt. Îşi duse mâinile la obraz, îşi mângâie părul sârmos şi zburlit, barba care se căţăra pe pomeţi şi se făcea una cu părul de pe cap, nasul uscat şi suferind pentru tot restul feţei, ochii sticlind de o lumină întunecată. Dar chipul care părea al său îl privea într-un fel straniu. Capul stătea bine înfipt între umerii osoşi, îmbrăcaţi cu o tunică sălbăticită. Dar braţul ţinea în mână o tipsie pe care era iarăşi capul lui. Iar al lui Maca, nătâng şi privind rătăcit, era cel de-al treilea. Cel pe care îl privea făcea parte din morţii cei vechi. Poate că mai fuseseră şi alţii ca el. Maca simţi că în urma lui cresc statui fără braţe. Poate că în biserică erau adunate toate chipurile şi, născându-se, oamenii nu făceau decât să le repete.

Sfântul îi spunea, cu siguranţă, ceva. Era, în orice caz, mai puţin surprins că-l vede. Probabil că deosebirea dintre lumea sfinţilor şi cea pământeană este tocmai absenţa lucrurilor neaşteptate. Maca nu înţelegea prea bine ce spunea sfântul, simţea că e ceva legat de iertare şi de răzbunare. Dar cele două capete ale sfântului, cel de pe umeri şi cel de pe tipsie, păreau că vorbesc în acelaşi timp şi nici ele nu cădeau de acord asupra unei singure concluzii. Maca nu ştiu ce să răspundă, îşi simţea capul ca pe o vietate în sine, care dă din şira spinării ca dintr-o coadă. Negăsind cuvintele potrivite şi, ca să nu tacă în mod caraghios, nefăcând nimic, se lăsă în genunchi, ca un samurai, cu şezutul rezemat în câlcâie. Se gândi că ar fi cuvenit să se roage, dar nu-i veni în minte nicio rugăciune. Constată, cu surpriză, că nici nu se rugase vreodată. Idolii templului din copilăria şi tinereţea lui nu sălăşluiau pe catapeteasmă, ei cereau să-ţi dovedeşti supunerea şi te umileau în alt fel. Pe urmă, după revoluţie, Maca se simţise atât de liber, încât de puţine lucruri îşi mai aducea aminte. I se părea ciudat că stătea faţă în faţă cu el însuşi şi, cu toate astea, îi veneau în minte atât de puţine lucruri despre sine. Privi din nou chipul său de pe umerii sfântului. Apoi privirile îi coborâră asupra capului tăiat, aşezat pe tipsie, identic, cu singura diferenţă că acesta avea ochii închişi, ceea ce îi dădea, mai degrabă, un aer gânditor. Privind cele două capete, nici nu ştia care e mai viu decât celălalt.

Se întrebă cum ar fi să se pună în locul sfântului, oare ce ar ţine pe tipsie. Nu pierduse nimic identificabil, nu jertfise nimic. Poate că ar fi putut ţine capul lui Luca, prietenul ucis, dar asta era imposibil, căci nimeni nu se poate jertfi decât pe sine. Îşi privi mâna întinsă ca pe o tipsie şi nu văzu nimic pe ea. Decât liniile vieţii din palmă, dar asta nu făcea ca tipsia să pară mai puţin goală.

Biserica era luminată, dar se pare că era o altfel de lumină, căci, atunci când ieşi, soarele i se păru neobişnuit, nu mai puternic, dar altfel, încât îşi miji ochii, ducând mâna streaşină. Cineva meşterea pe o palmă de pământ, lângă brazdele cu flori. Se apropie şi îl privi. Omul îndrepta un ţăruş pe care îl înfipsese şi scrijelea pământul din jur. Când îi simţi prezenţa, ridică fruntea spre dânsul. Maca se gândi dacă văzuse şi chipul lui în biserică, nu-şi amintea. Dar, la urma urmei, e treaba fiecăruia să-şi caute, prin firide, sfântul cu chipul său.

- Dă-te de acolo, spuse omul, vorbind mai tare decât se cuvenea. Îmi iei soarele.

- Ce vrei să faci cu el? întrebă Maca, fără să se clintească.

- N-ai auzit ce ţi-am spus? insistă omul, cu acelaşi ton ridicat. Ce, eşti surd?

- De ce strigi la mine? întrebă Maca, privind înapoi către uşa bisericii şi încercând să-şi găsească singur răspuns la întrebare.

- Cum adică, spuse omul, lăsând ţăruşul, care se aplecă într-o rână. De ce să-mi fie ruşine? Ruşine să-ţi fie ţie, orangutanule. Apoi, măsurându-l cu privirea: Ce, crezi că dacă ai geacă... tot orangutan eşti... Orangutan cu geacă... Hai, cară-te şi ţopăie în altă parte!

- Macaerodus, spuse Maca, nu orangutan.

- Mă, tu să nu faci mişto de mine, spuse iar omul, dar era limpede că nu înţelesese nimic, îl irita, însă, faptul că, după mişcarea buzelor, cuvântul părea surprinzător de lung.

Se întoarse la ţăruşul pe care se străduia să-l înfigă în pământ cu o piatră pe post de ciocan. Pământul era uscat şi sfărâmicios, astfel încât vârful bont nu se înfigea cum trebuie şi nici braţele vlăguite nu îl ajutau prea mult. Maca se aplecă şi îi ceru piatra. Omul se uită descumpănit, mai privi şi în jur şi singurătatea în care se aflau îl îngrijoră şi mai tare. Strânse piatra la piept, cu un aer pierdut, de parcă i s-ar fi cerut inima din piept. Maca nu insistă, găsi împrejur o margine de bordură şi, cu două lovituri smucite, înfipse ţăruşul. Faţa omului se lumină, însoţindu-şi bucuria cu nişte sunete din gât, care păreau mai prietenoase decât cuvintele de adineaori.

- Cât e ceasul? întrebă, după ce gemetele de mulţumire încetară.

- Doişpe fix. Şi în faţa privirii întrebătoare a celuilalt, arătă cu mâna şi cu degetele desfăcute de două ori, şi ultima oară doar cu două degete.

Omul obosise de stat pe vine. Se lăsă în patru labe şi lipăi cu palmele, înconjurând ţăruşul. Privi în sus, către clopotniţă, şi păru din nou mulţumit. În genere, părea un om mulţumit de ceea ce face. Avea un ciuf pe frunte care sălta voios la fiecare mişcare, ca o creastă de cocoş. Urechile îi erau clăpăuge şi scorojite, ca nişte coji de măr uitate pe plită. Faţa îi era senină, de copil, fără nicio cută, cu ochii albaştri, cu nas cârn şi rotund la vârf, cu buzele groase şi ţuguiate şi o guşă rotundă sub bărbie, dar care se fleşcăia spre beregată, terminând chipul tot păsăreşte şi atârnând, într-o parte şi alta, ca o guşă de curcan. Era mulţumit, dar nu întru totul.

- Să ne grăbim, spuse, dacă zici că e doişpe fix. Adu nişte pietre mai mici, aşa, cât pumnul. Să fie măcar vreo patru.

Maca se afundă printre brazde. Omul îşi sumeţi ciuful şi le cântări pe fiecare.

- Asta nu e bună, socoti. E var întărit, îl topesc ploile. Nu trebuie să facem lucrurile de mântuială. Să fie rezistente în timp, ca motoarele ruseşti. Adică furate de la nemţi. Cam tot aia, adică.

Maca îl întrebă din mână cam despre ce e vorba. Omul ridică arătătorul, deşi, chiar cu urechile clăpăuge, ca nişte pâlnii de fonograf, liniştea nu părea să-i prisosească. Îngustă ochiul drept, pentru a spori precizia gesturilor.

- Ăsta e un ceas, spuse. Cel mai bun din lume. Dacă eşti deştept, găseşti în natură tot ce ai nevoie, nu trebuie să cumperi. Lumea nu mai pune acuma murături la borcan şi nici nu mai face marmeladă la cazan. Până şi cămăşile le dă la spălat. Se lăsă în şezut şi tuşi, de cât strigase, apoi îşi sumese nădragii: Uite, ciorapii ăştia sunt împletiţi din lână adevărată. Bocancii eu i-am cusut, din căpută ostăşească. Şi cămaşa e din in, are şi fir de borangic.

Îi făcu semn să se apropie, ca pentru a-i destăinui, în şoaptă, un mare secret. Aşteptă până când Maca se aplecă îndeajuns cât să-şi poată lipi buzele ţuguiate de urechea lui.

- Cu fiecare lucru pe care-l cumperi, răcni, pun şi mai tare laba pe tine. Ei asta vor!

Maca îşi scutură cu arătătorul urechea, de parcă răcnetele ar fi rămas agăţate acolo.

- Care ei? întrebă.

Asta omul înţelese, sau, fără s-o audă, se aşteptase la întrebarea aceea. Mai privi în jur şi îi făcu semn iarăşi să se apropie, pentru a-i şopti celălalt mare secret. Maca preferă să păstreze o oarecare distanţă. Omul şopti, cu aceeaşi râvnă, încât oricine ar fi trecut pe stradă ar fi devenit părtaş al marii sale taine:

- Masonii şi jidanii de la Fondul Monetar Internaţional... Asta e treabă de baptişti, americănească.

Apoi reveni la îndeletnicirile sale.

- Zici că e doişpe fix..., repetă.

- Acuma e deja doişpe şi un sfert, observă Maca.

- Bun, ţuguie buzele omul, satisfăcut. Dacă e doişpe fix, atunci uite cum facem. Punem prima piatră în capătul umbrei. Pe astalaltă o punem de-a curmezişul, care va să zică la şase, atuncea batem clopotele de vecernie. Utrenia o punem la mijlocul ăsta din stânga şi denia la mijlocul ăstălalt, din dreapta. Te-ai prins?

Maca negă cu hotărâre. Omul arătă clopotniţa.

- Din ferestruică, locul ăsta se vede ca-n palmă. Pe vremuri, când nu erau blocuri, se vedea până la marginea oraşului. Ca să nu mă mai dau jos de fiecare dată ca să ştiu când bat clopotele, stau acolo sus şi mă uit. Spune şi dumneata, pentru ce să mă dau jos? Ei tocmai asta vor... Acolo sus e linişte, sunt păianjeni şi fluturi cap-de-mort care au aripile împăslite, nici nu se aud când zboară. Când bat clopotele, mă furnică tot, parcă bate din inima mea. De-aia m-am obişnuit să aud cu degetele. Dacă-ţi pun mâna pe piept când vorbeşti, înţeleg tot numai din vibraţii.

Maca vru să-l întrebe dacă n-ar fi mai simplu să-şi ia un ceas de mână, dar îşi aminti de conspiraţia internaţională împotriva clopotarului şi se abţinu.

- Dar vreo înjurătură despre clopote ştii? se interesă.

- Clopotarul se ridică anevoie şi-şi scutură palmele.

- Dacă te deschei la haină, spuse, o să înţeleg.

Maca îşi descheie geaca, omul îşi strecură palma prin nasturii cămăşii şi i-o apăsă pe piept.

- Zi acuma. Rar, să nu interfereze.

Maca se opinti să nu cadă pe spate de apăsarea palmei care avea aceeaşi cumpătare ca şi răcnetul de adineaori. Simţi nevoia să se lase păgubaş.

- Unde e preotul? întrebă.

- Dar cu el ce treabă ai? se interesă clopotarul, care auzea acum din prima.

- Vreau să mă spovedesc...

- Ai nimerit bine, spuse omul, luându-şi palma înapoi. Dimineaţa e mai nemilos, te pune la canoane de nu te vezi... Spre amiază e mai iertător.

Îi arătă o baracă în fundul curţii, un fel de loc de prăznuire.

- Să mă chemi, strigă omul după el. Să bat clopotul cel mare când simţi că ăştia pun laba pe tine şi nu mai ai scăpare.

Aşa o să fac, încuviinţă Maca, dar palma care asculta era departe. Un drumeag ducea spre baracă. Acolo unde paşii nu bătătoreau, creşteau portolaci, petunii şi regina nopţii. În rest era linişte, ceasul clopotarului mergea, fireşte, fără să ticăie, iar popa, cu potcapul pe ceafă, se îmbăta pe tăcute. Obrajii, ca două perniţe, îi erau împurpuraţi de tot felul de vinişoare subţiri şi roşii. Vinişoarele se adunau spre coama nasului unde, întinse de osul lătăreţ, se spărgeau, curgând spre vârf şi băltind acolo, într-un roşu aprins. În rest, chipul înregistra o trecere neobosită prin tot felul de nuanţe de roşu, aprinzându-se de sus în jos. Fruntea era rozalie, căci împurpurarea frunţii se amesteca armonios cu sudoarea care o năpădise şi picăturile curgeau broboane spre tâmple şi voioase, ca nişte boabe de hidrargir. Ochii se apropiau de un rubiniu pal, luând tot mai mult, pe măsură ce vinul trecea în sânge şi invers, culoarea licorii din damigeană. Săltând peste nasul de culoarea fleicii, buzele erau de-a dreptul vineţii, îngroşate de atâta plescăială. Despre bărbie nu ştim decât că era acoperită de o barbă cănită, în care firele albe, mai ales cele care împresurau colţurile gurii, începuseră să bată şi ele în rubiniul vinului pe care saliva îl prelungea spre bărbie. Altminteri, popa era trist, clătina din când în când din cap şi ofta din rărunchi. Vederea lui Maca nu-l înveseli, dar îl consolă oarecum.

- De unde vii, fiule? îl întrebă, privindu-i barba şi părul în neorânduială.

- Din biserică, răspunse Maca.

- Din care parte?

- De pe catapeteasmă.

- Aşa se pare, spuse iarăşi popa, fără să se mire, şi arătându-i scaunul din faţa lui. Acolo era, deja, un pahar gol, semn că tânjea după un interlocutor şi asta fusese până atunci una dintre sursele tristeţii sale.

- Mă întrebam, părinte..., începu Maca.

- Asta nu-i bine, îl întrerupse popa. Roagă-te, nu întreba, că nu ştii ce vine după aia... Hai, să trăieşti...

Îşi muiară buzele în vin. Popa îl privi familiar. Ca să termine, cu oarecare caznă, cuvintele pe care le începea pe dibuite, vorbea rar şi rotunjit.

- Simţeam eu că te ştiu de undeva...

- Oare sfinţii au fost primii oameni? întrebă Maca.

Popa medită, privi cu ochii pierduţi către locul rămas gol pe catapeteasmă şi oftă iarăşi:

- Unii da, alţii nu... Dacă ar fi fost primii, cine i-ar mai fi martirizat? Imperiul roman, de pildă, a fost o adevărată fabrică de făcut sfinţi, Doamne, iartă-mă...

Pentru a-şi sublinia smerenia, făcu o cruce amplă. Şi poate că lucrurile s-ar fi oprit aici, dacă în aceeaşi mână dreaptă n-ar fi avut paharul cu vin pe care uitase să-l lase pe masă. Paharul era plin şi fruntea i se umplu aşijderea de licoarea rubinie. Îşi sumese anteriul şi scoase din buzunarul pantalonilor o batistă mototolită cu care se şterse. Se opri o clipă pentru a-şi sufla cu zgomot nasul, apoi continuă cu un colţ de batistă spre tâmple. Pentru ce mai rămăsese în pahar nu mai era niciun pericol, căci îl dădu pe gât.

- Nu prea bei, fiule, constată.

- Sunt cu motocicleta, se scuză Maca.

- Ad-o şi pe ea să bea, nu se lăsă popa. Aşa n-o să mai aveţi neînţelegeri. Ai venit să te spovedeşti?

Pentru Maca era ceva nou. Ridică din umeri.

- Poţi să te spovedeşti şi pentru ce-o să fie? întrebă.

Popa, însă, întrebase din cu totul alt motiv. Şi din acelaşi motiv îşi ţinu potcapul să nu cadă şi îl aduse mai spre frunte.

- În ultima vreme, spuse, nu prea mai vin oamenii la spovedit. Lumea cade în păcatul de nemoarte, când uiţi că eşti muritor, adică. Îşi mai turnă un pahar, dar nu se atinse de el, îl păstră pentru un anume moment al explicaţiei. Ăsta e cel mai greu dintre toate, continuă, păcatul trufiei. Şi n-ar fi de altceva, dar dacă lumea nu vine, se strică vinul de împărtăşanie. Se acreşte.

Ridică paharul şi îl privi la lumină. Limpezeala rubinie a vinului îl tulbură peste măsură.

- Şi atunci, întrebă, ţinând paharul cu amândouă mâinile, precum sfântul potir al Graalului, eu ce fac? Îl beau, ca un adevărat duhovnic, şi iau, în felul ăsta, asupra mea toate păcatele lumii.

Luă asupra lui şi pe îndelete, cu înghiţituri mici, păcatele lumii, apoi, după acest exorcism global, trânti paharul pe masă şi oftă din nou.

- Da’ ele, spuse, păcatele, tot nu se împuţinează. Zâmbi, răsucind degetul pe buza paharului: De-aia nici setea mea nu are leac.

- Cu afurisenii ai încercat? întrebă Maca.

Popa ezită o clipă.

- Sigur nu bei vinul ăla? întrebă, ca să câştige ceva timp. Maca dădu din cap, şi atunci popa întinse mâna după pahar şi luă o înghiţitură pe care o plimbă, meditând, dintr-o parte într-alta a gurii.

- Pe cine să afurisesc? întrebă, scoţându-şi potcapul şi ştergându-şi broboanele care se înmulţiseră. Cui să dau afuriseniile mele?

- Mie, de pildă.

- Şi tu, fiule, ce să faci cu ele?

- Nimica, le dau şi eu mai departe.

- Cui?

- Tot aşa. Cui s-o nimeri. Cum dau muncitorii cărămizile din mână în mână, până în vârful clopotniţei, când fac o biserică nouă. Aşa se dau şi afuriseniile.

- Şi ce biserică vrei să construieşti tu cu afuriseniile astea?

- Ce să zic... Poate că n-o să iasă chiar o biserică...

- De aia poţi să fii sigur, adăugă popa şi, astfel, se reîntoarse la cele sigure, înclinând damigeana deasupra paharului. Încercă apoi să dibuie gura damigenei cu coceanul de porumb în chip de dop. Dar gura damigenei se dovedi de fiecare dată ori prea îngustă, ori prea departe pentru caznele popii. Găsi truda inutilă şi puse ştiuletele într-o parte.

- Adică, spuse, vrei să-ţi zic nişte făcături de urât, de-ale pieritului?

- Poate că te mai uşurezi, părinte, de păcatele cu care te încarci de la vinul de împărtăşanie.

- E vin bun, spuse, plin de remuşcări, părintele. Căpşunică adevărată, uite ce culoare are, parcă e piatra de pe inelul episcopului.

- Tocmai de-aia, spuse Maca, e bună câte o afurisenie, când se îngroaşă mintea. E de folos, ca lipitorile, când se îngroaşă sângele.

Popa cugetă câteva clipe, privindu-l cu ochi îngheţaţi. Trase aer în piept şi se încruntă. Apoi spuse:

- Afurisit să fii, pe dinăuntru şi pe dinafară! Dădu drumul aerului, cu un şuierat amestecat cu bolboroselile rubinii din gâtlej: Na, c-am zis-o!

- Şi nici nu e destul, spuse Maca. Uite ce umflat eşti pe la tâmple... cum se zbat venele...

Popa căută din priviri şi spuse iarăşi, fără prea multă convingere:

- Să se topească pe tine carnea ca lumânarea... Să deschizi cu tălpile uşa la biserică...

Brusc se posomorî. Luă paharul, apoi îşi prinse, cu umerii căzuţi, capul în palme.

- Nu pot, suspină, dacă beau singur...
Nu-mi vine... Ca pe străini... Dacă nu bei cu mine, cum să te afurisesc?

Şi nu mai aşteptă, puse amândouă paharele în rând şi le umplu, dar văzând patru pahare, zăbovi ceva mai mult. Pe muşama se întinse o pată rubinie peste care îşi lăsă, nestingherit, mânecile largi ale anteriului. Ciocniră, Maca îşi muie buzele, dar simţind privirea neînduplecată a popii, trase o duşcă zdravănă. Atunci faţa rumenă şi năduşită se lumină. Broboanele sclipeau pe frunte ca afuzalia. Îşi trecu degetele rariţă prin barbă, apoi pocni din palme cu mulţumire.

- Aşa, fiule, spuse, acuma mai vii de-acasă. Mai că-mi vine să te afurisesc, de drag ce-mi eşti, bată-te ăia treisute optşpe sfinţi! Bată-te-ar Dumnezeu cu toţi îngerii, cu serafimii, cu arhanghelii şi cu puterile cereşti! Bată-te intrarea în biserică! Bată-te toate sfintele rugăciuni, şi Duminica Floriilor, şi Schimbarea la faţă!

Popa se înflăcărase. Încuviinţările lui Maca îi măriră elanul, la fiecare nouă afurisenie sărea de pe scaun, astfel încât începuturile erau ascuţite, cu o terţă mai sus, ca la litanie.

- Blestemat să fii în creierii tăi, se bucură, în sfârşit, popa, privindu-l cu duioşie. Afurisit în gură, piept şi inimă, în maţele trupului tău, în toate încheieturile şi mădularele, de la cap până la picioare şi înapoi!

De atâta săltat, se ridicase în picioare. Nu mai privea spre Maca, bucuria şi dragostea lui se adresau acum lumii întregi:

- Să te blagoslovească apa rea, boarea şi crăpătura pământului, furnicăturile, încurgerile şi junghiurile, păienjeneala, zgârcii şi poceala! Ologeala şi urzicătura... Să te lovească profeţiile prorocilor, sfântul Ilie să-ţi usuce gâtul ca cenuşa... Să te bată Dumnezeu cu oftică, cu lepra Egiptului, cu trânji, cu râie şi pecingine, cu vânt rău şi cu rugină, cu orbire şi cu amorţeala inimii... Vedea-ţi-ai moaştele în oglindă!

Trupul lui devenise monstruos. Anteriul i se umflase şi pulpanele întunecau cerul. Privirile îi scăpărau ca stelele bătrâne şi barba prindea rădăcini. Vocea îi era puternică şi prevestitoare, ca a prorocilor.

- Dar moaştele lui Iisus Cristos? întrebă Maca.

La auzul numelui Mântuitorului, ceva se frânse în elanul popii. Aripile îngerului negru căzură, iar mânecile largi ale sutanei se strânseră, ca nişte aripi cuibărite. Se prelinse pe scaun, iar aura marilor afurisenii, care îi dădeau o strălucire mesianică, se destrămă. Oftatul, care îl aşteptase cu muştele aciuite peste vinul vărsat pe muşama, se reîntoarse şi el, din toţi rărunchii.

- Iisus Cristos n-are moaşte, îşi reluă popa vorba tărăgănată, în care consoanele, din cauza greutăţii evidente a gurii de a se închide, deveneau un fel de vocale uguite. El a înviat, şi-a luat moaştele cu el...

Oftă iarăşi, de parcă acum îşi amintise şi asta îl întrista.

- Da’ blesteme cu moartea nu ştii? întrebă Maca, observându-i paharul gol şi înţelegând că asta n-o să-l ajute prea mult în găsirea răspunsului.

- Cu moartea, repetă părintele, trecându-şi limba peste buze, ca orice om care tânjeşte după un pahar. Toate sunt cu moartea. Blestem e un cuvânt care vine, din latină şi ăia, ă-hă, sunt morţi de mult... Da’ noi, care suntem vii, putem să închinăm şi pentru vii şi pentru morţi. Cu stânga pentru vii şi cu dreapta pentru morţi, aşa cum aşezi lumânările în prăznicar...

Îşi umplu un pahar şi ciocni pentru vii, apoi cu mâna stângă pentru morţi.

- Aşa, spuse, câte o lumânare pentru fiecare. Şi când se stinge – făcu cu ochiul – mai aprindem câte una. Aşa se cuvine, nu, fiule?

- Eu ziceam, spuse Maca, despre afurisenia în care te gândeşti la moarte şi vorbeşti cu ea.

- La ce să te mai gândeşti la moarte, cugetă popa, şi, într-adevăr, în starea în care era, moartea părea ultimul lucru la care să se gândească. Moartea vine, oricum, pe negândite. Dar se dezmetici şi rămase cu paharul la jumătate: Adicătele ... cum? Să afuriseşti moartea?

- Tot ce nu vrei să ţi se întâmple ţie merită să fie afurisit. Afuriseşti şi scapi...

Popa era tot mai nedumerit, bău şi asta îl făcu să-şi exprime din ce în ce mai greu nedumerirea, căci buza de jos îi atârna deja, clăpăugă.

- Să schimbi, adică, rugăciunea cu afurisenia?

Socoti câteva clipe în aer, oscilând cu arătătorul spre variante imaginare. Nu-l ajutară prea mult, pleoapele începură şi ele să-i cadă peste privirile împăienjenite.

- Vrei să-mi iei pâinea de la gură, fiule..., mai spuse, înainte ca lupta capului, a braţelor şi a pleoapelor cu gravitaţia să fie definitiv pierdută.

Maca rândui paharele de o parte şi de alta a potcapului care se rostogolise. Capul popii căzuse pe masă, cu nasul şi gura lipite de pata rubinie lăţită pe muşama. Pe faţă i se întipărise un zâmbet de o satisfacţie nostalgică, din vremea profeţilor.

________________

(Fragment din nuvela „Jocul celor o mie de frunze”, inclusă în volumul Iacob, fiul lui Zevedei, şi alte povestiri, volum în curs de apariţie la Editura Polirom)